Nicolae Caranfil, inginer român, scrimer olimpic, om politic

Nicolae Caranfil (n. 28 noiembrie 1893, Galați – d. 22 aprilie 1978, New York) a fost un inginer român remarcabil, organizator al rețelei moderne de electricitate și gaze din București, promotor al marilor lucrări de hidrotehnie urbană și membru corespondent al Academiei Române (din 1940). A fost, de asemenea, un scrimer olimpic și președinte al Comisiei Române de Scrimă.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Caranfil#/media/Fișier:Nicolae_G._Caranfil.01.jpg

Nicolae Caranfil s-a născut la Galați, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, George Caranfil, era inginer, iar mama se ocupa de educația celor trei copii ai familiei. A avut un frate mai mare, George, diplomat de carieră, și o soră, Sofia, care s-a căsătorit tot cu un diplomat.

A absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați în 1911, apoi a urmat cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București. Ulterior, și-a continuat studiile în Belgia, la École de Génie Civil a Universității din Gent, obținând titlul de inginer constructor. Pentru perfecționare, a urmat cursuri postuniversitare la Universitatea din Cambridge, apoi a efectuat o călătorie de studii în Statele Unite, vizitând obiective industriale de interes.

În timpul Primului Război Mondial, a fost mobilizat ca sublocotenent într-o unitate de artilerie, fiind apoi transferat la biroul tehnic al Comisiei Militare de Aprovizionare cu Armament în Franța, Anglia și Italia, unde a devenit rapid șef de departament.

După război, a colaborat la Paris cu tatăl său pentru valorificarea unei invenții. Revenit în țară, a fost atras de inițiativa inginerului Dimitrie Leonida privind electrificarea României și a preluat conducerea societății „Electrica” (1922–1929), contribuind decisiv la dezvoltarea industriei de echipamente electrice din Cluj și Timișoara.

În 1930, Nicolae Caranfil devine director general al Societății Generale de Gaz și Electricitate București (SGGE), precum și al Uzinelor Comunale București (UCB). Sub conducerea sa, Bucureștiul a cunoscut o transformare urbană majoră: rețeaua de iluminat public a fost extinsă pe 285 km, locuințele au fost racordate la electricitate, s-a introdus gazul natural pentru consumul casnic și industrial, și s-au realizat importante investiții în infrastructura de apă și canalizare.

A creat organizații precum „Totelectric” și societatea „Electrogaz”, pentru a stimula folosirea aparatelor electrice în gospodării. A negociat cu mari industrii, inclusiv cu uzinele Malaxa, furnizarea de energie electrică prin rețeaua publică, eliminând sistemele ineficiente de producție proprie.

Unul dintre cele mai ambițioase proiecte coordonate de Caranfil a fost sistematizarea zonelor umede din nordul Bucureștiului și transformarea acestora în lacuri de agrement și baraje de retenție. Proiectul, aprobat în 1932 de Consiliul General al Capitalei, a dus la amenajarea lacurilor Băneasa, Herăstrău, Floreasca-Tei, Fundeni, Pantelimon și Cernica, pe o suprafață de 1330 ha, cu o capacitate totală de 29 milioane m³ de apă.

De asemenea, a contribuit esențial la regularizarea râului Dâmbovița și la modernizarea serviciilor de salubrizare prin introducerea colectării mecanizate a deșeurilor.

A extins capacitatea de alimentare cu apă potabilă a Capitalei prin captarea apelor râurilor Dâmbovița și Argeș și prin forarea de puțuri adânci, menținând un consum mediu de 250 litri/zi per locuitor, peste media vremii.

Pe lângă cariera inginerească, Nicolae Caranfil a fost și un sportiv de performanță. A practicat scrima la Cercul Militar din București, devenind de șase ori campion național la spadă și de trei ori la sabie. A reprezentat România la Jocurile Olimpice din 1928, la proba de floretă pe echipe. Între 1934 și 1937, a fost președinte al Comisiei Române de Scrimă, precursoarea Federației Române de Scrimă.

Nicolae Caranfil a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1940 și a fost membru al Societății Inginerilor Civili din Franța, precum și al altor organizații internaționale din domeniul energiei. A publicat numeroase lucrări de specialitate, printre care:

• Energia electrică menajeră (1938)
• Amenajarea hidraulică a regiunii București, de la munți la Dunăre (1940)
• O politică a orașelor (1940).

La intrarea în Muzeul Satului din București, o placă memorială omagiază contribuția sa la crearea Parcului Herăstrău și amenajarea hidrotehnică a nordului Capitalei în perioada 1932–1937, sub domnia Regelui Carol al II-lea.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Caranfil#/media/Fișier:Creation_of_Herăstrău_area_1.jpg

A fost căsătorit cu Eufrosina Caranfil și a avut un fiu, Andrei (Andrew) Caranfil. În ultimele decenii ale vieții, s-a stabilit în SUA, unde a murit pe 22 aprilie 1978, la New York.