La 3/15 mai 1851, Nicolae Bălcescu a susținut la Paris un discurs cu titlul „Mișcarea românilor din Ardeal la 1848

La 3/15 mai 1851, Nicolae Bălcescu a susținut la Paris un discurs cu titlul „Mișcarea românilor din Ardeal la 1848”, cunoscut și sub denumirea „Discursul cetățeanului Bălcescu”. Această cuvântare a fost publicată în revista Junimea română, în cadrul rubricii dedicate banchetului studenților români organizat în 3/15 mai 1851. Mai târziu, Al. I. Odobescu a republicat discursul în volumul care includea și lucrarea de căpătâi a lui Bălcescu: „Românii supt Mihai Viteazul”.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Bălcescu#/media/Fișier:Gheorghe_Tattarescu_-_Nicolae_Balcescu.jpg

Nicolae Bălcescu rămâne o figură marcantă a istoriei românești, un exemplu de dăruire, sacrificiu și luptă pentru binele națiunii. A călătorit prin întreaga Europă — de la pusta maghiară la Londra, din Paris până la țărmurile Bosforului — în condițiile dificile ale secolului al XIX-lea, sacrificând totul pentru idealurile naționale: averea, sănătatea și, în cele din urmă, viața, care i s-a curmat prematur la doar 33 de ani.

Bălcescu s-a născut pe 29 iunie 1819 la București, în mahalaua Boteanu, fiind al patrulea dintre cei cinci copii ai Zincăi Bălcescu. A primit primele învățăminte acasă, de la un arhimandrit grec. În 1832, când s-a înscris la Colegiul Sfântul Sava, era deja remarcat pentru cultura sa vastă în domenii precum matematica, istoria, trigonometra și limbile străine.

În 1838, s-a înrolat în armată, obținând gradul de iuncăr, și a fost repartizat la cavalerie. Doi ani mai târziu, în 1840, s-a implicat în mișcarea revoluționară condusă de Dimitrie (Mitică) Filipescu. A fost arestat și închis la Mărgineni, unde a contactat tuberculoza în condițiile grele din detenție — boala care, mai târziu, avea să-i fie fatală.

După eliberare, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell și Cezar Bolliac, a fondat societatea secretă „Frăția”, de inspirație francmasonică, ce a avut un rol esențial în pregătirea Revoluției de la 1848. Bălcescu considera istoria un element fundamental al identității naționale:
„Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor.”

A avut o contribuție decisivă la izbucnirea Revoluției de la 1848 în Țara Românească și la elaborarea programului acesteia. A militat cu insistență pentru aplicarea punctului 13 din Proclamația de la Islaz, privind împroprietărirea țăranilor. A deținut funcții-cheie: mai întâi ministru de externe, apoi unul dintre cei patru secretari ai guvernului provizoriu. În scurta perioadă de existență a guvernului revoluționar, Bălcescu s-a remarcat printr-o activitate publicistică intensă, prin misiuni diplomatice, inclusiv o vizită la Constantinopol pentru obținerea recunoașterii internaționale a revoluției.

A jucat un rol esențial în negocierile dintre Avram Iancu și liderul revoluționar maghiar Lajos Kossuth, reușind să apropie cele două tabere în încercarea de a ajunge la un compromis.

După înfrângerea revoluției, cauzată de intervenția trupelor otomane, Bălcescu a fost nevoit să plece în exil, stabilindu-se în apropiere de Paris. Acolo a lucrat intens la opera sa istorică „Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”, și a continuat eforturile diplomatice pentru susținerea cauzei românești în fața marilor puteri europene. A participat, de asemenea, la inițiativele revoluționare europene de formare a unui front comun al popoarelor asuprite.

În 1852, grav bolnav, a încercat să revină în țară, însă i s-a refuzat intrarea. După o scurtă revedere cu familia, s-a îndreptat spre sudul Italiei, în speranța că o climă mai blândă îi va ameliora boala. Pe 29 noiembrie 1852, la o lună de la sosirea în Palermo, Nicolae Bălcescu s-a stins din viață într-o cameră a hotelului „Alla Trinacria”. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Bălcescu este una dintre marile personalități ale istoriei naționale, un vizionar al generației pașoptiste, ce a pregătit terenul pentru Unirea Principatelor în 1859 și, mai târziu, pentru crearea Statului Național Unitar Român în 1918.

Sursa: Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu”