Vasile Nicolescu, poet, eseist și traducător român

Vasile Nicolescu (n. 1 noiembrie 1929, Podenii Vechi, județul Prahova – d. 31 mai 1990, București) a fost un poet, eseist și traducător român.

Vasile Nicolescu s-a născut în 1929 în familia agricultorului și factorului poștal Ioan I. Nicolescu și a soției acestuia, Florica (născută Mihăilescu). A urmat cursurile liceului „Spiru Haret” din Ploiești, pe care le-a absolvit în 1949, continuând apoi studiile la Facultatea de Filosofie a Universității din București, absolvită în 1953, însă licența și-a obținut-o abia în 1961. Între 1966 și 1968 a beneficiat de o bursă de specializare editorială la Paris și a efectuat un stagiu de cercetare la Universitatea din Poitiers și la Institutul de Studii Franceze din La Rochelle.

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/pen-poetry-write-book-writer-poem-5321624/

După terminarea studiilor, a ocupat diverse funcții editoriale și administrative: lector la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1953–1961), redactor responsabil al secției de poezie, critică, istorie literară și teatru la Editura pentru Literatură (1961–1968), director al Editurii pentru Literatură Universală (1968–1969), și, ulterior, director al Direcției literaturii și publicațiilor literare din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste (1969–1983). S-a pensionat în 1983 din motive de sănătate.

Pozițiile deținute i-au oferit influență în domeniul cenzurii, putând bloca apariția unor lucrări care nu corespundeau ideologic regimului comunist.

Pe de altă parte, traducătoarea Antoaneta Ralian îl descria ca pe un om sensibil și cultivat, afirmând că a protejat numeroși scriitori de abuzurile cenzurii și ale aparatului represiv.

Nicolescu a fost contemporan și coleg de generație cu poeți precum Alexandru Andrițoiu, Ion Horea, Ion Brad, Aurel Gurghianu și Aurel Rău. A debutat în 1946 cu poezii publicate în ziarul Națiunea, condus de George Călinescu, colaborând ulterior cu revistele Contemporanul, România literară, Luceafărul, Secolul 20 ș.a.

Poezia sa, caracterizată de criticul Emil Manu ca fiind profund intelectualizată, reflectă trăiri esențiale. Debutul editorial, cu volumul Liturghii negre (1946), a adus poeme cu influențe bacoviene. În creațiile ulterioare – Enescu. Suită lirică (1958), Poeme (1963), Parabola focului (1967) – apare o viziune romantică și umanistă, traversând miturile și istoria în căutarea absolutului.

Volumele din perioada de maturitate, precum Secțiunea de aur (1973), Lumea diafană (1977) și Întâlnire în oglindă (1978), denotă preocuparea pentru perfecțiune formală, în timp ce lucrările târzii – O grădină pentru Orfeu (1982), Semnătura fulgerului (1983), Fugato (1987) – sunt marcate de o estetică în care clasicismul și romantismul se împletesc în tonalități baroce (după Dumitru Micu).

Nicolescu a manifestat și un interes constant pentru arta plastică, scriind eseuri și albume despre mari artiști precum Turner, Monet, Constable, Whistler, Caravaggio și Vermeer. A realizat două antologii tematice de poezie – Din lirica mării (1964) și Cântecul iubirii (1966) – și a publicat volumul eseistic Starea lirică (1975–1984).

A tradus din poeți importanți ai literaturii universale: Robert Desnos, Henri Michaux, Max Jacob, Ezra Pound, Ted Hughes, Sylvia Plath. O parte din traduceri, cum este cazul volumului Din cântecele lui Kra de Ted Hughes, au fost realizate în colaborare cu Antoaneta Ralian. Traducerile sale din limba franceză vizau mai degrabă transpunerea esenței poetice decât fidelitatea literală.

De-a lungul carierei, Vasile Nicolescu a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1971), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1978) și Premiul Academiei Române (1985). A primit Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a în 1971 pentru contribuția sa în promovarea culturii socialiste, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român.