Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog și geograf român

Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (n. 20 aprilie 1900, Plopșor, județul Dolj – d. 30 mai 1968, București) a fost un important arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog și geograf român, membru corespondent al Academiei Române. Provenea dintr-o familie cu origini mixte – parțial rome – fiind descendent, pe linie maternă, al lui Dincă Schileru, iar pe linie paternă, al boierului Stan Nicolăescu.
A urmat cursurile Colegiului Național „Carol I” din Craiova, apoi a absolvit Facultatea de Litere și Istorie a Universității din București. Pasionat de perioada preistorică a regiunii balcanice, Nicolăescu-Plopșor a participat la numeroase cercetări arheologice, în special în zona Olteniei. A fost un pionier al arheologiei paleolitice din România, contribuind substanțial la dezvoltarea acestui domeniu.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/
Între 1939 și 1946, a înființat și condus filiala Arhivelor Statului din Craiova. Ulterior, după reorganizarea Muzeului Olteniei, a fost numit director al instituției (1946–1952), continuând în paralel activitățile de cercetare, inclusiv săpăturile din zona Văii Desnățuiului.

În perioada 1952–1955, a fost cercetător la Centrul de Antropologie al Academiei Române, iar în 1966 a fondat și condus Centrul de Istorie, Filologie și Etnografie al Academiei R.S.R.

Din 1956 și până la sfârșitul vieții a fost șeful secției de paleologie din cadrul Institutului de Arheologie. Între 1963 și 1968, a participat la coordonarea proiectului de cercetare pentru zona Porțile de Fier – insula Ada-Kaleh, fiind vicecoordonator al echipei. S-a propus atunci un plan ambițios de relocare a clădirilor istorice pe malul românesc al Dunării.

Pe parcursul anilor 1967–1968, a susținut și un curs de Istoria României la Universitatea din Craiova, unde a ținut o serie de prelegeri dedicate studenților.
Constantin S. Nicolăescu-Plopșor a fost activ în numeroase campanii arheologice, în special în situri paleolitice, dar și mezolitice și neolitice. Pe 21 martie 1963, a devenit membru corespondent al Academiei Române.

A publicat peste 150 de lucrări de arheologie, dar și numeroase scrieri etnografice și literare. Printre cele mai cunoscute titluri se numără:

• Ceaur (1928)
• Paleoliticul în România (1932)
• Amintiri (1934)
• Tivisoc și Tivismoc (1965) – o povestire cu accente folclorice.

A coordonat sau a participat la cercetări arheologice în peste 120 de peșteri și în numeroase situri preistorice, dintre care cele mai importante sunt:

• Plenița-Măgura Mare (1922)
• Valea Desnățuiului (1935–1936)
• Cârna (1942), Rast (1943)
• Peștera Muierilor (1951), Ohaba Ponor (1955–1956)
• Baia de Fier (1956–1957)

Alte situri: Mitoc, Ripiceni, Cerna-Olt, Băile Herculane, Nandru, Bicaz-Ceahlău, Baia Mare, Bugiulești ș.a.
Cea mai notabilă descoperire a sa este Homo olteniensis (Australonthropus olteniensis) – o fosilă umană extrem de veche, estimată la aproximativ 2 milioane de ani, găsită la Bugiulești (județul Vâlcea). Această descoperire a dus la amenajarea unei săli speciale în cadrul Muzeului Olteniei.