„Mașina Timpului”. Vremea lui Cuza Vodă, începutul armatei române moderne…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Faţa ţărei este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a făcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost dată, când l-am proclamat domn”  –  Mihail Kogălniceanu

Oameni buni, dacă la „Mașina Timpului” de săptămâna trecută ne aminteam despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, astăzi vă propun să rămânem cam în aceleași repere temporale din timpul lui Cuza, dar azi îndrăznesc a vă aminti că, pe lângă alte mari reforme pe care domnitorul le-a înfăptuit în cei șapte ani aflați la cârma țării, a pus bazele armatei române moderne. Nu voi încerca să-i „ridic vreo statuie” aici în cuvinte pompoase ori laude eterne, că are el destule statui pe teritoriul național, dar trebuie spus clar că nu există vreo perioadă de doar șapte ani din istoria românilor în care vreun lider român (oricum s-ar fi numit acesta) să fi inițiat și pus în practică atâtea reforme structurale ale statului, reforme care au rămas pilonii de sprijin ai statului român modern. Unii chiar se clatină acum, în contemporaneitate, mai ceva ca pe timpul lui Cuza! Recent, la 24 ianuarie, la 165 de ani de la Unirea Principatelor, rețelele de socializare au fost pline de „părerologi” de ocazie, care „aberau” pe marginea „micii uniri” (o sintagmă eminamente idioată propagată de mass media necitită și de „idioți utili” posesori de conturi de rețele „social media”, dar lipsiți de cratime, diacritice, sensuri în expresii și netrecuți de „Ana are mere”), iar alții înfierau „cu mânie proletară” imoralitatea lui Cuza, cum c-ar fi fost el mare crai și că s-a îmbătat cu puterea pe care și-a dorit-o prelungită într-o linie dinastică. De parcă are vreo legătură „obectu’” cu prefectura în ceea ce privește reformele structurale fundamentale pe care le-a girat cu propria-i poziție! I-o fi plăcut lui Cuza și puterea și muierile, la un moment dat, dar adevărul e că, printre altele, prin reformele sale, a deranjat fix elita societății, cea care l-a propagat la putere în ianuarie 1859 și cărora, prin aceste reforme, le cam „tăiase macaroana” accesului la resurse. Că-n politica mioritică, dintotdeauna, vorbim doar despre accesul la resurse! Pe mine, personal, mă deranjează că, în ecuația creării statului român modern, i se acordă credit, de o perioadă încoace, doar lui Carol I, uitând că fără cei șapte ani de reforme ai lui Cuza, domnia și alte reforme ale lui Carol I nu ar fi existat! Fiecare a trăit și a marcat timpul său și cred, sincer, că nu e cazul să facem comparații care nu își au rostul și n-au nici logică!

Am să mă opresc aici cu părerile personale despre începuturile statului român modern și am să revin în „curtea” organismului militar românesc, acolo unde, cred eu, mă pricep un pic mai bine decât alții. Firește, trebuie amintit, în acest context al reformelor „cuziste”, că elemente de modernizare a oștilor Moldovei și Valahiei au mai existat și înainte de unire, dar erau drastic limitate de privirile hulpave ale Imperiului Țarist care ne-a ținut sub „căpăstrul” Regulamentelor Organice, acele pseudo-constituții ale celor două țări românești, dar și ale privirilor la fel de hapsâne ale Porții Otomane, căreia nu-i prea venea la îndemână să lase „prada” din mână (sau ca prada să-și crească singură niște „gheare” cu care să poată răspunde la nevoie…). Situarea României la interferenţa intereselor a trei mari imperii (Otoman, Habsburgic şi Țarist) impunea urgent reorganizarea, întărirea şi aşezarea armatei pe baze noi. Cuza, Domnul Unirii, care la începutul carierii sale a fost un simplu cadet, iar în momentul alegerii sale ca primul domn al Principatelor Unite, ajunsese la gradul de colonel, a dat o deosebită atenţie armatei în toţi cei şapte ani ai domniei sale. A mărit-o ca efective, a înarmat-o cu armament modern, a echipat-o, i-a sporit prestigiul şi autoritatea, printr-a muncă şi grijă continuă. Dealtfel, concepţia domnitorului Al. I. Cuza privind rolul şi locul armatei în condiţiile istorice de după Unire începuse să se materializeze, încă în primele luni după domnie, cu sprijinul unor consilieri apropiaţi cum au fost Mihail Kogălniceanu, generalii I. Em. Florescu, Savel Manu şi alţii. Ca atare, în rezolvarea problemei se pornea de la necesitatea întăririi şi dezvoltării armatei permanente, concomitent cu adoptarea unor măsuri şi forme organizatorice prin care întreaga naţiune să fie pregătită în vederea apărării patriei. Trebuie să amintim că moştenirea preluată de Alexandru Ioan Cuza în momentul Unirii celor două principate era destul de grea, în condițiile în care efectivele armatei erau reduse, organizarea şi structura nu erau încă dintre cele mai bune (asta ca să nu spun că acestea scârțâiau din toate încheieturile…), unele principii şi forme preluate din alte ţări necorespunzând mici pe departe specificului şi tradiţiilor noastre militare, iar dotarea cu armament şi muniţii era slabă și ineficientă (către deloc…). De asemenea, ofițerii și subofițerii erau puţini, slab pregătiți și lipsea, în general, pregătirea de specialitate necesară.

Azi am să mă opresc, pentru început, pe3ntru că suntem acum la început de februarie, la momentul de debut de februarie a anului 1861 (1/13 februarie), atunci când au început să funcţioneze, la Bucureşti, mici ateliere pentru fabricarea muniţiilor si materialelor de artilerie, ateliere ale căror „nuclee” au format ulterior Arsenalul Armatei. Trebuie să amintim faptul că, după Unirea Principatelor, atât în Țara Românească cât și în Moldova existau doar niște „prăfării” în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei, iar producțiile erau foarte mici din punct de vedere cantitativ pentru că structurile militare erau puține! Adevărul este că aceste „stabilimente” echipate rudimentar, totuși, nu erau capabile să dezvolte un lanț de aprovizionare normal și eficient pentru o armată modernă. În acest context, voi aminti faptul că, în anul 1860, ministrul de război al Principatelor Unite de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare și în Principatele Unite. Acesta s-a apucat serios de studiu în locurile vizitate și în 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect detaliat privind construirea unei „capsulării”. Acest proiect a fost aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cel care a și decis înființarea unei structuri noi, deosebit de necesare armatei la acea vreme, denumită „Direcția stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat imediat funcția de director al acestei instituții. Totodată, merită amintit că, la data de 23 noiembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza aprobase, pe lângă înființarea și construcția „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”, organizarea acestei Direcții în trei fabrici: „Pirotehnia”, „Arsenalul de construcții al armatei” și „Fabrica de pulbere”. Inițial, „Direcția stabilimentelor de material de artilerie” trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (pe actuala Cale a Plevnei), dar „Pirotehnia” și „Arsenalul...” au fost mutate în Dealul Spirii pentru că la Malmaison a fost înființată o cazarmă și nu era fezabilă co-localizarea acestor fabrici cu materiale explozive, cu potențial periculos evident cu efective numeroase de militari. Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgșor, lângă Ploiești, unde se afla deja înființată, de mai demult, o „prăfărie”. Ulterior, în luna iulie a anului 1862, atunci când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, aici se fabricau tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și diverse artificii. În luna octombrie a aceluiași an, au fost achiziționate două cazane speciale din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt despre care aminteam anterior a fost trimis, din nou, în Belgia pentru a studia procesul de fabricație și a-și definitiva proiectul pentru evoluția ulterioară a Arsenalului românesc. Întors în țară după 14 luni petrecute la „Manufactura de arme” din Liège, maiorul Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării extinse a armamentului de infanterie. Ulterior, în anul 1865, fabricarea gloanțelor necesare armatei române se realiza industrializat și conform nevoilor.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat, din foarte multe puncte de vedere, accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului revoluționar 1848, încheind, practic, un lung proces de tranziţie spre un regim politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european occidental. Exemplu tipic pentru reformismul vehiculat în secolul al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea, punerea în practică a acestor reforme și domnia sa, în ansamblu, au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”. În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le experimentează, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Alexandru Ioan Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de necesitatea de modernizare a României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă fără „zgomot” mare, spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională. Fiecare pas politic şi/sau militar făcut în perioada domniei lui Cuza a fost, zic eu, destul de  bine cântărit, scopul fiind unul singur, adică promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Cu toate greșelile inerente, așa cum aminteam anterior! Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat de Cuza și apropiații săi încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. Și era firesc să fie așa! O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta întotdeauna condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea capcităților de luptă pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Fără tăgadă, iniţiatorul principal al reformelor şi al măsurilor care au dus la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost chiar domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Atenţia pe care Cuza a acordat-o mereu, în întreaga perioadă a domniei sale, instituției militare era generată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern care abia „scotea ochii în lume” în această structură statală. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul Otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea până la capăt, doreau, mai voalat ori mai explicit, o eventuală intervenţie militară la nordul Dunării. Primul pas în această direcție a reprezentat-o unificarea armatei Moldovei şi a Țării Românești prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (în apropiere de Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda directă a lui Cuza. Domnitorul Cuza a preluat comanda generală a trupelor din ziua de 13 iulie, stând permanent aici în tabără, urmărind personal instruirea armatei. Trupele au executat instrucţia focului, exerciţii de luptă, marşuri, exerciţii (manevre) în comun, cu acţiune dublă, iar, la final, o manevră generală desfăşurată la data de 23 august 1859 la Băicoi, precum şi defilarea unităţilor participante prin faţa domnitorului şi a oficialităţilor politice şi militare române. Tabăra de la Floreşti s-a înscris ca un moment important în istoricul formării armatei române. Aceasta a fost o bună „şcoală” pentru ostaşi şi pentru cadre din toate punctele de vedere. Pentru prima dată în viaţa armatei române, s-au organizat şi şi-au desfăşurat activitatea într-o strictă unitate de vederi un comandament militar unic, un stat major comun pentru toate trupele din tabără, un serviciu sanitar pe întreaga armată. Concomitent cu inițierea, uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam și a nu exista „segregări” pe motive de apartenență provincială. Mai mult, tabăra respectivă a marcat, practic, naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române, gata de sacrificiu pentru pământul ţării. După experienţa pozitivă a taberei militare de la Floreşti, în anul 1861, sunt organizate noi tabere militare la Malmaison, Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în anul1863, la Cotroceni, acolo unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere, conform standardelor vremii. Noua armată românească reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare firească, avea nevoie şi de o conducere unică și eficientă. Drept urmare, la 12 noiembrie 1859, s-a înfiinţat Statul Major General, organism de conducere în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat ulterior în anul1863 în patru secţii, astfel: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.

În anul 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite, la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, domnitorul Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”. Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui învăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament necesare pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine și forţă noilor structuri militare. Alexandru Ioan Cuza a luat și hotărârea de a aboli sistemul de acordare a gradelor şi de promovare în funcţii a acestora pe baza privilegiilor şi rangurilor boiereşti. Astfel s-a creat posibilitatea ca în corpul de ofiţeri al amatei să intre şi tineri din alte clase decât cea a boierilor.  Ca verigi intermediare pe lanțul ierarhic între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în anul1863, au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti, pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt, la Iaşi, pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova, pentru trupele dispuse în dreapta Oltului. Totodată, s-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata nou creată a ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864, stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor precum şi „gloatele” care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. Armata permanentă, practic, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea Principatelor din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante ameliorări de ordin calitativ şi cantitativ, devenind un instrument mult mai suplu și modern decât situația anterioară, unul eficient al puterii militare defensive a ţării.

Starea în care Cuza a găsit armata şi nivelul la care a adus-o spre sfârşitul domniei sale, din punct de vedere al dotării, o putem afla și din scrisoarea acestuia adresată lui Napoleon al III-lea în care sublinia că: „La alegerea mea ca domn, Principatele Unite nu posedau decât patru sau cinci mii de puşti ruseşti din timpul împărătesei Ecaterina şi vreo zece tunuri fără valoare, de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Pulberi, proiectile, capse, nu ne veneau decât din Austria: nu puteam trage un singur foc de puşcă fără permisiunea ei Posed astăzi 70.000 de puști ghintuite, cumpărate în Franţa. Cele 25.000 puşti neghintuite pe care le datoresc generozităţii Majestăţii Voastre Imperiale au fost distribuite comunelor unde am instituit un serviciu de pază. Artileria mea numără 72 de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze”. Efectivele armatei au fost, pas cu pas, mărite și adaptate nevoilor momentului. Dacă, în momentul Unirii, efectivele celor două armate erau (cumulate) de circa 10.000 de ofiţeri, gradați și soldați (cărora li se adăugau circa 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente), în anul 1865, armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19.000 de militari în structuri combatante cărora li se alăturau, la nevoie, circa 24.500 de militari din trupele teritoriale. Această creştere de efective s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme și specialități. Potrivit legii specifice adoptate în 1864, recrutarea se făcea prin conscripţie, înrolări de bună voie şi reangajări. Anterior, în anul1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie care se adăugau celor două existente, precum şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie existente la momentul Unirii au fost întrunite într-un regiment de artilerie. Pe de altă parte, s-au luat și măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.

La sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente „de linie” şi din batalioane de vânători), cavaleria (compusă din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective). În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, ca trupe teritoriale, organizați în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale militare existente. Aceștia se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte și nu constituiau obligativitatea statului de asigurare a acestora. De asemenea, s-a prevăzut și organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea căruia a fost numit dr. Carol Davila. Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii necesare organismului militar, au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum: consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. Toate acestea au „luat avânt” pentru că această nouă armată trebuia să beneficieze de o instruire de nivel european. Pentru atingerea acestui obiectiv, a fost asigurat cadrul legislativ și normativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din anul1860, s-a aprobat „Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite” împreună cu „Regulamentul serviciului interior” şi „Regulamentul Comenduirii de garnizoană”, „Legea ierarhiei militare” din 1862, „Legea privind înaintarea în grad” din 1862, „Legea asupra poziţiei ofiţerilor” din 1864, „Regulamentul serviciului soldei” din 1863, „Regulamentul pensiilor” din 1865, precum și diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc. O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri a armatei, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală și educație militară adecvată „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul domniei lui Cuza. În acest context, au fost reactivate „şcolile de alfabetizare” dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. „Şcoala militară din Bucureşti” creată prin reunirea „Şcolii miltare din Iaşi” şi a celei din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. Totodată, a luat fiinţă „Şcoala copiilor de trupă” pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. Totodată, tot pentru nevoile armatei, a fost creată şi subordonată armatei și o „Şcoală de arte şi meserii”. În același context al bunei instruiri a armatei și pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare și a trupei, la Iaşi au fost puse bazele „Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă”. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti, a fost creat un detaşament model. În același timp, învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent, beneficiind de atenția și pblăduirea aceluiași priceput și dedicat dr. Carol Davila. După cum se poate observa din cele enumerate, în timpul domniei lui Cuza se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

Aș mai aminti și că primele prevederi legale referitoare la vreun sistem de pensii românesc, în acest caz pensiile militare de serviciu, precum și la ajutoarele de stat acordate militarilor invalizi sau celor morți în campanie, i se datorează tot lui Cuza. Evident, toate această preocupare a sa față de armată, pleca de la ideea de respect, onoare și demnitate pentru cei capabili a face dovada sacrificiului suprem. Legislația lui Cuza avea la bază un studiu temeinic și fundamentat al unor prevederi din legislația franceză și care există și azi pe continentul european, în majoritatea statelor membre NATO și UE, nefiind „pensii speciale” conform circumvoluțiunilor pe creier create de bigudiuri ori de casca de golf, bicicletă ori trotinetă ale unor politruci de complezență contemporani. Nu am să intru în vreo polemică cu cineva pe acest subiect, cel al așa-ziselor „pensii speciale” dar afirm răspicat că „elita politică” de azi are treabă cu îndrumarea „căruței” nației cu oiștea către un drum mai bun fix cum am eu treabă cu metabolismul florii de lotus din China de Est! Așa cum începeam rândurile de azi, apropo de dotare, pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active, politică determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. În această direcție, s-a acţionat pe două planuri, în care unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare, iar celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa. În anul 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament necesare pentru armată. Reamintesc ce mai subliniam anterior căp, pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul anului 1861, „Direcţia Stabilimentelor de Infanterie” având în compunere trei secţii: „Pirotehnia” şi „Arsenalul” din Bucureşti şi „Fabrica de pulbere” de la Târgşor, de lângă Ploieşti. În anul 1863, a fost creat „Arsenalul Armatei” din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior aceasta fiind transformată în depozit. Totodată, având în vedere necesitățile specifice pentru Dunăre, la Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor, s-a creat „Arsenalul flotilei”.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă a domniei lui Cuza a fost achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu împăratul francez Napoleon al III-lea. Începând din anul 1860, statul român a făcut importante comenzi de armament şi muniţii în străinătate, cu precădere în Franţa, asigurându-se strictul necesar armatei române. În intervalul cuprins între anii 1859 și 1865, au fost importate: 55.093 puşti ghintuite cu capse; 700 pistoale ghintuite, 4.314 săbii pentru cavalerie, 1.998 tesace pentru infanterie, 1.600 lănci, 46 tunuri de bronz ghintuite, 16.000 ghiulele. Merită amintit și faptul că  efortul financiar al ţării pentru nevoia de dotare a armatei a fost sprijinit efectiv de participarea poporului, care, prin subscripţia naţională din 1864, înţelegând necesitatea dotării armatei, a răspuns pozitiv la apelurile făcute de domnitor şi colaboratorii săi. Numai din sumele donate de populaţie la acel moment s-au achiziţionat din Franţa 48 de tunuri şi 40.000 de puşti. Infanteria a fost înzestrată cu puşca franceză Minie, model 1861, ghintuită, cu cocoş şi capsă cu fulminat de mercur, cu încărcare pe la gura ţevii. Vânătorii au fost dotați cu carabina franceză, model 1863.

Artileria a fost dotată cu tunuri belgiene model 1863, cu ţeavă ghintuită, fabricate la cunoscuta fonterie „Veuve Lachausset” din Liege şi cu tunuri ghintuite franceze model 1865, cu încărcare tot pe la gura ţevii, la firma „Alexis Godillot” din Paris. Sub raportul echipamentului, o parte a acestuia a fost cumpărat din Franţa, restul (în special postavul necesar confecţionării uniformelor trupei) provenind din ţară. Un rol important în ridicarea nivelului de pregătire şi organizare a armatei l-a avut şi misiunea militară franceză trimisă în Principatele Unite în 1860 la cererea domnitorului Cuza. Aceasta a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. Conducerea misiunii militare franceze a fost încredinţată locotenent-colonelului Eugene Lamy, ofițer de stat major experimentat. Misiunea cuprindea ofiţeri instructori de toate armele și specialităţiile militare. Obiectivele misiunii militare franceze erau de a reorganiza comandamentele, statul major şi administraţia militară, conducătorul misiunii ocupându-se direct şi de şcoala militară din Bucureşti. Misiunea militară franceză a rămas în România până în 1868 acordând un sprijin efectiv în cadrul procesului de organizare şi modernizare a armatei române. Misiunea militară franceză nu exercita o autoritate directă, ci avea rolul să sfătuiască şi să îndrume pe comandanţii români ai unităţilor şi serviciilor pe lângă care au fost repartizaţi. Pentru a vedea că nu totul a fost chiar în culori roz referitor la procesul acesta de modernizare a oastei nației, câteva remarci nu prea măgulitoare la adresa armatei noastre „pământene” din partea participanților la această misiune franceză le puteți citi la acest link, redactate fiind de istoricul militar Florin Șperlea http://presamil.ro/cuza-si-armata-sa/. Totodată, există și documente în arhive care atestă faptul că domnitorul Cuza a dispus personal trimiterea mai multor ofiţeri la exerciții/manevre şi la studii de specialitate în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, merită amintit și faptul că, la manevrele armatei române, asistau ofiţeri din alte armate europene.

La încheierea domniei sale de la început de an 1866, Alexandru Ioan Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, șapte regimente de infanterie, două regimente de cavalerie, un regiment de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, unul de geniu şi unul de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adăugau circa 25.000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită. Mai trebuie amintit și faptul că, pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, domnitorul Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării, stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franța. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (cum erau Serbia și Belgia) și s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi și bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene. De asemenea, trebuie subliniat că fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţialși progresist. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne și nu de a periclita existența altor state.

Către final am să vă reamintesc că, în pofida tuturor acestor realizări deosebite amintite și azi, la sfârşitul anului 1865, forţe ostile lui Cuza, atât din interior cât şi exterior, i-au pregătit abdicarea domnului Alexandru Ioan Cuza, iar cei care au pus-o în practică au fost chiar militarii…Astfel, la data de 11/23 februarie 1866, după miezul nopţii, complotiştii din „monstruoasa coaliție”,în frunte cu colonelul Nicolae Haralambie, comandantul unui regiment de artilerie şi al garnizoanei Bucureşti, maiorul Dimitrie Lecca, comandantul Batalionului de pază al palatului, căpitanul Mălinescu, comandant al gărzii Palatului Domnesc în acea noapte, care ulterior având remuşcări s-a sinucis, căpitanul Grigore Handoca, ofiţer de rond pe garnizoană, în acea noapte, căpitanul Al. Candiano-Popescu, căpitanul C. Pilat, căpitanul Lipoianu, căpitanul Anton Berindei, căpitanul Anton Costescu, sergent-major Ion Nădejde, sergent Mironescu şi alţi militari, care au intrat în Palatul Domnesc. Domnul Cuza a iscălit actul de abdicare fără a opune vreo rezistenţă. În cursul aceleiaşi nopţi, Alexandru Ioan Cuza a fost transportat în casa lui Costache Ciocârlan (aproape de Spitalul Colţea), om de încredere a lui C. A. Rosetti. Fostul domn Cuza a fost forţat să părăsească Bucureştiul, însoţit pe Şoseaua Kiselef de miniştrii de interne şi justiţie, de colonelul Cornescu, căpitanul Costescu, şi comisarul civil Anton Arion, îndreptându-se spre Ploieşti, unde a fost salutat de prefectul Văcărescu, către Predeal, Braşov şi, mai departe, spre Viena. După ani, gazetarul și poetul Mihai Eminescu scria: „Vor trece anii şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine, de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…). Căci 11 februarie este un act de laşitate şi ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”. După abdicarea lui Cuza, „monstruoasa coaliţie” a constituit locotenenţa domnească formată din: liberalul Nicolae Golescu, conservatorul Lascăr Catargiu și colonelul Nicolae Haralambie. A fost constituit şi guvernul format din următorii politicieni: Ion Ghica, şef al guvernului şi ministru de externe, D. A. Sturdza (vărul principesei Elena Cuza), D. Ghica, maiorul D. Lecca, ministru de război, Ion Cantacuzino, Petre Mavrogheni ş.a. Ulterior, domnitorul (şi din 1881, regele Carol I) i-a recompensat pe trădătorii lui Cuza, astfel: Nicolae Haralambie a fost avansat în gradul de general, Dimitrie Lecca a fost avansat în gradul de general şi numit aghiotant regal. Candiano-Popescu s-a deplasat la reşedinţa lui Alexandru Ioan Cuza din oraşul Florenţa/Italia, dorind să-şi ceară iertare, însă n-a fost primit. Acesta a participat la războiul de independenţă, comandând, cu gradul de maior, Batalionul 2 Vânători din Ploieşti. A fost ulterior avansat în gradul de general şi a îndeplinit și funcţia de aghiotant regal. Grigore Handoca a fost avansat în anul1880 la gradul de colonel, după participarea la războiul de independenţă şi numit prefect al judeţului Putna. Închei prin a vă reaminti că Alexandru Ioan Cuza a peregrinat prin Austria, Italia şi Germania. În momentul plecării se aflau de faţă membrii locotenenţei domneşti şi ai guvernului, cărora Cuza, cu demnitate, le-a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”

La finalul rândurilor de azi, voi puncta, din nou, că primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, iar Unirea s-a desăvârşit, apoi, la final de 1918 în Alba Iulia. Și n-a fost nici mică și nici mare, doar Unire! Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Berindei, Dan, „Epoca Unirii”, Editura Corint, Bucureşti, 2000

Netea, Vasile, „Spre unitatea statală a poporului român”, Bucureşti, Editura Ş̦tiinţ̦ifică şi Enciclopedică, 1979.

Dumitru Ivănescu (ed.),„Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști”, Iași, 2005.

Ivănescu, Dumitru. „Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii”, Iași: Junimea, 2001

„Istoria militară a poporului român”, vol. IV, Bucureşti, 1987

Berindei, Dan (coord.), „Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1861)”, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, „Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

Ivănescu, Dumitru, „Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității”, Iași, Editura Junimea, 2001

Conf. univ. dr. C. D. Iscru, „Monstruoasa coaliţie şi detronarea domnului Unirii Românilor”, Ioan Cuza, Editura Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2000

https://www.defense.ro/1861

http://www.romania-actualitati.ro/unirea_principatelor_romane_si_infiintarea_armatei_nationale-123212

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza

http://presamil.ro/cuza-si-armata-sa/

https://www.forter.ro/content/artileria

http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/armata-romana-de-la-alexandru-ioan-cuza-la-carol-al-ii-lea-id36365.html

https://www.observatorcultural.ro/articol/armata-in-vremea-lui-cuza-2/

https://amnr.defense.ro/news/12

https://amnr.defense.ro/news/51

https://zpl.ro/alexandru-ioan-cuza-in-constiinta-romanilor/

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/euroatlantica/unirea-principatelor-romane-si-infiintarea-armatei-nationale-id119447.html

https://ziarulnatiunea.ro/2012/02/21/cuza-si-armata-romana-drepturi-si-obligatii/

http://presamil.ro/armata-romana-in-timpul-lui-alexandru-ioan-cuza-in-viziunea-unor-ofiteri-francezi/

http://stiri.tvr.ro/in-24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane-primul-pas-catre-statul-na-ional-unitar-roman_827133.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/01/unirea-principatelor-

https://basilica.ro/164-de-ani-de-la-unirea-prin-care-s-au-pus-bazele-statului-national-roman/

http://www.rador.ro/2018/01/24/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859-3/

http://presamil.ro/istoria-ilustrata-uniformei-militare-romanesti-la-kabul/

https://historice.ro/galerie-foto-uniformele-armatei-romane-de-la-1830-la-1930/

https://municipiultargoviste.ro/locuri/arsenalul-armatei-din-targoviste-istoria-fonderiei-infiintata-de-catre-domnitorul-alexandru-ioan-cuza/