Tinerii luptători anticomuniști. Fenomenul Pitești

”Fenomenul Pitești” a reprezentat un experiment de reeducare ce consta în distrugerea psihică a individului. Această „operațiune” a început în 1949, la închisoarea de la Pitești. Securitatea a pus la cale un plan pentru lichidarea rezistenței morale a deținuților politici, după modelul lui Anton Makarenko. Experimentul a încetat în anul 1952.

Experimentul Piteşti, unul dintre cele mai oribile experimente ale Securităţii, care a avut loc la începutul anilor ’50, nu va putea fi niciodată scos pe deplin la lumină întrucât autorităţile comuniste au ascuns dovezi importante. Ca principală cauză a decesului apar afecţiuni care nu puteau să provoace moartea. Mai mult, călăii au fost eliminaţi şi ei la sfârşitul experimentului, pentru a nu mai exista martori. Experimentul Piteşti, prin care deţinuţii politici au fost siliţi să se tortureze reciproc, a avut aproximativ 5.000 de victime. Majoritatea dintre ei erau studenţi de elită, tineri care se opuneau regimului comunist, dar şi membri ai fostelor partide politice.

Dacă mulţi tineri studenţi morţi în procesul de reeducare au fost uitaţi, memorialistica oferă date despre sfârşitul lui Corneliu Niţă, student la Politehnică în Iaşi şi la Facultatea de Drept, care făcea parte din grupul de rezistenţă anticomunistă din Moldova. Despre sfârşitul tânărului aflăm din mărturiile foştilor colegi de celulă.  Gheorghe Măruţă rememorează scurta perioadă cât l-a cunoscut pe student, după gratii, în „Mărturii din iadul temniţelor comuniste“, de Gheorghe Andreica: „Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel“. Apoi, el povesteşte cum decurgea reeducarea: tânărul a fost obligat să se dezbrace, apoi legat cu mâinile la spate. Pentru ca supliciul să fie şi mai dur, între mâini i-a fost pus un par gros şi „doi călăi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi, Eugen Ţurcanu, (n.r. – cel care a iniţiat reeducarea prin tortură) a luat o bâră groasă, mare cam cât mâna unui om şi a început să-l lovească“. Ceea ce urmează întrece orice închipuire: „La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu: «A murit». «Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»“.

Cum se ascundeau ororile sistemului aflăm chiar de la cei care le uzitau, în urma anchetei care a avut loc câţiva ani mai târziu, în 1954. Anchetele, interogatoriile şi declaraţiile se află în arhiva CNSAS. Toţi cei care au participat la acest experiment au fost anchetaţi şi au primit diverse condamnări.  Fostul director al penitenciarului Piteşti, Alexandru Dumitrescu, a povestit în cadrul anchetei ceea ce-şi amintea: „Au murit mai mulţi deţinuţi al căror nume nu mi le amintesc, însă datorită acţiunii de aşa zisă demascare au murit următorii: Velicu şi Şerban care s-au aruncat de la etaj la interval de o săptămână unul după altul, prin luna ianuarie la sfârşit, în 1950. Ei făceau parte din camera nr. 4 Spital, unde se făceau demascările“. Tragediile nu s-au oprit, deşi la penitenciar a venit însuşi capul Securităţii din Piteşti, colonelul Mihail Nedelcu. Iată cum relatează fostul director cele întâmplate. „La vreo două-trei zile după plecarea domnului Nemeş Iosif (inspector M.A.I.), a venit la penitenciar domnul colonel Nedelcu Mihail, care mi-a spus următoarele: «Am primit ordin de la DGSS să vin la tine şi să anchetez motivele pentru care s-au aruncat de la etaj cei doi deţinuţi, după care trebuie să raportez rezultatele imediat». Faţă de acest lucru eu i-am raportat următoarele: «Domnule colonel, eu v-am raportat motivele: bătaia care se practică în camera 4 Spital, în acţiunea de aşa zisă demascare şi aceşti doi deţinuţi s-au sinucis de frica bătăii».   În urma celor spune se de mine, domnul colonel mi-a spus că totuşi vrea să meargă sus şi împreună am mers la camera 4 Spital. Aici, domnul colonel văzând pe unii deţinuţi cu semne la ochi şi pe faţă a întrebat în general ce s-a întâmplat acolo, la care primul a luat cuvântul Ţurcanu Eugen spunând următoarele: «Domnule colonel, bandiţii ăştia (se referea la cei bătuţi) în loc să-şi vadă de treabă şi să-şi execute pedeapsa respectând regimul penitenciarului, s-au apucat aicea să se organizeze în mod legionar, motive pentru care administraţia penitenciarului a luat o serie de măsuri de restricţie împotriva noastră, fapt care ne-a determinat să-i lovim». În urma celor spuse de Ţurcanu Eugen s-au mai antrenat în discuţie completându-l şi confirmând încă o serie de deţinuţi, printre care şi cei bătuţi, aceştia din urmă spunând că merită într-adevăr această bătaie. La aceasta, domnul colonel le-a răspuns: «Măi, înţeleg atitudinea voastră atunci când România ar fi o insulă pe coasta Americii, însă când noi suntem vecini cu U.R.S.S.-ul şi U.R.S.S.-ul ne-a scăpat de ocupaţia fascistă, voi în loc să-i mulţumiţi aveţi acţiuni duşmănoase împotriva ei»“.    În continuare, fostul director al penitenciarului povesteşte puterea pe care o avea Eugen Ţurcanu, fost legionar convertit la comunism, în cadrul centrului de detenţie: „După ce a plecat domnul inspector general Nemeş Iosif de la penitenciarul Piteşti, într-adevăr, s-a respectat ordinul dat de el în legătură cu faptul să nu se mai bată deţinuţi, însă această situaţie a durat până pe la 15-20 martie 1950, când s-au terminat demascările seriei a doua de deţinuţi. Vreau însă să arăt că nu pot preciza cu certitudine că bătaia deţinuţilor a sistat în total, deoarece pe la 15 martie a venit la mine Marina Ion şi deţinutul legionar Ţurcanu Eugen care mi-au solicitat camera nr 3 secţia Spital, motivând că această cameră le este necesară pentru a sta de vorbă cu unii deţinuţi asupra unor probleme pe care nu le poate discuta în faţa celorlalţi deţinuţi din camera 4. Mai târziu am aflat de la gardianul Lăzăroiu Nicolae că în camera 3, Ţurcanu mai bătea câte un deţinut pe care îl aducea acolo pentru a-şi face demascarea, după care în ducea în baie, unde îl punea să scrie tot ce deţinutul recunoscuse verbal în faţa lui Ţurcanu“.    Într-un alt interogatoriu, Alexandru Dumitrescu dezvăluie faptul că în perioada experimentului „au murit 4 deţinuţi. Doi dintre ei s-au aruncat de la etaj, iar doi au murit în urma bătăii ce au primit-o. Pentru aceştia s-au întocmit acte false de înmormântare specificându-se că au murit de moarte naturală“.    „Am participat efectiv la bătăi“   Alexandru Popa a recunoscut în faţa organelor de anchetă implicarea sa în Experimentul Piteşti. „Precizez că în perioada 20 septembrie 1949 – 6 iunie 1950, timp în care am fost deţinut în penitenciarul Piteşti am desfăşurat activitate criminală împotriva ordinei sociale din R.P.R. în urma directivelor date de legionarul Ţurcanu Eugen. Sub forma aşa-ziselor demascări la camerele 4 Spital, cantina de la subsol şi camerele de la secţia parter, din dispoziţiile date de legionarul Ţurcanu Eugen am avut un rol de conducere. Am organizat echipe pentru bătaia şi maltratarea deţinuţilor şi am participat efectiv la aceste bătăi. (…)

Eugen Ţurcanu este un personaj central în Fenomenul de la Piteşti, închisoarea comunistă unde erau torturaţi adepţii Mişcării Legionare din România. El a devenit cel mai crud torţionar de la Piteşti, cu un exces de zel care îngrozea până şi gardienii puşcăriei. Eugen Ţurcanu a fost la rândul său încarcerat pentru aceleaşi simpatii legionare, dar sistemul i-a dat o şansă: în fapt, i-a oferit posibilitatea de a scăpa de calvarul bătăilor şi înfometării în schimbul trecerii de partea călăilor. S-a născut la 8 iulie 1925, în Suceava, în familia unui pădurar din Broşteni. A intrat într-o frăţie de cruce încă din gimnaziu şi pentru că îşi dorea să devină avocat se înscrie la Facultatea de Drept de la Iaşi. Era încă în liceu când a trăit povestea de dragoste cu fiica unui avocat, Lazăr Saghin, comandant legionar din Câmpulung Moldovenesc. Oltea Saghin a rămas însărcinată cu Ţurcanu şi a dat naştere unei fetiţe, Elena, botezată după numele bunicii paterne. Copila avea să sufere toată viaţa din cauza ascendenţei sale. A studiat Medicina, parcă să repare suferinţa produsă de tatăl său, criminalul sadic, s-a căsătorit cu un coleg cu care a emigrat în Germania. Ţurcanu n-avea să-şi mai revadă niciodată familia, pentru că a căzut el însuşi victimă sistemului opresiv. Vrând să se dezică de practicile inumane de care Occidentul prinsese veste, regimul comunist a început prigoana propriilor activişti, pe care i-a scos singuri vinovaţi de atrocităţile comise. Eugen Ţurcanu, şeful Reeducării de la Piteşti, nu avea cum să nu plătească acest preţ sângeros. A torturat cu mâna lui, prin metode inimaginabile, deţinuţi care-i fuseseră colegi de celulă, prieteni, camarazi. Unuia i-a scos dinţii lovindu-l sistematic cu tocul bocancului în gură şi rupându-i dinţii unul câte unul. Pe altul l-a lovit cu scândura în cap o zi întreagă. Altuia i-a zdrobit capul de ciment, trântindu-l repetat. „De Bogdanovici, student la medicină, fiu de preot, care acţionase în aceeaşi organizaţie legionară cu Ţurcanu, s-a ocupat chiar şeful reeducării. Bogdanovici, îi spunea între patru ochi lui Ţurcanu, că a rezistat tuturor torturilor la ancheta securităţii şi că n-a divulgat nimic, dar n-a rezistat la proba cu câinii şi a mărturisit până la urmă totul. Un câine lup se ridica în două picioare şi cu labele din faţă se sprijinea pe umerii celui pedepsit, stând cu botul în nasul şi în gura amărătului ce urma să declara tot ce i se cerea. Nu aveai voie să te mişti sau să strigi că fiara te muşca. Dacă te ţineau douăsprezece ore (câinii se schimbau) spuneai şi ce n-ai visat. Aşa a păţit şi bietul Bogdanovici care până la urmă l-a denunţat şi pe Ţurcanu. Aceasta l- a costat viaţa“, scria Gheorghe Bâgu, un fost deţinut politic. Ţurcanu fusese cel care propusese conducerii penitenciarului metoda reeducării deţinuţilor politici, din dorinţa de a se delimita de trecutul legionar care-i putea atrage moartea. Dându-şi seama de avantajele acestui sistem odios care frângea orice urmă de rezistenţă, torţionarii i-au dat lui Ţurcanu mână liberă în a-şi organiza mica reţea de suprimare. El a căpătat atâta putere în timp, încât era mai de temut decât şefii închisorii. Dar ororile făcute i-au atras, în cele din urmă, moartea de care se temea. La 17 decembrie 1954, Eugen Ţurcanu a fost executat chiar de către regimul pe care l-a servit ucigând, în primul rând, orice urmă de umanitate din el. „Ţurcanu a fost păcălit de securitate într-un mod incredibil. L-au convins să schimbe metoda de reeducare, renunţând la torturi şi simulând o continuare a activităţii legionare şi a activităţii de spionaj. În felul acesta se va constata cine este hotărât să termine cu trecutul şi cine va putea rămâne mai departe fidel extremei drepte. Astfel li s-a pregătit tuturor reeducatorilor o nouă judecată şi aceasta pentru a arăta lumii că cei din fruntea statului român n-au cunoscut nimic din tot ce s-a întâmplat în puşcării. Până la urmă, dându-şi seama că a fost prins într-o capcană fără scăpare, Ţurcanu a afirmat că tot ceea ce el a întreprins în cadrul penitenciarelor Piteşti, Gherla, Canal şi Târgu Ocna a fost făcut împotriva legionarilor şi în sprijinul regimului (al Partidului Comunist). Prin metodele aplicate (zicea el) a reuşit să furnizeze organelor anchetatoare o mulţime de date importante şi deosebit de utile ca: locuri unde sunt depozitate arme şi muniţii, ascunzişuri ale partizanilor, posesori de aur şi alte metale preţioase, legionari care-şi continuau activitatea, luptători contra colectivizării etc. etc. În toată perioada reanchetării, Ţurcanu a scris o declaraţie de peste 2.000 de pagini. Unde o fi această declaraţie? La Serviciul Român de Informaţii s-au găsit doar 10 pagini“, se arată în memorialistica deţinuţilor politici.

Nici într-o țară din fostul bloc comunist, nu s-au întâmplat atâtea orori ca acolo, la Pitești. Fără rezistența tinerilor anticomuniști de atunci, elite ale bunului simț, fără jertfa lor noi cei de astăzi nu am fi cunoscut gustul dulce al Libertății. Fiți siguri de asta.

Iulian Iustin Melinte, Rădăuți