„Oameni care au fost”. Generalul de corp de armată Arthur Văitoianu, erou la Mărăști şi Oituz și om politic…  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Soldaţii sunt bărbaţi care plătesc cu viaţa facturile politicienilor.”-  Ron Kritzfeld

Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile.  Astăzi, vă propun să vedem împreună câteva elemente principale din viața celui ce a fost generalul Arthur Văitoianu, un bun comandant al războiului de întregire națională din perioada 1916-1919 și om politic cu renume în perioada interbelică.

Generalul Arthur Văitoianu s-a născut la 14 aprilie 1864 la Ismail, în familia germanului Weithoffer, şeful staţiei telegrafice din această localitate. A urmat cursurile Şcolii Militare din Bucureşti, între anii 1882–1884, şi ale Şcolii speciale de artilerie şi geniu în perioada 1884-1887. Gradele militare pe care le-a deținut de-a lungul vieții sale sunt: sublocotenent (1 iulie 1884), locotenent (1 ianuarie 1887), căpitan (10 mai 1891), maior (8 aprilie 1897), locotenent-colonel (10 mai 1904), colonel (28 noiembrie 1908), general de brigadă (1 aprilie 1915), general de divizie (1 aprilie 1917), general de corp de armată (24 ianuarie 1918). În primii ani ai carierei militare, a activat la Serviciul de Geniu al Corpului 2 Armată (1 iunie 1887-10 mai 1891), Serviciul de Geniu al Corpului 4 Armată (10 mai-16 iunie 1891) şi la Regimentul 1 Geniu (16 iunie 1891-8 aprilie 1895). În perioada 8 aprilie 1895-1 aprilie 1896, Arthur Văitoianu a lucrat în cadrul Administraţiei Centrale a Războiului, iar de la 1 aprilie 1896 la 8 aprilie 1897, a fost încadrat la Regimentul 1 Geniu. La 8 aprilie 1897, a fost transferat la „Şcoala fiilor de militari” de la Iaşi unde a desfăşurat o activitate didactică până la 10 mai 1901. Ulterior, s-a reîntors la trupă la Regimentul 1 Geniu, unde a activat timp de peste cinci ani, până la 25 iunie 1906. Au urmat apoi stagii la Serviciul Geniu al Corpului 4 Armată (25 iunie 1906-16 aprilie 1907) şi la Direcţia 4 Geniu a Ministerului de Război (16 aprilie 1907-1 octombrie 1909).

La 1 octombrie 1909, Arthur Văitoianu a fost numit comandant al Regimentului nr. 10 „Putna” pe care l-a condus până la 1 aprilie 1912. În perioada 1 aprilie 1912-1 aprilie 1916, a comandat Brigada 11 Infanterie. La 1 aprilie 1916, i s-a încredinţat conducerea Diviziei 10 Infanterie. După intrarea României în Primul Război Mondial, la 14 august 1916, a participat cu Divizia 10 Infanterie la operaţia de la Flămânda din 18-22 septembrie 1916, militarii comandanţi de generalul Văitoianu fiind primii care au forţat trecerea Dunării în zorii zilei de 18 septembrie. După abandonarea operaţiei de la Flămânda în urma declanşării ofensivei trupelor Puterilor Centrale pe frontul din Transilvania, Divizia 10 Infanterie a fost încadrată la Armata a 2-a şi a participat la luptele de pe Valea Prahovei, constituind aripa stângă a dispozitivului defensiv român din această zonă. La 15 octombrie 1916, a fost însărcinat cu conducerea Grupului „Prahova” (denumit şi „Grupul Predeal”), format din Diviziile 10 şi 21 Infanterie, ulterior din Diviziile 4 şi 16 Infanterie. Generalul Arthur Văitoianu a condus luptele eroice duse de militarii români pe Valea Prahovei, aceştia reuşind să-şi menţină poziţiile până când Marele Cartier General a ordonat retragerea generală spre Moldova, după eşecul Bătăliei Bucureştilor. Timp de câteva zile (în perioada 19-28 decembrie 1916) generalul Arthur Văitoianu a exercitat, practic, comanda Corpului I Armată. La 28 decembrie 1916, a fost numit comandant al Corpului 2 Armată, pe care l-a condus până la 1 august 1917. În fruntea Corpului 2 Armată, a avut o contribuţie importantă la marea victorie a armatei române de la Mărăşti, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Înaltul Decret nr. 715 din 18 iulie 1917) „pentru priceperea şi destoinicia cu care a condus operaţiunile corpului său de armată în luna iulie 1917”. La 1 august 1917, a preluat comanda Corpului 4 Armată, cu care a participat la marea bătălie de la Oituz, unde trupele conduse de generalul Arthur Văitoianu s-au acoperit de glorie respingând, cu sacrificii imense, ofensiva inamicului.

La 3 februarie 1918, i-a urmat generalului Alexandru Averescu la comanda Armatei a 2-a, funcţie deţinută până la 1 iunie 1918. La 13 iunie 1918, prin Înaltul Decret nr. 1448 bis, regele Ferdinand I îl numea pe generalul Arthur Văitoianu în funcţia de comisar general al Basarabiei. Acesta trebuia „să coordoneze lucrările şi să armonizeze raporturile dintre autorităţile civile şi organele militare în tot ceea ce se referă la organizarea Basarabiei şi la aplicarea măsurilor administrative”.

În Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 449 din 13 iunie 1918 (adică  echivalentul unei hotărâri de guvern de azi), prin care proiectul de Înalt Decret era înaintat suveranului spre aprobare, se enumerau atribuţiile acestei funcţii: „Actele de comandament şi administrative, izvorâte din atribuţiunile sale precizate mai jos se vor executa de către administraţia civilă şi organele armatei a căror coordonare înseamnă una dintre sarcinile de căpetenie ale comisarului. Comisarul general va administra prin directorii existenţi sau alţii care i-ar înlocui şi care vor rămâne ca şefi ai diferitelor servicii de stat. Pentru chestiuni a căror ultimă rezolvare ar atârna de organele centrale, comisarul general se va ţine în raporturi directe cu fiecare departament ministerial. Nimic nu va fi schimbat din organismele municipale sau colective deja reţinute de noi. El are facultatea să numească unii funcţionari inferiori după propunerile ce i s-ar face. În chestiunile mari de organizare, comisarul general va căuta să fie în raport cu preşedintele Sfatului Ţării”. Se preciza că activitatea comisarului general al Basarabiei avea ca scop principal „reorganizarea grabnică a Basarabiei”, funcţia urmând a fi desfiinţată „de îndată ce opera de organizare se va desăvârşi”.  A fost ministru de Interne în perioada 24 octombrie-29 noiembrie 1918 şi ad-interim la Justiţie (24–28 octombrie 1918) în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, iar în guvernul lui Ion I.C. Brătianu a condus Ministerul de Război în perioada 29 noiembrie/12 decembrie 1918- 27 septembrie 1919, în timpul campaniei dusă de armata română pentru eliberarea Transilvaniei şi înfrângerea regimului bolşevic maghiar al lui Bela Kun. În perioada 27 septembrie-30 noiembrie 1919, a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, deţinând în tot acest timp şi portofoliul Internelor, precum şi interimatul la Afacerile Străine, în perioada 27 septembrie-15 octombrie 1919.

Generalul Arthur Văitoianu este prim-ministrul care a condus guvernul care a organizat primele alegeri care s-au desfăşurat în toate provinciile României Mari pe baza votului universal. La 1 ianuarie 1920, prin Înaltul Decret nr. 67/1920 a fost numit inspector general al Inspectoratului I General de Armată. Prin Înaltul Decret nr. 1447 din 24 martie 1922, regele Ferdinand I a primit demisia din armată „pe ziua de 31 martie 1922” a generalului Arthur Văitoianu, care a fost repartizat în aceeaşi zi „în cadrele ofiţerilor de rezervă la dispoziţia Ministerului de Război”. Din 1925, a devenit senator de drept în Parlamentul României. În 1930, Văitoianu s-a situat în tabăra „georgistă” din PNL, fiind favorabil revenirii lui Carol al II-lea pe tronul României. Monarhist convins și membru activ în partidul lui Gheorghe Brătianu, Văitoianu a sprijinit regimul autoritar al regelui, din 1938 fiind numit consilier regal. Astfel, în guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu în perioada 1922-1926 a fost ministru de Interne (19 ianuarie 1922-30 octombrie 1923) şi ministru al Comunicaţiilor (30 octombrie 1923- 27 martie 1926).

La 1 ianuarie 1936, a fost trecut în poziţie de retragere pentru limită de vârstă. În calitate de fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, a fost numit ministru de stat fără portofoliu în guvernul condus de patriarhul Miron Cristea, guvern instaurat în urma loviturii de stat a regelui Carol al II-lea de la 10 februarie 1938. Participant la Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, s-a pronunţat pentru o neutralitate absolută a României faţă de conflictul mondial care se declanşase cu câteva zile în urmă, dar şi pentru întărirea capacităţii militare a statului român. La Consiliul de Coroană din 30 august 1940, s-a declarat împotriva acceptării aşa-zisului arbitraj de la Viena, care sfârteca teritoriul naţional. După 1945, Arthur Văitoianu, deși avea o vârstă foarte înaintată, nu a fost cruțat de regimul comunist, fiind supus la o supraveghere atentă din partea serviciilor de informații încăpute pe mâna sovieticilor. Într-o notă din dosarul său de urmărire informativă, este prezentat astfel:

„Serviciul Județean de Securitate Focșani Nr.14/7591

12 August 1949

Către Direcția Regională de Securitate Galați

La ordinul Dvs. Nr. 14/28121 din 1 Iulie și Nr. 14/28121 din 5 August a.c., referitor la numitul ARTHUR VOITOIANU, avem onoarea de a raporta următoarele: Numitul este născut în anul 1865 în Germania, este Diplomat a unei Facultăți din Berlin, politehnica, fost Col. în Războiu din 1916, iar în anul 1919 a fost avansat la gradul de General, în timpul partidelor burgheze a fost Ministru și rezident Regal, avere posedă 20 ha vie, una cramă în Com. Vertișcoi, satul Baciu, Jud. Putna, 24 ha pământ arabil în Com. Galești, Jud. R. Sărat, antecedente politice: fost liberal, pe timpul monarhiei fiind și ministru la Ministerul Comunicațiilor în anii 1924-1925, în prezent neîncadrat. De către noi s-a luat măsuri de ținere în supraveghere a numitului în cadrul problemei PNL Brătianu.

Căpitan de securitate Roșca Dumitru

Slt de securitate A. Petrescu ”

Și au mai fost și multe alte note din dosarul său , care demonstrează că bătrânul general îi deranja pe noii stăpâni. În 1947, la vârsta de 83 de ani, fostul general victorios de la Mărăşti şi Oituz şi prim-ministrul care a organizat primele alegeri pe baza votului universal din România a fost arestat şi întemniţat, fără judecată, de către autorităţile comuniste. Securitatea și regimul comunist nu au îngăduit mult timp ca bătrânul general să îi ponegrească, așa că, fără nicio hotărâre judecătorească, a fost arestat în 1947 și întemnițat la penitenciarul de la Sighet, alături de majoritatea politicienilor din perioada interbelică.

A fost eliberat cu un an înaintea stingerii sale din viață. Generalul Arthur Văitoianu a trecut la cele veșnice la București, pe data de17 iunie 1956, la vârsta de 92 de ani. Trupul său neînsuflețit a fost depus în cripta din mausoleul de la Mărăști, alături de cel al mareșalului Alexandru Averescu. Referitor la viața sa de familie, Arthur Văitoianu a fost căsătorit cu Olga, casnică, născută la 12 noiembrie 1873 în Ploiești, „de origine germană”. Aceasta a decedat pe 17 mai 1940, după cum anunța ziarul „Renașterea”: „Olga Văitoianu, în ziua de 17 l. c. a încetat din viață în București, soția Gen. Arthur Văitoianu, consilier regal. La înmormântare a participat și Î.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, care a rostit un mișcător panegiric, arătând virtuțile defunctei ca soție, mamă și colaboratoare apropiată a gloriosului general din timpul războiului de întregire, alinând suferințele ostașilor eroi din spitale. Odihnească în pace”. De altfel, generalul Văitoianu dona în anul 1945 un candelabru Mânăstirii Sâmbăta de Sus, amplasat în pronaosul bisericii, ca amintire a consoartei sale – „întru pomenirea bunei mele soții Olga” – în timpul stăreției și slujirii părintelui Arsenie Boca. Generalul Arthur Văitoianu a inițiat și a strâns fonduri pentru construirea celor patru mausolee – Mărășești, Mărăști, Soveja și Oituz – în memoria soldaților care au murit pe câmpul de luptă Mărăști-Mărășești-Oituz, în timpul Primului Război Mondial.

Câteva decoraţii pe care le-a primit, de-a lungul timpului: Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, Ordinul „Steaua României”, Ordinul „Coroana României”, Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, Medalia Jubiliară „Carol I”, „Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu militar” ş.a. Eu zic că merită să ne înclinăm câteva momente în amintirea sa! Și-a dedicat viața țării și nu buzunarului propriu! Vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Stoica, Stan, coordonator  –„Dicționar Biografic de Istorie a României”, Ed. Meronia,   2008

Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia şefilor de guvern al României 1862–2006, Editura Meronia, Bucureşti, 2006.

*** Miniştrii Apărării Naţionale. Enciclopedie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012.

Stelian Neagoe, Oameni politici români. Enciclopedie, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Vaitoianu-Arthur.-1878-1948.-Inv.-1452.pdf

Arhivele Militare Române, fond Direcţia Cadre Învăţământ, Registru ofiţeri activi de infanterie, Dosar nr. 6.3, volumul 2, ff. 1925-1926.

https://mausoleedinromania.ro/arthur-vaitoianu-1864-1956/dsc_0166/

https://patrimoniu.ro/images/centenar/Arthur-Vaitoianu.pdf

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/465-472.pdf

http://galeriaportretelor.ro/item/arthur-vaitoianu/