Vittorio De Sica, regizor și actor de film italian

Vittorio De Sica (n. 7 iulie 1901, Sora, Lazio, Italia – d. 13 noiembrie 1974, Neuilly-sur-Seine, Région parisienne, Franța) a fost un regizor și actor de film italian, recunoscut inițial ca un idol al matineului, iar mai târziu, drept o figură centrală a mișcării neorealiste italiene. De Sica a regizat patru capodopere ale acestui gen, printre care Ladri di biciclette (1948; Hoțul de biciclete), care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun film străin.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vittorio_De_Sica#/media/Fi%C8%99ier:Vittorio_De_Sica_-_portrait.jpg
Pe parcursul unei cariere de 55 de ani, De Sica a regizat 35 de filme și a jucat în peste 150 de producții. Și-a început cariera de actor în 1917, cu un mic rol într-un film mut, iar în anii 1920 a jucat atât în filme, cât și în spectacole de teatru muzical, obținând faima în Italia odată cu rolul din Gli uomini, che mascalzoni… (1932). În deceniul următor, De Sica s-a remarcat ca un actor romantic, foarte abil în comedii ușoare, asemănat de critici cu Cary Grant.

Deși a continuat să joace până spre finalul vieții, contribuția lui De Sica ca regizor — adesea în colaborare cu scenaristul Cesare Zavattini — este considerată cea mai valoroasă pentru istoria cinematografiei. Neorealismul italian, cunoscut pentru povestiri simple, un stil documentar, filmări în locații reale și teme sociale, se regăsește încă din primele sale lucrări, precum Teresa Venerdì (1941) și I bambini ci guardano (1944).

În perioada de glorie a neorealismului, după al Doilea Război Mondial, De Sica a devenit unul dintre cei mai apreciați regizori internaționali, prin capodopere precum Sciuscià (1946; Lustruirea pantofilor), Ladri di biciclette (1948), Miracolo a Milano (1951; Miracol la Milano) și Umberto D. (1952). Interpretările naturaliste ale actorilor amatori din aceste filme au primit elogii largi, iar talentul lui De Sica de a lucra cu neprofesioniști, în special copii, a fost remarcabil.

Deși filmele neorealiste italiene au fost apreciate de critici, nu au avut succes comercial. Motivat de necesitatea de a finanța proiectele, De Sica a realizat și filme comerciale. Colaborarea sa cu Hollywood-ul a început cu Stazioni Termini (1953), o producție de David O. Selznick, iar multe dintre filmele sale ulterioare o aveau ca protagonistă pe Sophia Loren. Loren a jucat în filme de succes ale lui De Sica, precum L’oro di Napoli (1954), La ciociara (1961; Două femei), Ieri, oggi, domani (1963; Ieri, azi și mâine) și Matrimonio all’italiana (1964; Căsătorie în stil italian).

În această perioadă, De Sica a atins apogeul succesului comercial și era un regizor respectat internațional. A continuat și ca actor, interpretând roluri remarcabile, cum ar fi cel nominalizat la Oscar în A Farewell to Arms (1957) și rolul spionului din Il Generale Della Rovere (1959) de Roberto Rossellini.

Lucrările ulterioare ale lui De Sica îmbină tehnicile neorealiste cu cele învățate la Hollywood. Il giardino dei Finzi-Contini (1970; Grădina Finzi-Contini), o adaptare a romanului lui Giorgio Bassani despre distrugerea evreilor din Ferrara în timpul Holocaustului, a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun film străin. Una breve vacanza (1973; O scurtă vacanță), povestea unui muncitor internat într-un spital, revine la stilul simplu și realist al neorealismului. Ultimul său film, Il viaggio (1974; Călătoria), bazat pe o povestire de Luigi Pirandello, i-a reunit pe Richard Burton și actrița sa preferată, Sophia Loren.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Vittorio-De-Sica