Ora seniorilor – invitat domnul profesor Constantin Tomșa

Ora seniorilor – invitat domnul profesor Constantin Tomșa

-Bun găsit, prieteni, sunt Dumitrița Dida Vasilca și vă invit să urmăriți emisiunea „Ora seniorilor”. Astăzi îl avem ca invitat pe un împătimit de lectură, domnul profesor Constantin Tomșa, scriitor, jurnalist, critic literar și mai, ce mai este?

-În primul rând este profesor, și publicist. Îmi place mie să zic, scriitor îi mult, îi pretențios termenul, așa că rămânem la această apreciere.

-Pentru ascultătorii noștri, care nu vă cunosc, dați-ne pe scurt câteva date din biografia dumneavoastră.

-Ei, aici ar fi   multe de spus, dar o să rezum în câteva fraze. Eu sunt născut într-o localitate din județul Neamț, foarte cunoscută și puțin cunoscută- Gherlăești. Nu se confundă cu Gherăești sau Divoești. Gherlăești este satul unde pe dealul Nedeea s-au descoperit idolii încălțați din cultura Cucuteni și a devenit cunoscut în lumea specialiștilor, dar eu nu am niciun merit pentru asta. Singurul merit este că m-am născut acolo, este meritul părinților, după care, la vârsta de 11 ani am fost adus la școală, în Piatra Neamț, unde am rămas cu mici întreruperi pentru studii, până în ziua de astăzi.

Ca studii, dacă interesează pe cineva, după absolvirea liceului, cum se făcea în anii ’50, eu am terminat cu trei clase deci în clasa a X-a la 17 ani împliniți absolveam liceul, care pe vremea aceea se numea școala medie de băieți nr. 1, actualul Liceu Petru Rareș din Piatra Neamț.

Au urmat doi ani de profesor suplinitor, după care am frecventat Institutul Pedagogic de Învățători de 2 ani, un an la Iași, un an la Bârlad, c-așa s-a mutat școala, după care am intrat în învățământ și am predat ca profesor suplinitor de limba română, că așa era atunci, la Școala nr. 1 din Piatra Șoimului, unde a, rămas până în 1969, când am fost transferat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Piatra Neamț, ca director, dar nu am stat pe această funcție decât nouă luni de zile.

Din toamna anului 1970 și până în 1983, am fost inspector la Comitetul de Cultură și Artă, apoi s-a schimbat titulatura, Comitetul de Cultură și Educație Socialistă, îndeplinind funcția de îndrumător cu cartea, adică cu alte cuvinte, mă ocupam de tot ce înseamnă activitate cu carte în județul Neamț, biblioteci comunale, biblioteci orășenești, municipale, Biblioteca Județeana și anticariate, librării ș.a.m.d. Deci tot ce înseamnă carte, manifestări cu cartea ș.a.m.d. Apoi, din 1983 am revenit la catedră, la Școala Nr. 1 din Piatra Neamț, deși între timp făcusem Facultatea de Filologie 7 ani la fără frecvență, 5 ani erau la zi, am predat în învățământul primar până în 1989, când am trecut, am fost transferat la Liceul de Chimie din Piatra Neamț, actualul „Gheorghe Cartianu”. Aici am ieșit la pensie în 2002, și de atunci am această meserie, pensionar.

– Acolo ați făcut o revistă.

– Am făcut și o revistă, propriu-zis n-am făcut-o eu, au făcut-o trei colegi, Gicoveanu, Vasile Agafiței și cu directorul școlii.  Și eu am preluat-o după doi sau trei ani, în ’97 și am dus-o încă vreo câțiva ani buni pâna mai deunăzi și după ce m-am pensionat.

Revista este una din mândriile mele publicistice, ca să spun așa, pentru că am reușit să îi imprim, în primul rând, o periodicitate de 4 numere pe an, adică trimestrial, lucru care e mai rar la publicații, de regulă apare o dată pe an, mai apare încă o dată sau nu apare, mai sunt sincope, eu am ținut foarte mult la lucrul acesta.

– Să spunem ascultătorilor că ea se numește „Anotimpuri”…

– Sigur că da.

– Și că a beneficiat sau a fost premiată la toate concursurile de revistă școlară organizate, nu doar în județ.

 –  Da, am luat premiul național al revistelor școlare pentru categoria licee, dacă nu greșesc eu, cred că și anul trecut, adică în anul 2017 am luat Premiul național. Cred că sunt 9-10 premii ,așa au fost de multe că le-am pierdut și șirul, mai ales că de vreo doi ani nu mă mai ocup de această revistă, am lăsat-o colegilor care au fost și sunt în  activitate în continuare, ea merge încă, deci este o revistă, este una dintre cele mai vechi reviste și cea mai longevivă dintre revistele școlare sigur, dar și dintre celelalte reviste care apar în Județul Neamț.

–  Așa se explică cât de apropiat sunteți de carte. Nu sunteți doar împătimit de lectură, sunteți autor de cărți și aș vrea în continuare să ne vorbiți despre titlurile cărților pe care le-ați scris, desigur, și despre conținuturile lor, firește.

–  În general, nu prea îmi place să vorbesc despre cărțile mele, deși nici alții n-au prea vorbit despre ele. Unii le-au criticat, în sensul că n-au înțeles semnificația primelor patru volume, ele  poartă titlul de  „Împătimit  de lectură” și unii au înțeles că împătimit e ceva peiorativ și au mers pe ideea aceasta, dacă citeau mai bine în Dicționarul explicativ al limbii române, ar fi văzut că împătimit are și un sens pozitiv.

Da, astea ar fi primele patru cărți publicate de mine, deci împătimit de lectură, volumul I-IV.

Ar fi trebuit să  fie mai multe, ar fi fost necesar să mai public și alte cărți cu acest titlu, pentru că ele conțin de fapt , nu  le zic cronici, mie îmi place să le spun recenzii la lecturile pe care le-am făcut eu din literatura română contemporană și din literatura universală . Dar în mod deosebit am făcut recenzii cărților, autorilor din Județul Neamț, pentru că am considerat că în primul rând trebuie să-i fac cunoscuți în publicațiile din județ și din alte județe, pe cei care îmi sunt foarte apropiați și foarte cunoscuți, cu care mă întâlnesc în fiecare zi. De aceea, în aceste volume, sunt anumite recenzii care mi-au folosit după aceea la apariția cărților următoare.

De ce spun lucrul acesta?

Pentru că am scos apoi o carte  ,,Contemporan cu ei’’, unde sunt nouă autori cu o prezentare aproape exhaustivă a operei acestora:, sunt autori tot așa, din Județul Neamț, membri și nemembri ai Uniunii Scriitorilor, care au o operă aproape completă sau ca să mă exprim corect, la data când am făcut acea carte, în 2009, aveau o operă cuprinzătoare.

Aici, intervine următorul lucru pe care trebuie să-l precizez: eu am avut în gând, încă de pe băncile școlii, mă refer de pe băncile liceului, să fac o carte , să alcătuiesc un volum, care lipsea din bibliotecile din Județul Neamț, atâtea câte erau atunci, școlare și chiar biblioteca raională, care astăzi este Bibliotecă Județeană, adică să fac un dicționar al scriitorilor care au trăit pe teritoriul Județului Neamț, nu numai care s-au născut, dar și  cei ce au creat pe acest teritoriu.

Plecând de la acest gând al meu, am adunat fișe, așa cum se făcea la vremea anilor respectivi, pe foi de hârtie, în caiete, în tot felul de notații, și de unde găseam o informație, mi-o notam și-o puneam, o clasificam în ordine alfabetică a autorilor și în ani s-au adunat tot felul de materiale. Ajungând aici, la un moment dat, mi-am dat seama că va trebui să aprofundez pentru fiecare autor în primul rând opera respectivului și-atunci, tot ce am citit am început să comentez. Din aceste comentarii s-au născut acele cărți  „Împătimit de lectură” .  Și s-au adunat suficiente, așa încât, în 2014, am scos cartea care îmi este mie cea mai dragă și cred că este și cea mai valoroasă, chiar dacă seamănă afirmația mea cu o lipsă de modestie, dar este cea mai valoroasă carte a mea.

E vorba de cartea intitulată „Un dicționar al literaturii din județul Neamț, de la copiști la suprarealiști”.

Este un dicționar, zic eu, cuprinzător, cu vreo 450 de repere, nume de autor, apoi Case de Cultură, Biblioteci, organizații și asociații culturale, care au în centrul activității lor cartea. Sigur, nu este o lucrare, nu poți spune nici completă, nici definitivă, pentru că activitatea literară merge înainte. Dau numai un singur exemplu. Momentul când am definitivat  „Dicționarul” la reperul Max Blecher, scriitorul născut la Roman, se știe, este cunoscut dintre cele două războaie mondiale.

Era cunoscut, dar nu foarte cunoscut.

După apariția dicționarului, desigur, au apărut alte  lucrări pentru că se constată o revenire, o readucere în actualitate a literaturii pe care a scris-o acest scriitor. Este numai un exemplu. Toți, aproape toți scriitorii  care încă trăiesc după apariția acestui dicționar și-au completat bibliografia cu noi titluri, cu noi recenzii, cu noi activități, încât sigur că la un moment dat, dicționarul devine incomplet.  Dar am o mică satisfacție, și asta este o noutate. E prima dată când o spun public: am fost solicitat de Biblioteca Județeană care are în preocupări să editeze o bibliografie locală, să colaborez cu materialul care-l am deja în dicționar, adică să accept ca din acel dicționar să se folosească materialul care le este lor necesar și desigur că aceasta înseamnă că activitatea mea folosește la ceva și va fi dusă mai departe.

–  Da. Sunteți unul dintre exponenții lucrului bine făcut. Așa cum ați povestit, sunteți un profesionist al cărții. Și asta bănuiesc că v-a costat,adică vorbim despre o viață pentru o idee, așa cum se spune.

–  Da, aici lucrurile sunt puțin pretențios spuse, adică perfecționist. Toți încercăm să ne perfecționăm, fără a avea garanția și sigur, nu vom ajunge niciodată la perfecțiune. Dar tindem spre acest deziderat. Sigur că am încercat să fiu perfecționist în sensul de a face tot ceea ce pot eu să fac în concordanță cu pregătirea mea și cu solicitările momentului respectiv, adică să mă fac înțeles.

Când eram la catedră, încercam să fiu cât mai corect, ca un exemplu pozitiv pentru elevii mei.

Mai concret: nu întârziam decât doar în situații excepționale de la oră, nici nu plecam mai devreme, dar nici nu țineam elevii după ce-a sunat de ieșire. Adică îmi plăceau lucrurile : ora să fie oră, în timpul orei să nu avem alte preocupări și să ne dedicăm scopului pentru care suntem acolo și profesor și elev, și eu zic că, în general, munca mea a fost apreciată din acest punct de vedere. Cu ce se putea aprecia la vremea respectivă, fie cu evidențieri în cadrul școlii, fie cu acordarea, știu eu, gradațiilor de merit ș.a.m.d. Nu am niciun fel de titluri  onorifice, nici de cetățean de onoare, nici de erou al muncii socialiste, nici așa, n-am avut nicio decorație de felul acesta, dar eu am încercat să primesc aprecieri din partea beneficiarilor și beneficiarii mei au fost elevii.

– Elevii dumneavoastră așa vă știu, v-au dat diploma de profesionist al lecturii.

– Da.

– De profesor serios, riguros…

– Da, sigur…

– V-au mulțumit în nenumărate rânduri și-n diverse feluri, Cum au putut ei, pentru performanța pe care ați făcut-o la catedră. Cum le spuneați lor atunci, sau cum le-ați spune tinerilor de astăzi, ascultătorilor noștri, de ce este bine să citească?

– Acuma, ce se întâmplă, lucrurile s-au mai schimbat și nu trebuie să fim… cum să spun eu, cei care-s de vârsta mea, să o țină în continuu pe ideea că tinerii nu sunt buni, că nu-și văd de școală, că nu citesc, că nu sunt ordonați, că nu se comportă ca noi, acum treizeci-patruzeci sau cincizeci de ani. Eu nu sunt de acord cu lucrul acesta. Dacă o să mergeți la Biblioteca Județeană, o să vedeți că acolo sunt permanent tineri care studiază în sala de lectură, sunt permanent tineri care vin și împrumută cărți de la bibliotecă, deci se citește.

Eu nu sunt cel care să spun…

Ce se întâmplă la ora actuală, vă spun eu. Se scrie mult mai mult decât s-a scris vreodată în România, și nu că se scrie mult mai mult, se publică mult mai mult decât ar putea cuprinde un om oricât de capacitat ar fi el, să poată cuprinde întreaga producție de carte dintr-un anume domeniu. Nu vorbim de întreaga producție de carte. Așa că, la părerile acestea eu aș zice sa renunțăm, în sensul că sunt și tineri care sunt foarte studioși. Anumite concursuri naționale, internaționale, olimpiade și așa mai departe, ne conving că ceea ce spun eu acuma este adevărat. Sunt și tineri care nu citesc. Dar așa a fost întotdeauna. Mai mult decât atât, trebuie să avem în vedere acuma și faptul că a apărut acest instrument extraordinar de util, pe care îl numim noi așa cu un singur cuvânt, internet.

Dar aici este o lume întreagă.

E drept că eu am prins mai puțin din această epocă a internetului, dar știu ce înseamnă, m-am folosit și eu în ultima parte, în ultimii vreo 4-5 ani  la redactare a dicționarului și a altor cărți ale mele de această binefacere, să-i spunem, care ca orice noutate are și părți negative. La urma urmei, nici literatura n-a fost toată și nu este toată educativă și subtilă, sunt și cărți care n-ar trebui citite la o anumită vârstă, știm foarte bine, cei mai în vârstă, că le citeam și noi pe ascuns, să nu ne găsească părinții sau să nu ne găsească profesorii că citim cărțile interzise.

Așa a fost de când îi lumea, nu putem să îi facem pe toți cititori, dar indiferent care este forma de lectură, că e vorba de lectură pe suport de hârtie, adică carte, ziar, revistă, că e vorba de lectură pe format electronic, important este să citim și important este să aflăm ce să citim.

Ei, or acest lucru, partea a doua a afirmației mele trebuie rezolvată, tinerii să caute răspuns la această „ce  să  citim?’’

La dascălii lor, în primul rând și la anumite instituții specializate, adică pe lângă școală, să apeleze la teatrele serioase, pentru că acuma și aici e o altă problemă, dar mai trebuie o emisiune ca să vorbim despre mișcarea teatrală care, mă rog, a luat o amploare fără precedent în ultimii ani.

La biblioteci, cum am spus, la societăți culturale, pentru că manifestări sunt cu duiumul și lansări de carte. Dacă urmărește cineva postul de radio România Cultural, o să vadă că nu există zi în care să nu prezinte cel puțin 10-15 cărți numai din țară. Deci, asta este problema. Că unii n-o să citească niciodată, nu-i exclus și nu se întâmplă absolut nimic, că nu toată lumea trebuie să facă de toate. Sigur că aici e o glumă proastă, dar o spun totuși. Pusă pe seama lui Creangă. Spunea: „Dacă toți o să-nvețe carte, cine-o să ne mai tragă ciubotele?” zice c-ar fi spus Ștefan Apetrei, tatăl lui Ion Creangă. Așa cred că s-a înțeles foarte mult din acest lucru.

Va continua.

Interviu realizat de profesor Dumitrița Dida Vasilca