„Mașina Timpului”. Unirea Principatelor Române, începutul României moderne…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Unirea este singura stare politică, ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp.”
– Alexandru Ioan Cuza

Astăzi, vă propun la „Mașina Timpului” să ne plimbăm cu peste un secol și jumătate în urmă și să ne aducem aminte împreună de Unirea Principatelor, act istoric deosebit de important în realizarea Unirii, act desăvârșit apoi în anul 1918, în anul în care „astrele s-au aliniat” pentru realizarea viselor națiunii române. Cred că era de la sine înțeles ceea ce doresc să împărtășesc azi cu dumneavoastră, așa că vă propun, pe scurt, să ne aducem aminte că, la 24 ianuarie1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti. Anterior, în aceeași lună, la data de 5/17 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn al țării, pe colonelul Cuza. Țin să mărturisesc dintru început că îmi repugnă total folosirea sintagmelor prea des uzitate de către mass media noastră mioritic-necunoscătoare de istorie și preluate „ca pelicanii” de mulți trăitori din spațiul nostru carpato-danubiano pontic: adică termenii de „Mica Unire” și „Marea Unire”… Acest „concept”, total greșit în opinia mea, a fost popularizat în ultimii ani atât de către foarte mulți politicieni, de către consilierii acestora, dar și de către jurnaliștii care nu cunosc bine istoria României. Sau n-o cunosc deloc! Unirea Moldovei cu Țara Românească nu este nicidecum „Mica Unire”, ci însuși fundamentul statului român modern, iar a cataloga drept „Mic” acest fundament indică fix micimea cunoștințelor celor ce zic astfel! Sintagma aceasta mă deranjează enorm pentru că induce o senzație de inferioritate a acestui moment istoric deosebit de important comparativ cu momentul 1918 (când se vehiculează, prin antiteză, parcă, termenul de „Marea Unire”), ca și cum momentul din ianuarie 1859 ar fi fost mai puțin semnificativ pentru nația noastră, ceea ce este totalmente fals. Vedem la diverse televiziuni din spațiul  nostru mioritic, pe „burtiera” ecranului, termenul acesta stupid denumit „Mica Unire”. Nu există așa ceva, pentru că Unirea Principatelor Române este adevărata și singura Unire politică și actul de naștere a statului român (consfințit faptic de-abia în 1862) și a denumirii de „România” (apărut, practic, tot în 1862). Toate celelalte adăugiri (sau dezmembrări) teritoriale s-au făcut la acest stat, devenit abia după 1877 stat independent (desăvârșit oficial în 1881, odată cu proclamarea Regatului României) și devenit actor de drept internațional. Trebuie să fim conștienți că actul Unirii Principatelor Române de la 1859 a fost singurul care a fost făcut din voința politică a unor entități politice autonome cum erau principatele române (dar nu suverane) și care aveau statut internațional sub supravegherea Marilor Puteri Europene. Trebuie să mai subliniem și faptul că nu toată lumea a fost fericită pe atunci de dubla alegere a lui Cuza ca domn al celor două entități statale, dar asta nu a cântărit mai mult decât o piedică oarecare în calea Unirii! Generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul de a fi putut impune un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate născute de Revoluţia franceză de la 1789, pentru care mulţi dintre ei luptaseră pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa. Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în mâinile Porții Otomane şi ale Rusiei Ţariste, care se opuneau unirii lor. Obiectivul fundamental al românilor, unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc, fusese afirmat clar în 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ „Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei”. Neţinând cont de interesele poporului român, în primăvara anului 1849, Poarta Otomană şi Rusia Ţaristă au încheiat la Balta-Liman o convenţie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Prin acea convenție, se stabilea ca domnitorii ţărilor române să fie numiţi direct de către sultan, cu acordul Rusiei Ţariste, şi aceştia să fie consideraţi „înalţi funcţionari” ai Imperiului Otoman. În Moldova, a fost înscăunat atunci Grigore Alexandru Ghica, iar în Ţara Românească Barbu Ştirbei. Deşi domnitorul muntean nu se împotrivea uniunii, el nu s-a dovedit la fel de entuziast ca domnitorul moldovean, care a înlăturat restricţiile impuse revoluţionarilor paşoptişti, i-a reprimit în principat şi a permis reorganizarea mişcării unioniste în Moldova. Unirea celor două principate românești a fost un proces care a început, practic, în anul revoluționar 1848, fiind un proces bazat pe puternica apropiere culturală și economică dintre cele două țări. Atunci, în anul 1848, s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Istoria a făcut apoi ca să urmeze Războiul Crimeii, desfășurat între anii 1853 și1856, în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Țarist. În „siajul” acestei victorii, în anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, conferință finalizată cu o Convenţie, încheiată la data de 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească, teritoriul nostru fiind în arealul de interes al Marilor Puteri de atunci. Drept urmare, „protectoratul” Imperiului Țarist era înlăturat, iar Principatele române urmau să beneficieze de garanţia colectivă a Marilor Puteri, fiind păstrată suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă, erau realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile Ad-hoc, care să exprime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori din cele două principate, au fost numiți caimacami care să prezideze hotărârile poporului. Drept consecință, noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii. În aceste Divanuri Ad-hoc, urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei. Toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii. Astfel, trebuie să subliniem că, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor române și reorganizarea lor așa cum își doreau aceste puteri. Pe baza acestei Convenții de la Paris, se introducea în aceste entități statale românești principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și de către Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele „pre-constituționale” pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci, acte „inspirate” pe filieră rusească. Firește, trebuie spus și că aceste reglementări au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului francez Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un „bastion” cu orientare pro-franceză, care să contracareze influenţa crescândă a Rusiei în plan european. De fapt, dacă analizăm bine această Convenţie de la Paris, prin cele prevăzute în documentul final, aceasta consfinţea unirea oficială într-un stat denumit „Principatele Unite”, dar implicând: alegerea a doi domni, două adunări elective separate, două guverne separate, organizarea a două instituţii comune la Focşani (Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie), abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.

Deşi au existat de la început şi voci (mai ales în Moldova, unde influența rusească era foarte puternică) care erau împotriva unirii,  existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală a noii entități statale comune va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, totuși divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei (condusă de elitele pașoptiste care au dorit ca unirea să se „întâmple”). În Ţara Românească, curentul unionist era preponderent, dar în Moldova situaţia era „nițel” mai complicată. Astfel, Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau ferm cei care doreau menţinerea separării, iar argumentele lor erau „tradiţiile” celor două Principate şi temerea că muntenii vor lucra împotriva moldovenilor. Bineînțeles că rușii „își băgaseră coada” mai demult în ecuație și lucrau puternic anti-unire. Au urmat în Moldova diverse manevre politice, falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, dezvăluiri ale falsului în presa vremii, tensiuni sau ruperea de relaţii diplomatice. Până la urmă, alegerile falsificate de caimacamul Vogoride au fost anulate şi, în septembrie 1857, divanurile din cele două Principate s-au pronunţat, pe rând, în favoarea Unirii. În 1858, Marile Puteri europene acceptau, prin Convenţia de la Paris, uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani, care urma să facă legi de interes comun. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care trebuiau să îi desemneze pe cei doi domni şi au urmat, din nou, divergenţele. Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi altă conservatoare. Fiecare dintre acestea clama că  își dorea unirea, dar cu un domn care să le asigure păstrarea puterii politice. Pe principiul „interesul poartă fesul”! Nimic nou sub soare! Trebuie spus că, în Moldova, liberalii și l-ar fi dorit ca domn pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatorii îl propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza, sau chiar pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Pe de altă parte, și în Ţara Românească situaţia era relativ asemănătoare. În cursa pentru domnie intrau: Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica. În Moldova, după diverse alte manevre politice şi chiar conspiraţii „împănate” cu trădări şi spionaj extern, a fost găsită o soluţie de compromis, prin candidatura lui Alexandru Ioan Cuza. În contextul vremii era cunoscut, nefiind, totuși, o personalitate de prim rang, dar în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe „neexperimentatul” Cuza, preferându-l în faţa unui politician redutabil. Poate pentru că-l credeau ușor „manipulabil”, ceea ce nu s-a întâmplat! Drept urmare, la 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales, în unanimitate, ca domn pe colonelul  Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni. Mai la sud, în Ţara Românească, acolo unde alegerile urmau să aibă loc pe 24 ianuarie, „locţiitorii” domneşti erau vădit anti-unionişti, dar Adunarea electivă era dominată de cercul conservatorilor astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

Drept urmare, în şedinţa respectivei adunări care a avut loc în data de 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu (un om politic despre care ar fi bine să ne mai amintim din când în când) a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost, apoi, votat în unanimitate, stârnind ulterior supărarea Porţii Otomane, dar și a Austriei, care au considerat alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate drept o încălcare a Convenției de la Paris. Ghinion, însă, vorba unui personaj politic contemporan! În textul actului Convenției nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate trebuie să fie persoane distincte. Drept urmare, Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitor al ambelor Principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale. La momentul respectiv, a existat o veritabilă „furtună” diplomatică prin cercurile marilor Puteri apropo de recunoașterea Unirii Principatelor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de cei doi „Gică Contra” ai vremii, adică de Poarta Otomană și de Austria, drept o încălcare flagrantă a Convenției de la Paris, dar, cum ziceam anterior, în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula sub nicio formă ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. Au urmat încă vreo trei ani de „lupte” pe teren diplomatic în vederea recunoașterii stării de fapt impuse de voința elitelor românești cu sprijinul populației. Ulterior, în anul1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică deplină, folosindu-se, de atunci încoace, numele țării noastre ca fiind România. Pe de altă parte, după înlăturarea sa de la putere în anul 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Apropo de numele de România, prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească și oficial România, chiar dacă numele se utiliza informal începând cu 1862. Merită să parcurgem și câteva rânduri despre Alexandru Ioan Cuza, „liantul” unirii de la 24 ianuarie 1859. Acesta își avea rădăcinile într-o veche familie de moldoveni, de loc de prin părţile Fălciului, fiind dintr-o familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici, adică vechi boieri moldoveni. Alexandru Ioan Cuza s-a născut la data de 20 martie 1820 și ulterior a învăţat, până în anul 1831, la Iaşi, unde i-a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, printre aceștia fiind și Vasile Alecsandri. Cuza a fost trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere și s-a întors apoi în ţară şi s-a înrolat în armată. S-a căsătorit în  anul 1844 cu Elena Rosetti, o doamnă deosebită despre care am scris la rubrica „Oameni care au fost” de aici din „Jurnal de Brașov”. În timpul evenimentelor revoluționare din anul1848, Al. I. Cuza a fost în primele rânduri ale acestor evenimente. Printre altele, a luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Totodată, printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza. Acesta a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Ardeal. Fiind în Ardeal, Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, a zăbovit o perioadă și pe la Brașov, după care s-a retras în Bucovina, ca să fie mai aproape de capitala Moldovei.

Ulterior, în vremea domniei lui Grigore Ghica, s-a reîntors în Moldova, iar în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Pe fondul diverselor frământări pro și anti-unioniste, ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Fiind un patriot cu idei liberale, dar nu radicale, Alexandru Ioan Cuza a fost acceptat chiar şi de către partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de către conservatori. Ca urmare a acestei susțineri (unii zic că și pe filieră masonică) la 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În cercurile politice din Ţara Românească, colonelul Cuza nu era prea cunoscut, dar oricine ar fi fost ales în Moldova trebuia ales şi la Bucureşti pentru a se putea realiza unirea. Astfel, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a spus ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: Cuza trebuia ales ca domn al ambelor Principate pentru a se înfăptui Unirea. Așa se face că, în 24 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie. Mihail Kogălniceanu afirma în discursul adresat domnitorului imediat după alegere:„Alegându-te pe tine domn…am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou…Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputați te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!”  Ziarul „Românul” din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: „Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani…strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.” Dar nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost obţinute prea uşor, pentru că așa cum aminteam anterior, Poarta Otomană şi „prietena” Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Așa că au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară la adresa fragilei entități statale românești. Dar fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri Garante au avut ca rezultat în septembrie 1859 recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris. Deplina Unire a fost recunoscută de-abia doi ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, atunci când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Pe de altă parte, Austria era dispusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza…Cam ca azi, cu Schengenul „treptat”…Nu amestec chestiunile, numa’ zic! Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român ce s-a desăvârșit la 1918.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe pe ambele maluri ale Milcovului şi s-a terminat într-un conflict cu elita politică românească. La un moment dat, Cuza a fost acuzat de autoritarism şi a fost silit să abdice la data de 11 februarie 1866. Trebuie să subliniem că reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza a fost controversată în epoca sa. Mai trebuie subliniat și faptul că, în pofida opoziţiei boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat, împreună cu prim-  ministrul său, Mihail Kogălniceanu, reforme interne importante. Vă rog să-mi permiteți să le enumăr pe cele pe care eu le consider a fi cele mai importante:

– reforma fiscală din anul 1861, cea prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar;

-secularizarea averilor mănăstireşti în anul1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor și mănăstirilor, mai ales a celor închinate grecilor, care deveniseră proprietari de facto a unor uriașe terenuri, păduri și alte averi din România;

– legea rurală din 1864, lege prin care au fost împroprietăriţi peste 400.000 de ţărani şi alţi 60.000 au primit locuri de casă și grădini. Important este și faptul că reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.

Totodată, în timpul domniei lui Cuza a fost reformată şi justiţia, au fost concepute: o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal, toate inspirate de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată armata naţională a noului stat român.

Aplicarea reformelor inițiate de Cuza și de apropiații săi s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care Cuza a şi dizolvat-o la data de 2 mai 1864 prin acțiunea sa în forţă. În acelaşi an, Cuza a supus aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul obținea puteri sporite, ceea ce a atras atât o seamă de nemulţumiri interne, dar şi din exteriorul ţării. Drept urmare, împotriva lui Cuza s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales, acea „monstruoasă coaliție”…Faptele au demonstrat că Al. I. Cuza a înfăptuit reforme solide, care au scos România din feudalism, dar nu a mai păstrat legătura cu elita politică a țării. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie” să renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866, iar la finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Faptic, șirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea ulterioară pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil. Sursele istorice ne spun că, după domnie, Cuza plecase în exil, la Viena, apoi la Paris, unde şi-a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu era oportun din cauza situaţiei politice din acel moment. Ori Carol se temea de faptul că notorietatea lu Cuza îi va afecta domnia? Cine poate ști? Ulterior, Cuza a fost învins de boală şi s-a mutat la Florenţa, dar a murit la Heidelberg, acolo unde plecase la tratament, la data de 15 mai 1873, la vârsta de doar 53 de ani. Cuza a fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Anul acesta se împlinesc 165 de ani de la unirea principatelor Moldovei și Țării Românești din 1859, dar mulți dintre românii de azi încă nu știu prea multe despre ce a însemnat, de fapt, acest eveniment. De ce? Pentru că nu se mai face carte așa cum trebuie, iar istoria este tratată în școli la capitolul „și altele”. Ce se petrece în spațiul public? Păi, se cam joacă Hora Unirii fie pe la Iași, Focșani ori București, se mănâncă mici, ciolan cu fasole ori sarmale cu mămăligă, se bea vin fiert ori „străbuna” țuiculiță și se țin discursuri patriotarde de către unii ce se cred oameni politici pe care, dacă îi scuturi puțin, nu au habar nici despre „Ana are mere”, nicidecum despre Unirea petrecută cu 165 de ani în urmă. Cum mai aminteam anterior, rușii și-au manifestat „plenar” dorința de a controla spațiul românesc de atunci și erau convinși că trebuie să „spargă” unitatea proaspăt creată a principatelor și că România nou creată nu era cazul să mai existe sub această formă. Tocmai de aceea, s-au implicat activ în revolte și răscoale despre care se știe mai puțin decât ar trebui, mai ales de către diverși „patrioți” înfășurați azi în tricolor, dar care nu au habar de două-trei rânduri din cărțile de istorie și pupă pulpana „binelui” făcut pe aici pe la noi de „frații” ortodocși ruși! Să le fie de haram, lor și „fraților” acestora!

În continuarea rândurilor de azi, mi-am propus să vă sintetizez aici din sursele inserate la final și o altă parte a evenimentelor post-unioniste, pentru a vedea că nu au decurs toate precum „laptele și mierea curgând pe Milcov” și că au fost destule animozități care s-au lăsat chiar și cu destul de mult sânge în consolidarea unirii. Adevărul este că Unirea din 1859 n-a fost chiar pe placul tuturor din cele două provincii românești, în condițiile în care unele categorii sociale au ieșit atunci „în pierdere”, iar clerul ortodox (mai ales cel moldovenesc) a fost destul de departe de rolul liantului care leagă națiunea, propagând mai degrabă resentimente, xenofobie (dacă putem zice așa) și învrăjbire între munteni și moldoveni. Oportuniștii își făceau jocul și atunci, la fel ca și în zilele de azi, în timp ce conștiința națională încă nu era suficient cristalizată. Merită să ne amintim azi, la mai mult de un secol și jumătate de atunci, că supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor organizate și desfășurate în stradă. În acest context, vă propun să ne amintim de lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova la data de 3 aprilie 1866, la doar șapte ani după Unirea din 1859, acesta fiind unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune. Au mai fost unele manifestări antiunioniste, împotriviri și „rebeliuni” imediat după unire, dar aceasta a culminat prin amploare și urmări. Lovitura de stat „pritocită” de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași ai vremii și cu sprijinul clerului moldovenesc, în frunte cu Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit, practic, anularea Unirii și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin divizarea celor două provincii românești în state separate. Realitatea este că situația a fost salvată prin intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu, un om hotărât care, la momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului atunci când „norodul”, asmuțit de agenții ruși și de către preoți, puseseră stăpânire pe oraș. Veritabilele lupte date la Iași în ziua de 3 aprilie 1866 se află printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român în perioada modernă. În Iași, a fost o veritabilă bătălie, cu mulțimi înarmate, cu baricade pe străzi, cu schimburi intense de focuri între rebeli și armată, cu veritabile lupte de stradă, cu șarje de cavalerie pe străzile din centrul Iașiului, cu sute de morți și multe alte sute de răniți. Cu toate că aceste evenimente au fost importante în epocă, adevărul este că, de-a lungul timpului, acestea au fost „evitate” în a fi prezentate de către istoriografia noastră, ca să nu mai amintim că nu au apărut vreodată într-o programă școlară. Adevărul este că acea veritabilă lovitură de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale cu finanțare „muscălească” într-un moment de profundă slăbiciune a noului stat românesc. După cum aminteam anterior, după reforme fundamentale, dar și după instabilitate internă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fusese silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice, cea denumită „monstruoasa coaliție”, iar în locul lui Cuza a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator, viitor prim-ministru), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al armatei.

Noua conducere a țării a inițiat rapid demersuri pentru aducerea pe tron a unui principe străin, demers influențat mai ales de faptul că o altă soluție era foarte dificil de găsit din cauza rivalităților interne și a interferenței puterilor vecine, mai ales a Rusiei. În cele din urmă, după diverse negocieri și „peripeții”, s-a ajuns la soluția chemării pe tron a principelui german Carol de Hohenzollern. Anterior, Puterile Garante ceruseră ca, în locul lui Cuza, să fie desemnat un domnitor român, menționând că, dacă moldovenii doresc acest lucru, se pot separa. Firește că „ciolovecii-șefi” din Rusia au interpretat mesajul respectiv ca pe o slăbiciune occidentală și au acționat iute pentru scopurile lor difuze și separatiste. Nominalizarea lui Carol a avut loc pe data de 30 martie 1866, într-un moment foarte sensibil pentru țară, în condițiile unei conduceri interimare nesigure. Astfel, Locotenența Domnească a emis o proclamație în care se spunea că principele Carol de Hohenzollern era noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomanda populației alegerea sa, urmând a se decide acest lucru prin voința poporului, printr-un plebiscit. La drept vorbind, anunțul Locotenenței Domnești era destul de „Gică Contra” la adresa „indicațiilor prețioase” ale Puterilor Garante, cele care, la data de 23 martie, lansaseră către București un mesaj fără echivoc care suna astfel: „Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean(…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”. Din start, se putea vedea că pericolul era unul major, mare „cât Rusia”, cea care  încercase și în anul unirii, în 1859, să submineze procesul Unirii prin punerea la cale a unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi finanțase direct o serie de greve, împotriviri, răscoale și chiar atentate asupra lui Cuza. Rusia a înțeles din mesajul Puterilor Garante că Vestul are un moment de slăbiciune și că ei, ciolovecii muscali au „undă verde” pentru dezbinarea și „dez-unirea” proaspătului stat român.

Cu toate resentimentele pe care le mai au, încă, mulți „români verzi” la adresa Germaniei de-a lungul timpului, trebuie să recunoaștem că, în acest context, marele noroc al României l-a  constituit  sprijinul venit din Germania. Mai concret, cancelarul german, Otto von Bismarck, oferea implicit o nouă șansă țării noastre, în timp ce-și urmărea propriul interes, adică extinderea sferei sale de influență în „problema orientală”. Adică Bismarck susținea clar sosirea incognito a prințului Carol în România (chiar împotriva voinței austriecilor) și „orientarea” lucrurilor astfel încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin ales de către elita românească. După cum aminteam anterior, Rusia, „credincioasă” lungii sale tradiții de a-și băga nasul unde nu îi fierbea oala (sau unde credeau și mai cred rușii că este fix oala lor), consideră că acesta e momentul prielnic să rupă unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Astfel, rușii ordonă activarea agenturii lor din România, pregătesc un scenariu separatist în Moldova și finanțează diverse „scursuri” sociale pe post de agitatori, activând inclusiv preoțimea ortodoxă, mai ales cea moldovenească. Veritabila lovitură de stat de la Iași a „picat” într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se „obișnuiseră” unii cu ceilalți, în condițiile în care unele categorii sociale ieșiseră „în pierdere” după Unire, iar agenții de influență ai Rusiei au profitat la maxim ca să amplifice tensiunile deja existente. Locotenența Domnească anunțase plebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern pentru perioada 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor. Pe acest fond, apare revolta de la Iași. Mulți dintre locuitorii Iașiului erau nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor pierduse din influență și din perspectivele de dezvoltare. La drept vorbind, tensiunile erau în creștere, iar memoria unei alte răscoale anti-unioniste, care avusese loc în 1862, nu dispăruse încă din memoria ieșenilor. Unele fricțiuni mai existau și pe la București, dar, în linii mari, acestea se mulau pe „durerile facerii”…Pentru a înțelege contextul merită să citim ceea ce A. D. Xenopol spunea dintr-un articol din presa străină:„«Le Memorial diplomatique» din Viena reproduce o corespondență din București în care se spune că «Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au năvălit în toate funcțiile și care tratează pe munteni ca biruitori, adăogând că dacă ar fi să reînceapă chestia Unirei, aceștia nu ar mai vota niciodată cu dânsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dădeau în moldoveni, neamul domnitorului”. Pe acest fond de nemulțumiri și slăbire a statului, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de mulți „idioți utili” din pătura de mijloc și din preoțime, Rusia „fezanda” situația din Moldova, pentru ruperea unirii. Drept urmare, începând cu ultimele zile din martie, evenimentele se agită la Iași, odat cu apropierea plebiscitului din 2-8 aprilie.

Astfel, în Iași  au loc acțiuni de stradă separatiste, la care apar oameni purtând pancarte cu mesaje anti-muntenești, iar lumii i se vorbește despre „libertate”, „dictatura de la București”, despre faptul că moldovenii ar fi devenit o colonie a Munteniei etc. Conducerea interimară de la București încearcă să contracareze agitația separatistă, dar eșuează. La Iași, sosesc de urgență Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, avertizați că se pregătește o lovitură în forță regizată de Rusia. Adiacent, a fost dislocat în urbe un regiment de infanterie muntean, iar prefect de Iași este numit tot un muntean, Ștefan Golescu. Cu doar trei zile înainte de începerea plebiscitului, partida separatistă era stăpâna Iașiului, iar în fruntea mișcării erau boierii rusofili din familia Roznovanu, care speră ca domnitor al Moldovei să fie pus, în urma plebiscitului, vlăstarul familiei, tânărul Nicolae Roznovanu, un „neica nimeni”, cel care a devenit inspirație pentru un personaj  ridicol numit Guliță din „Coana Chirița” a lui Vasile Alecsandri. Către final de martie, în ziua stabilirii listelor electorale, separatiștii se mobilizează demn de o cauză mai bună, iar pe listele electorale se formează o majoritate secesionistă. Ca atare, victoria antiunioniștilor pare realizabilă, iar aceștia nu se mai feresc, ba chiar fac caz de sprijinul Rusiei. Seara, familia Roznovanu dă un bal unde invitat de onoare este consului Imperiului Țarist, baronul Offenberg. Pe data de 30 martie 1866, cei din tabăra unionistă organizează o contra-manifestație în fața Universității. După o zi, guvernul României, contraatacă diplomatic, iar Rusia este notificată ca să returneze moșiile din Basarabia către prințul Moruzi. Aceasta era doar o manevră de ordin politic, prin care Bucureștiul atrage atenția Rusiei, ca la biliard, că n-a uitat de anexarea hoțească a Basarabiei din 1812 și că n-a renunțat la acest teritoriu. Ironia sorții făcea ca prințul Moruzi, cel la care făcea referire guvernul interimar de la București, era chiar agent al Rusiei în scandalul secesionist! La data de  2 aprilie 1866, rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași prin care se cerea ca Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei. Scenă caraghioasă în desfășurarea ei, dar, a doua zi, evenimentele au degenerat într-un adevărat război civil, cu mulțimi scoase în stradă, focuri de armă, șarje de cavalerie, baricade pe străzile Iașiului, sute de morți și răniți. Conform celor descrise de istoricul Alex Mihai Stoenescu, ziua de 3 aprilie 1866 era una de mare sărbătoare, fiind Duminica Tomii, a doua după Paște, un moment propice pentru ruși să pună la cale o diversiune. Istoricul spune despre acest moment că:„Agentura rusească face să se difuzeze în oraș știrea că la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantități mari de pomană. Anunțul adună în curtea Mitropoliei și în spațiile înconjurătoare o mulțime credincioasă și doritoare de milostenie, între care majoritatea era reprezentată de țărani din satele învecinate”. Ca atare, secesionștii fac rost de masa critică necesară a o manipula în vederea atingerii scopurilor lor.

Intră-n scenă și Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, cel care-l lasă pe „noul domnitor” Nicolae Roznovanu să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind „ce și cum”. Roznovanu își ține însă discursul în limba franceză, pentru că…nu știa românește. Norodul nu pricepe nimic din „furculisioanele” lui „Guliță”, dar Mitropolitul Calinic dă ordin să bată clopotele a primejdie. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descria acest moment: „Dangătele de la Mitropolie activează clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile încep să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității. Episodul agită în plus spiritele, populația iese în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult. Mitropolitul Calinic Miclescu a chemat poporul la luptă, proclamând într-un discurs incendiar că Dumnezeu nu vrea Unirea cu veneticii de la București. Apoi, prelatul s-a pus în fruntea mulțimii și, fluturând crucea, a pornit asupra Palatului administrativ”. Mitropolitul Calinic Miclescu, văzând că „domnitorul” ales de gașca lor de cioloveci nu este perceput cum doreau ei, ține un discurs incendiar, în care amestecă religia cu politica, spunându-le miilor de credincioși din fața sa că Dumnezeu nu vrea această unire care e contra firii, că veneticii de la București, străini de neamul și țara moldovenească, n-au ce să caute să conducă la Iași etc. După aceasta, Calinic și preoții din subordine, urmați de mulțimea confuză și ațâțată, ies în stradă și îi îndeamnă pe oameni să ia cu asalt Palatul administrației centrale. Referitor al acest episod, ziarul „Vocea Națională” din 5 aprilie 1866 consemna: „Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu. Pe la 10 și jumătate eși P.S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».În fruntea răsculaților, se aflau Constantin Moruzi, Teodor Lățescu, Neculai Ceaur Aslan și arnăutul Inge Robert. Nucleul dur din jurul lor era compus din mercenari străini și slugi ale boierului Nicolae Roznovanu. Mulțimea agitată a ajuns în fața Palatului Administrativ, unde dă peste cordonul de militari care asigură paza. În fruntea lor era mitropoitul Calinic care se face de râs în încercarea de a conduce ostilitățile. Clădirea publică a fost luată cu asalt de mulțimea secesionistă, în timp ce trupele armatei încearcă s-o oprească, dar totul se transformă într-o bătălie crâncenă, dar fără a se trage în răsculați. Firește, se vede de la o poștă că manifestația nu era deloc spontană, fiind evidentă premeditarea. Luptele devin din ce în ce mai crâncene și, la un moment dat, Lascăr Catargiu înțelege că situația a scăpat de sub control și transmite către trupe un nou ordin, acela de a restaura ordinea chiar cu folosirea forței letale, la nevoie. Se trage asupra răsculaților și se distrug baricadele, iar după ce străpung linia defensivă a separatiștilor, soldații iau cu asalt casele familiei Roznovanu, unde slujbașii acestora și o parte din mercenari se baricadaseră. A urmat o nouă luptă intens disputată, soldată cu morți și răniți de ambele părți. Pe străzile din Iași, cavaleria, urmată de infanterie, dă un ultim asalt, nimicind toate punctele de rezistență. Răsculații care nu cad sub gloanțe și săbii fug disperați, dar din diverse puncte continuă să riposteze. Dintr-o descriere a vremii, reiese că străzile erau pline de bande de diverse mărimi, compuse din greci înarmați cu săbii, din slugile lui Roznovanu și din gloata urbei, care ripostau cu arme albe dar și cu arme de foc. Ca atare, cavaleria primește ordinul să atace cu lăncile, iar infanteria să împuște trăgătorii inamici aflați pe acoperișuri. Ordinul a fost executat, iar trupele prezente pe străzi au lichidat toate focarele de rezistență și i-au luat prizonieri pe „separatiștii șefi”. Astfel, secesioniștii au fost învinși, dar luptele au fost sângeroase. De la început, autoritățile au minimalizat atât cât s-a putut evenimentele petrecute la Iași pentru că „nu dădea bine”, nici intern și nici pe plan extern, dar e clar azi că, fără această intervenție în forță, lucrurile ar fi degenerat.

Diverse surse indică faptul că ar fi existat vreo șase morți printre militari și vreo o sută printre răsculați, dar și multe zeci de răniți de ambele părți. Unii susțin că au fost mult mai multe victime de ambele părți implicate.Cifrele diferă de la sursă la sursă, dar cert este că a curs mult sânge atunci! În bunul stil românesc „pupat Peața Endependenții”, marii vinovați pentru aceste tragedii, agenții declarați ai Rusiei, au cam scăpat de pedepse! Practic, prințul Moruzi fuge din oraș deghizat în birjar, pe când Nicolae Roznovanu și familia sa, împreună cu numeroși agenți ruși, sunt arestați. Pentru a nu supăra „istoria”, aceștia nu au intrat la „ocnă”, beneficiind de o amnistie pe care o va da domnitorul Carol I după ce a ajuns pe tron! Bună treabă, rea tocmeală! Un caz mai deosebit a fost cel al mitropolitului anti-unionist al Moldovei, Calinic Miclescu. După ce acesta s-a salvat de la pericolul de a fi călcat în picioare de mulțimea întărâtată chiar de el, Calinic fuge din fața cavaleriei și se ascunde în apropiere, unde se travestește în haine femeiești (după unele surse) sau în caftan evreiesc (după altele). Calinic, tremurând de frică, e recuperat de pe străzi de un alt participant la puci, nimeni altul decât Ion Creangă (la acea vreme, fiind diacon la Iași), și ascuns într-un poloboc, în pivnița cârciumii din strada Sfânta Vineri. Fain loc pentru o preaînaltă față bisericească! Se spune că, pentru a-l recupera pe înaltul prelat, Locotenența Domnească a trimis un profesor universitar (unii zic că ar fi fost chiar Titu Maiorescu) care l-a găsit în pivnița cârciumii și i-a solicitat să se predea. Ce a urmat? Mitropolitul „pucist” Calinic Miclescu a fost iertat de Carol I, cel pe care-l afurisise în predicile sale anti-unioniste! Ulterior, în 1875, Calinic Miclescu avea să fie numit Mitropolit Primat al României, iar în 1876, Calinic Miclescu ajunge senator de drept și e ales președinte al Senatului României! S-au uitat repede repede zecile ori sutele de morți căzuți și din vina sa la revolta din 1866! Anterior, apropo de „pupat Peața Endepenenții”, prin aprilie 1868, atunci când domnitorul Carol I face o vizită în Iași, Calinic Miclescu se oferă, în mare grabă, să-l găzduiască pe domnitor la Palatul Mitropoliei. Ca tragicomedia să fie deplină, chiar și „Guliță” Nicolae Roznovanu, cel care se visase domnitorul Moldovei secesioniste în 1866, se manifestă la fel de slugarnic, invitându-l pe Carol I la căsătoria sa.

Referitor la rolul lui Cuza în actul Unirii Principatelor și ulterior, putem spune că domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare în drumul dinspre feudalism spre o Românie modernă. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, reforma justiției, a armatei, prin secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României. Carol I a continuat, practic, ceea ce Cuza începuse. Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, iar Unirea s-a desăvârşit la final de 1918 în Alba Iulia. Nici mică și nici mare, doar Unire! Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Berindei, Dan, „Epoca Unirii”, Editura Corint, Bucureşti, 2000

Platon, Gheorghe,„Unirea Principatelor Române”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

Netea, Vasile, „Spre unitatea statală a poporului român”, Bucureşti, Editura Ş̦tiinţ̦ifică şi Enciclopedică, 1979.

Dumitru Ivănescu (ed.),„Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagoniști”, Iași, 2005.

Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec (ed.), „Vârstele Unirii. De la conștiința etnică la unitatea națională”, Iași, 2001.

Brătescu, Liviu. „România la răscruce: Anul 1866”; prefață de Andi Mihalache. – Iaşi, Institutul European, 2014

Cărăbuş, Gheorghe Gabriel. „Separatismul în Moldova: ideologie şi acţiune (1856-1866)”, Iași: Universitas XXI, 2009

Ivănescu, Dumitru. „Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii”, Iași: Junimea, 2001

„O sută șaizeci de ani de la Unirea Principatelor: oameni, fapte și idei din domnia lui Alexandru Ioan Cuza” / editori: Petronel Zahariuc, Adrian-Bogdan Ceobanu; [Mihai Cojocariu, Dumitru Vitcu, Paul E. Michelson, …]. – Iași : Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2020

Xenopol, Alexandru Dimitrie. „Unioniștii și separatiștii”, București, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1909. – 41 p. (extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XXXI)

Vasile Oltean, „Paşi spre Marea Unire. Mărturii din Şcheii Braşovului” Vol 1 și Vol. 2, Editura Basilica

https://www.bjvaslui.ro/files/publicatii/04al_i_cuza.pdf

https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47878/3/Bolovan%2BIoan-Unirea%2BPrincipatelor-2005pdf.pdf

http://stiri.tvr.ro/in-24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane-primul-pas-catre-statul-na-ional-unitar-roman_827133.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/01/unirea-principatelor-romane-din-1859-dubla-alegere-a-lui-alexandru-ioan-cuza-recunoscuta-la-paris–284144?fbclid=IwAR36SQwcKLYIF5zy1Ry6eMmuqTAROy_w9fjDS23cPMyilIKHBq3AyqwTdhA

https://basilica.ro/160-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-actul-fundamental-prin-care-s-au-pus-bazele-statului-national-roman/

https://www.academia.edu/10333981/Unirea_Principatelor_romane_sub_Alexandru_Ioan_Cuza

http://www.tribunainvatamantului.ro/la-ceas-aniversar-unirea-principatelor-romane/

https://basilica.ro/164-de-ani-de-la-unirea-prin-care-s-au-pus-bazele-statului-national-roman/

http://www.rador.ro/2018/01/24/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859-3/

https://ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/unirea-mare-si-unirea-mica-1594982

https://romania.europalibera.org/a/31065995.html

https://muzeuzalau.ro/24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane/

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/unirea-principatelor-romane-intre-vorbe-si-fapte-id160813.html

https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-nicolae-titulescu-din-bucuresti/teoria-generala-a-dreptului/unirea-principatelor-romane-context-intern-si-extern/26609944

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/figuri-de-seama-evocate-in-romanul-unirii-principatelor-98476.html