Ștefan Braborescu, actor român

Ștefan Braborescu (n. 31 august 1880, Caracal, Olt, România – d. 4 ianuarie 1971, București, România) a fost un actor român, distins cu titlul de Artist al Poporului (ante 1959). Ștefan Braborescu și-a început studiile la liceul din orașul natal și a continuat la Liceul Central din Craiova. Deoarece părinții săi, Lazăr și Ecaterina (născută Apostol) Braborescu, și-au dorit ca fiul lor să devină ofițer, l-au înscris în 1900 la Liceul Militar. De acolo, Ștefan a absolvit Școala Superioară de Ofițeri de Infanterie, devenind sublocotenent în 1902 în Regimentul 26 Rovine, sub semnătura St. B. Rovine în unele poezii. În 1903, alături de I.C. Popescu-Polyclet și Nicolae Vulovici, camarazi de regiment, a fondat „Noua Revistă Olteană”. Deja începea să cocheteze cu literatura, iar în Craiova, a participat la înființarea revistei „Ramuri”. În paralel, era atras și de teatru. În 1907, în timp ce studia Dreptul la București, a urmat și cursurile Conservatorului.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Braborescu#/media/Fi%C8%99ier:Stefan_Braborescu_1965.jpg

După absolvirea Conservatorului în 1911, a fost angajat de Emil Gârleanu la Teatrul Național din Craiova, unde a jucat, alături de soția sa Lucia, timp de trei stagiuni. Succesul său pe scenă a fost remarcabil, astfel că, în 1914, Mihail Sadoveanu l-a adus la Teatrul Național din Iași, unde, începând cu 1919, a început să se ocupe de regie. În decembrie 1921, împreună cu Sandu Teleajen și Emil Serghie, a lansat revista „Gândul nostru”, care a apărut până în 1928. În 1923, s-a mutat la Teatrul Național din Cluj. În stagiunea 1938-1939, deși era în plină vitalitate artistică, a fost pensionat, însă a continuat să colaboreze cu teatrul clujean la Timișoara, în perioada în care instituția a fost relocată acolo. În 1943, a ocupat o funcție la Cenzura Militară.

După 1944, a activat la Teatrul Muncitoresc și la Teatrul de Stat din Timișoara, iar în 1949, a primit o catedră la Institutul de Teatru, unde a fost ales și rector. În anul următor, s-a întors la Cluj, unde a continuat să joace și să predea până în 1954. A primit titlul de Artist al Poporului în 1955 și, chiar și la vârsta de 85 de ani, continua să joace cu o luciditate remarcabilă. A fost un actor cult, dedicat valorificării cuvântului și a nuanțelor sale, având o predilecție pentru roluri cu o intensă combustie intelectuală. Ca regizor, a montat peste șaizeci de piese, fiind atras de dramaturgi precum Henrik Ibsen, G.B. Shaw și Luigi Pirandello.

A regizat spectacole precum „Meșterul Manole” și „Cruciada copiilor” de Lucian Blaga, dar și alte texte românești. Ca actor, a interpretat cu măiestrie peste trei sute de roluri, printre care Pepelea din „Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri, Ștefăniță din „Viforul” și Ștefan cel Mare din „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, și Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Criticii au apreciat și rolurile sale din „Strigoii” de Henrik Ibsen, „Intrigă și iubire” de Friedrich Schiller, „Idiotul” de Feodor Dostoievski, „Azilul de noapte” de Maxim Gorki și „Puterea întunericului” de Lev Tolstoi.

În stagiunea 1921-1922, a avut ocazia de a-l interpreta pe Hamlet, tragedia shakespeareană fiind tradusă în versuri chiar de el. În 1955, i-a fost dedicat un medalion cinematografic intitulat „Cu fața spre public” (regia Savel Stiopul), iar în 1964, a apărut în filmul „Anotimpuri” (regia Savel Stiopul), conturând cu naturalețe figura bătrânului profesor din episodul „Zi grea”. Plănuia să scrie o carte de amintiri și reflecții despre teatru, intitulată „Pe urmele lui Thespis”.

De-a lungul carierei, a colaborat cu numeroase publicații, precum „Revista modernă”, „Patria”, „Evenimentul”, „Alarma”, „Viața literară”, „Dreptatea”, „Sămănătorul”, „Floarea darurilor”, „Revista idealistă”, „Neamul românesc”, „Luceafărul”, „Societatea de mâine”, „Hyperion”, „Națiunea română” și „Românul”. În traducerile sale, se observă o anumită eleganță și acuratețe, deși uneori acestea reflectă propria sa sensibilitate. A fost atras în mod special de lirica franceză, traducând lucrări de Charles Baudelaire, Eduard Haraucourt, Henri de Regnier, Sully Prudhomme, Francois Coppée, Felix Arvers și Albert Samain (poezia „Toamnă” în colaborare cu I.C. Popescu-Polyclet). A manifestat un interes deosebit pentru Jose-Maria de Heredia, pe care intenționa să-l traducă integral în limba română.

Traducerile sale, rămase în mare parte în reviste, reflectă sentimentalitatea sa, care influențează adesea selecția textelor („cântece”, „romanțe”, „sonete”). A realizat o versiune mai reținută a unor stanțe de Ch. Ad. Cantacuzene și a tradus două sonete de William Shakespeare. Cu toate acestea, cea mai mare provocare a fost traducerea piesei „Hamlet”. Printre dramaturgii de care s-a apropiat ca traducător se numără Calderon de la Barca („Viața e un vis”), Henrik Ibsen („Strigoii” și „Micul Eyolf”), precum și Eugene Labiche, Eduard Martin, Henri Lavedan, Georges Feydeau, Max Maurey, Jacques Nathansen și Maurice Magre.

Poezia sa, deși apreciată doar de câțiva prieteni binevoitori, era dominată de un dramatism exagerat, exprimat prin versuri pline de lamentații. În volumul „Raze de lună” (1905), se regăsesc teme de tristețe, disperare și nostalgie, cu imagini poetice precum „lacrămi”, „cruci”, „morminte” și „corbi în doliu”. Atmosfera este adesea marcată de un pesimism profund, cu accente dramatice și revoltă trecătoare.

Prozele sale, adunate în volumul „Din romanul unei vieți” (1900) și publicate în reviste, reflectă trăiri adolescentine și o căutare idealizată a iubirii. Personajele sale, romantice și teatrale, își exprimă emoțiile intense în fața unei iubiri pure, dar iluzorii, care se dovedește a fi crudă și dezamăgitoare. Aceste scrieri, deși melodramatice, semnalează criza specifică vârstei tinere.

În însemnările de călătorie, cum ar fi „Frânturi” („Gândul nostru”, 1922) și „Din ziarul unui peregrin” („Patria”, 1937), se observă un stil poetic exagerat, adesea diluat. Descrierile sunt marcate de un delir metaforic, iar emoțiile autorului sunt amplificate de experiențele culturale, cum ar fi vizitele la muzee. Deși în aceste scrieri se putea observa o tentativă de a explora ideea că „lumea e o scenă”, autorul nu reușește întotdeauna să ofere un contur clar acestei idei.

Sursa: https://m.cinemagia.ro/actori/stefan-braborescu-38272/biografie/