Aurel Bărglăzan, inginer român

Aurel Bărglăzan (n. 27 martie 1905, Porumbacu de Sus, Sibiu – d. 17 octombrie 1960, Timișoara) a fost un inginer român, profesor universitar la Universitatea Politehnica din Timișoara și membru corespondent al Academiei Române. Este considerat fondatorul școlii românești de mașini hidraulice.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Bărglăzan#/media/Fișier:Aurel_Barglazan.jpg

S-a născut în Porumbacu de Sus, lângă Sibiu, fiind fiul preotului Nicolae Bărglăzan și al Martei, născută Frîncu. Între 1910 și 1914 a urmat școala primară în localitatea natală, alături de fratele său, Cornel, iar apoi, până în 1923, gimnaziul și liceul în Blaj și Brașov, absolvind în final liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În 1923, a devenit student al Școlii Politehnice din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1928. A obținut doctoratul în 1940, cu teza „Transformatorul hidraulic. Studiu teoretic și experimental”, devenind astfel a doua persoană (după acad. Ștefan Nădășan) care a primit titlul de doctor inginer la Politehnica din Timișoara, iar subiectul tratat a fost brevetat.

După absolvire, Aurel Bărglăzan a devenit asistent la Catedra de Electrotehnică (1928-1930) și la Catedra de Mașini Hidraulice (1929-1930). În 1936, a devenit conferențiar, iar în 1941, profesor. În 1947, a devenit șef al Catedrei de Mașini Hidraulice, funcție pe care o va păstra până la sfârșitul vieții. A fost, de asemenea, profesor la Școala Superioară PTT (1930-1934), la Școala Superioară de Tehnicieni Hidro (1946), și la Facultatea de Construcții și Facultatea de Mecanică din Timișoara (1950-1955). În ultima parte a carierei, a avut dreptul să îndrume doctoranzi, printre care se numără și viitorul academician Ioan M. Anton.

Aurel Bărglăzan a început să contribuie la domeniul științific încă din perioada studenției, lucrarea sa de diplomă, realizată împreună cu Octavian Smigelschi, având ca temă „Studiul unui canal navigabil Cernavodă – Constanța”, care prefigura traseul actualului canal Dunăre-Marea Neagră. După absolvire, a efectuat vizite de documentare la uzinele Voith din Sankt Pölten, Escher Wyss din Zürich și la laboratoarele universităților tehnice din Zurich, Viena, Praga, Budapesta, Torino și Milano.

În 1928, Pompiliu Nicolau a înființat un laborator de mașini hidraulice, iar în 1931, Aurel Bărglăzan a preluat coordonarea acestuia. Sub conducerea sa, laboratorul a realizat cercetări importante în domeniul mașinilor hidraulice și a permis proiectarea unor echipamente pentru hidrocentralele din România. Începând din 1935, Bărglăzan a inițiat studii asupra cavitației, domeniu în care a contribuit semnificativ la dezvoltarea unei școli științifice. Împreună cu colaboratorii săi, precum Ioan M. Anton, Iosif Preda și Francisc Gyulai, a realizat cercetări care au fost publicate în diverse lucrări, printre care „Turațiile maxime și minime posibile în cazul unei stațiuni de pompare date” (1943) și „Fenomenul de cavitație la mașinile hidraulice” (1954).

Lucrări publicate

Aurel Bărglăzan a publicat numeroase lucrări științifice, inclusiv cursuri și tratate, dintre care amintim:

• Curs de mașini hidraulice (1932)
• Mașini hidraulice (1948, 1 vol.)
• Turbine hidraulice: Pelton, Francis și Kaplan (1948)
• Turbotransmisiile hidraulice (împreună cu Valentin Dobândă, 1957)
• Încercările mașinilor hidraulice și pneumatice (împreună cu Ioan M. Anton și Viorica Anton, 1959)
• Peste 70 de lucrări științifice.

Pentru activitatea sa, Aurel Bărglăzan a fost recompensat cu numeroase distincții, printre care:

• Ordinul Muncii clasa a III-a (1954) pentru merite deosebite în domeniul construcțiilor de stat și culturii.
• Ordinul Muncii clasa a II-a (1959) pentru activitatea rodnică în dezvoltarea științei și culturii.
• Premiul de Stat clasa a II-a (1953).
• Premiul I al Ministerului Învățământului și Culturii (1959).

Aurel Bărglăzan a fost, de asemenea, ales membru corespondent al Academiei Române pe 22 iulie 1955, în semn de recunoaștere a contribuțiilor sale remarcabile în domeniul științific.