Cum a fost salvată, Mănăstirea Putna…

La data de 23 august 1939, Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică a lui Stalin au semnat un tratat de neagresiune, pact ce a rămas cunoscut în istorie ca şi Pactul Ribbentrop – Molotov. Astfel, cele două ţări şi-au împărţit practic Europa, Germania adjudecându-şi partea occidentală şi centrală a continentului, în timp ce URSS-ul s-a ales cu partea central – răsăriteană a Europei. În urma acestui pact, România a pierdut nordul Bucovinei şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice. Românii au primit două ultimate pentru a-şi retrage armata de pe aceste teritorii, astfel că regele Carol al II-lea a cedat presiunii şi a dispus ca soldaţii români să părăsească teritoriile pierdute. Sovieticii au hărţuit armata română care se retrăgea din nordul Bucovinei, încercând să-i provoace pe soldaţii ce au fost nevoiţi să renunţe fără luptă la pământurile ţării lor.  În aprilie sovieticii ne dau ultimatumul pentru cedarea fără luptă a acestor provincii, iar pe 26 iunie 1940 trupele sovietice pătrund pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei, nerespectând orarul prestabilit. Încălcând prevederile ultimatumului, militarii sovietici au încercat să ocupe cu forța Mănăstirea Putna,  situată la 12 km de noua frontieră. Dar pentru a ilustra mai bine episodul, iata fragmente din carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie, comandat pe atunci de maiorul Ion Toba-Hatmanul și de sublocotenenții Ghiocel Constantinescu și Nicolae Stănescu.

1940: Rușii mută bornele

„6 iulie, ora 3 dimineața: După înapoierea tuturor patrulelelor, detașamentul meu se pune în marș forțat spre poziția ordonată, cale de 34 de kilometri. După 3 ore, la 6.30, sosim în Gura Putnei. Sat de germani pur, sărac (.) Pâinea nu a ajuns, așa că ofițerii au mâncat mămăligă cu friptură la ceaun. Ordin special: Vor opri prin toate mijloacele orice fel de progres al inamicului peste linia de demarcație. Ora 20.00: Primesc știrea că satul Putna și mănăstirea, cu mormântul lui Ștefan cel Mare, au fost invadate de trupe roșii, împănate cu agitatori. Ora 20.15: Ordon marș-galop spre Putna, sub comanda mea, având în avangarda plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unității și, în marș forțat, de compania de cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflată sub ordinele mele. Comandantul companiei, căpitanul Vlădeanu, călare, este alaturi de mine. Ora 21.10: Ajungem la Mănăstirea Putna. Se procedează la recunoaștere apoi la curățirea terenului. Se eliberează forțat satul și mănăstirea, suspecții sunt arestați, elementele trupelor roșii sunt dezarmate și aruncate peste linia de demarcație. Se instalează o unitate pentru paza sfântului mormânt al lui Stefan cel Mare, ca și a odoarelor mănăstirii. Iau contact cu starețul, apoi vizităm locașul și palatul mănăstiresc. Ora 22.15: Sosesc stafelele de la toate patrulele, care raportează că linia de demarcație a fost restabilită. 7 iulie 1940: Se dă din nou, în primire, grănicerilor români, frontiera. Pentru mai multa siguranță, toate odoarele și tezaurul mănăstirii, inestimabile valori istorice, s-au îmbarcat în două camioane și le-am expediat la Cozia, în Valcea“.

Jurnalul notează sumar încleștarea care a avut loc, rușii având intenția de a ocupa toata Bucovina; doar intervenția hotărâtă și în forță a lui Ion Toba-Hatmanul a salvat România de la o catastrofă și mai mare decât cea din 1940. Că ce s-a întamplat a fost bine pus la punct stă și mărturie faptul că în 1950, aflat în prizonierat în URSS, Tribunalul Militar Ambulant de la Sverdlovsk l-a judecat pentru acest incident de frontieră pe Ion Toba-Hatmanul și l-a condamnat la alți 25 de ani de închisoare!!!

Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic.
Nu se va întoarce în ţara decât în 1955. Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei. Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia. Beneficiază de o pensie infimă, după 18 ani de lagăr şi temniţă…
El însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia.
Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC.
Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat.

Iulian Iustin Melinte, Rădăuți