Victor Tufescu, geograf român

Victor Tufescu (19 noiembrie 1908, Botoșani – 11 martie 2000, București) a fost unul dintre cei mai importanți geografi români, considerat întemeietor al geografiei moderne din România. A avut un rol major în dezvoltarea cercetării geografice, în coordonarea instituțiilor de profil și în formarea unei viziuni moderne asupra geografiei fizice și umane. A fost președinte al Comitetului Național Român de Geografie și membru corespondent al Academiei Române.

Provenea dintr-o familie numeroasă, cu șapte copii, cultivată și profund implicată în educație. Tatăl, Constantin Tufescu, istoriograf originar din Basarabia și profesor de liceu în Botoșani, a luptat în Primul Război Mondial și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Mama, Ecaterina, cu rădăcini în Maramureș, absolventă a Școlii „Reuniunea Femeilor Române” din Iași, a murit la puțin peste 50 de ani, lăsând în urmă șapte copii, toți ajunși ulterior absolvenți de studii superioare. Tradiția pedagogică a familiei a fost continuată de fiica cea mare, Elena, profesoară de istorie.

Victor Tufescu a urmat primele clase la Școala nr. 3 din Botoșani, iar din cauza războiului a continuat o perioadă în regim privat. Încă din adolescență s-a remarcat prin talent artistic, pasiune pentru muzică, desen și drumeție. A absolvit cu rezultate excelente Liceul „A.T. Laurian”, unde a condus orchestra școlii și a studiat vioara.

Inițial înscris la Medicină la Iași, a renunțat după un semestru pentru a urma Științele Naturii, unde a studiat biologia și geografia. Încă din primul an a devenit preparator al profesorului Gheorghe Panaitescu. A obținut licența în 1930 cu lucrarea „Depresiunea Jijiei”, notată magna cum laude.

A efectuat stagiul militar între 1930 și 1931, iar în paralel a urmat cursurile Facultății de Drept, obținând o a doua licență în 1933. A absolvit și Seminarul Pedagogic Universitar, necesar carierei didactice.

După un examen de capacitate remarcabil, a fost numit profesor la Liceul „Dr. Meșotă” din Brașov, apoi transferat la Iași pentru pregătirea doctoratului. A obținut titlul de doctor în geografie în 1936, cu teza „Dealul Mare–Hârlău”, coordonată de Mihai David.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Tufescu#/media/Fișier:Logo_of_the_Romanian_Academy_of_Sciences.jpg

Sursa foto: https://acad.ro/com2008/pag_com08_1017foto1.htm

Între 1938 și 1939, a beneficiat de o bursă a Academiei Române la Universitatea Sorbona, unde a aprofundat geografia fizică și a legat prietenii cu geografi importanți, printre care Emmanuel de Martonne. Revenirea în țară în 1939 a fost impusă de izbucnirea războiului.

În 1941 a devenit conferențiar suplinitor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, iar din 1946 profesor titular și șef de catedră. A înființat Seminarul de Geografie Economică, orientat spre studiul problemelor socio-economice.

A fost cofondator al Institutului de Cercetări Geografice ale României (1944) și a condus Secția de Geografie Fizică până în 1950. A activat și în cadrul Academiei de Științe, fiind secretar al Secției de Geologie-Geografie. În perioada 1947–1958 a făcut parte din colectivul de geografie al Academiei Române.

Între 1952–1955 a lucrat la Institutul de Proiectări Silvice, unde a realizat cercetări importante privind torenții și alunecările de teren. Din 1956 a fost profesor la Academia de Științe Economice.

A coordonat, între 1970 și 1978, Atlasul Național de Geografie al României, un proiect major al Academiei Române. A publicat peste 250 de lucrări, contribuind decisiv la dezvoltarea geografiei fizice, regionale, umane și a geomorfologiei. Printre ideile sale esențiale se numără: influența ariilor de fundament asupra reliefului, studiul mișcărilor subsidente, teoriile platformelor de eroziune și analiza geografică a utilizării terenurilor.

A avut o contribuție semnificativă și în geografia politică, alături de mari geografi precum Simion Mehedinți sau Vintilă Mihăilescu, promovând o abordare modernă, chiar dacă această direcție a fost marginalizată în perioada postbelică.

Este autorul unor hărți fundamentale privind densitatea populației (1956, 1966) și a numeroase studii de antropogeografie.

A fost membru al Academiei de Științe din România (1942, 1947) și, din 1992, membru al Academiei Române.
A primit două premii ale Academiei Române:

• Premiul „George Vâlsan” (1942)
• Premiul „Gh. Murgoci” (1966)

A fost membru al Comitetului Național de Geografie (din 1960, președinte în 1990), al Uniunii Internaționale de Geografie (1966–1973) și al National Geographic Society (din 1960).

A publicat atât în România, cât și în reviste internaționale. Lucrările sale acoperă domenii precum geomorfologia, geografia umană, utilizarea terenurilor, geografia economică, studiul reliefului și analiza așezărilor umane.