Teodor M. Popescu, teolog, profesor și scriitor român

Teodor M. Popescu, (1 iunie 1893, Boteni, județul Dâmbovița – 4 aprilie 1973, București) a fost un teolog, profesor universitar, traducător, scriitor și jurnalist român, considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai teologiei europene din secolul al XX-lea.
S-a născut în satul Boteni, comuna Conțești, județul Dâmbovița. La 8 ianuarie 1926 s-a căsătorit cu Sofia Ionescu, sora lui Goga Ionescu, provenind dintr-o familie numeroasă, cu 16 copii.
Între 1905 și 1913 a urmat cursurile Seminarului Central din București. După absolvire, a fost cântăreț la Biserica Sf. Ștefan din Capitală, iar din 1 septembrie 1915 a devenit pedagog la același seminar.

În perioada 1913–1919 a frecventat cursurile Facultății de Teologie din București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție. În 1919 a solicitat și obținut o bursă de studii, fiind trimis la Facultatea de Teologie din Atena, unde a susținut teza de doctorat cu titlul „Cauzele persecuțiilor religioase din punct de vedere istoric și psihologic” (Atena, 1922, 171 pagini).

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Noul_Testament#/media/Fișier:Karolingischer_Buchmaler_um_820_001.jpg

Sursa foto: https://basilica.ro/teodor-m-popescu-trecea-la-viata-vesnica-in-urma-cu-52-de-ani/

În perioada 1 octombrie 1921 – 1 septembrie 1922 a fost cancelar interpret la Legația României din Atena. Ulterior, între 1922–1923, a urmat cursuri de specializare în Istoria Bisericii Universale la Facultatea de Litere și Filosofie din Leipzig, continuând apoi studiile și documentarea la Paris și Sorbona (1923–1925).
La întoarcerea în țară, a fost numit profesor de științe religioase la Seminarul Central din București. La 10 iulie 1926 a susținut examenul de docență la Facultatea de Teologie din București.

Începând cu 1 noiembrie 1926, a fost profesor suplinitor de Istorie Bisericească la Facultatea de Teologie din Chișinău, afiliată Universității din Iași (1926–1927). Apoi, din 1927 până în 1959, a activat la Facultatea de Teologie din București, unde a predat Bizantinologie, Patrologie (ca suplinitor), Istoria Bisericii Române (1947–1948) și Istoria Bisericească Universală.

A fost coautor al unui important manual de Istorie bisericească universală, publicat în două volume (1956). De asemenea, a colaborat cu arhiereul Irineu Mihălcescu la traducerea Noului Testament (edițiile sinodale din 1937 și 1942).
Pe 30 ianuarie 1959 a fost reținut și anchetat de Securitate, fiind acuzat de activitate legionară, propagandă anticomunistă și calomnii la adresa Uniunii Sovietice. Printre acuzațiile aduse s-au numărat conferințele publice susținute în Sala Dalles, precum „Anticreștinismul comunist”, „De la Nero la Stalin”, „Misiunea creștină a Statului”, „Actualitatea creștinismului” și „Cazul Vinnitza”.

A fost arestat în noaptea de 4 spre 5 mai 1959 și condamnat la 15 ani de închisoare. Cazul său a generat reacții de protest, inclusiv din partea Vaticanului. A fost eliberat în 1963, după patru ani de detenție.

Opera

Lucrări teologice și istorice (selectiv):

• Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic, Atena, 1922 – teză de doctorat;
• Divin și uman la vechii istorici bisericești, București, 1924;
• Istoria creștinismului ca istorie a culturii, Chișinău, 1926;
• Teologia ca știință, București, 1937;
• Anticreștinismul comunist, București, 1942;
• Geneza și evoluția schismei, în „Ortodoxia”, 1954;
• O mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos, în „Ortodoxia”, 1963;
• Coautor al manualului de Istorie bisericească universală, București, 1956;
• Traducerea Noului Testament din greacă, alături de Irineu Mihălcescu (edițiile 1937 și 1942).

A publicat sute de articole și studii teologice în reviste de specialitate precum BOR, ST și Ortodoxia.

Distincții

• Ordinul Meritul Cultural, în gradul de Cavaler, clasa a II-a, pentru merite în domeniul bisericesc (23 septembrie 1942).