Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Take Ionescu, cel zis și „gură de aur”…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iunie 29, 2023
Motto: „Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie”- Georges Clemenceau, prim-ministru francez
Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă propun să v-aduceți aminte, în câteva rânduri, despre cel care a fost Take (Dumitru) Ionescu, avocat, publicist şi om politic; iniţial liberal, apoi conservator (din 1886)’ de mai multe ori ministru şi prim-ministru (1921-1922); orator de excepţie, a dominat timp de patru decenii viaţa parlamentară; ca ministru de externe (1920-1921) a fost iniţiatorul şi creatorul „Micii Înţelegeri”; a susţinut mişcarea naţională din Transilvania, precum şi cauza românilor sud-dunăreni; a desfăşurat, totodată, o intensă activitate ziaristică în ţară şi a fost corespondent al ziarului londonez Times. Take Ionescu a excelat în tot ceea ce şi-a propus, cu predilecţie în domeniul diplomatic, domeniul său de suflet, căruia i se va dedica în totalitate, în ultimii ani ai vieţii sale politice, fiind iniţiatorul alianţei regionale Mica Înţelegere, menită să apere interesele statelor în garantarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace de la Paris. A fost un avocat strălucit, cu o ţinută de înaltă clasă, Eugen Lovinescu comparându-l cu un lord de Derby, ziarist cu vocaţie, înfiinţând şi conducând numeroase cotidiane de renume ale vremii, orator desăvârşit, care electriza mulţimile cu vocea şi elocinţa sa, astfel încât, încă din studenţie fusese supranumit „Tăkiţă gură de aur”, şi un talentat „luptător” parlamentar, analele parlamentului fiind îmbogăţite cu discursurile sale antologice.
De la întoarcerea sa în ţară în 1881, în urma studiilor de drept la Paris, absolvite cu „magna cum laude”, şi până la încetarea sa din viaţă în 1922, Take Ionescu avea să facă parte şi să se implice neîncetat în procesul de dezvoltare economică şi politică a României contribuind substanţial la evoluţia regatului român spre cadrul necesar desăvârşirii României Mari. În toată această perioadă, şi-a păstrat un loc de frunte în politica ţării, deţinând, pe rând, portofoliile de ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice (1891-1895, 1899-1900), ministru al Finanţelor (1900, 1904-1907), ministru de Interne (1912-1914), ministru de stat (1916-1917), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1917-1918), ministru de Externe (1920-1921) şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1921-1922). Au rămas emblematice pentru posteritate pentru rolul jucat de Take Ionescu în înfăptuirea României Mari, cuvintele marelui său rival, Ion I. C. Brătianu, cel care, în cuvântarea prilejuită de trecerea sa la cele veșnice, recunoştea că, în făurirea României Mari, mare a fost rolul său. Acum am să încerc să „telegrafiez” câteva dintre reperele sale biografice. Take Ionescu, născut la 13 octombrie 1858, la Ploieşti, a fost un mare om politic, jurist, diplomat, care s-a remarcat în viaţa politică prin calităţile sale de orator talentat şi a produs prima mare scindare a conservatorismului românesc, fondându-şi propriul partid. În perioada „Vechiului Regat”, Take Ionescu s-a remarcat îndeosebi în funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ca ministru de Finanţe. Take Ionescu a fost exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare primului război mondial, de numele său legându-se crearea Micii Înţelegeri, acea alianţă la nivel regional care urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei. Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I. C. Brătianu. Politica nu iartă!
Provenind din clasa mijlocie, tatăl său fiind un cunoscut negustor de cereale, Take Ionescu se năştea la 13/25 octombrie 1858, fiind al doilea fiu al lui Gheorghe Ioan şi Eufrosina, în actul de naştere fiind trecut cu numele: Dumitru Ioan, pe care l-a schimbat mai târziu în Dumitru Ionescu şi apoi în Take Ionescu. Îşi va începe cursurile primare la vârsta de cinci ani, la Ploieşti în anul 1863. În urma epidemiei de holeră care a bântuit ţara şi care l-a atins şi pe el, tatăl este nevoit să-şi declare falimentul şi în final să părăsească oraşul. În 1864, Gheorghe Ioan va lua în antrepriză vămile din Ţara Românească stabilindu-se la Giurgiu. Pe Take, îl va interna la pensionul Geaniloni din Bucureşti, pentru a urma cursul primar. Absolvind cu succes şcoala primară, Take a fost înscris la liceul „Sf. Sava”, acolo unde învăţa şi fratele său mai mare, Constantin, obţinând premiul I în toate clasele, având înclinaţii deosebite pentru analiză şi sinteză şi spre critica literară şi artistică. La vârsta de 17 ani a susținut bacalaureatul, absolvind cu notă maximă. În toamna anului 1875, Take Ionescu pleacă la Paris unde va urma cursurile Facultăţii de Drept. În mai 1881, după ce în prealabil publicase broşura intitulată „De la condition de l’enfant naturel dans la legislation roumaine”, îşi ia doctoratul cu teza „De la recherche de la filiation naturelle” – teză reţinută de facultate -, care i-a adus menţiunea „magna cum laude”. Vreme îndelungată, teza lui Take Ionescu a fost considerată de către specialişti ca o lucrare „clasică”, ce reprezenta ultimul cuvânt al ştiinţei juridice asupra acestei chestiuni. La 13 noiembrie 1881, Take Ionescu s-a căsătorit cu Elisabeth Richards, fiica unui burghez londonez, la Brighton, împotriva voinţei tatălui său, fapt ce a cauzat ruperea relaţiilor dintre tată şi fiu timp de mai mulţi ani. După întoarcerea în ţară în 1881, timp de câteva săptămâni, Take Ionescu va alege cariera de avocat, înscriindu-se în baroul de Ilfov. Încă de la început, s-a impus în barou ca un element de valoare prin întinsele sale cunoştinţe juridice, prin talentul său de a construi armonios o pledoarie şi de a expune clar şi concis chestiunile de drept. Take Ionescu a activat cu succes şi în domeniul publicistic, colaborând cu diverse cotidiene importante ale vremii şi conducând sau înfiinţând diferite alte periodice precum „Timpul”, „Dreptatea” (1888), „Constituţionalul” (1889), „Conservatorul” (1900), „Acţiunea” (1902). Domeniul în care Take Ionescu avea să aducă însă o contribuţie masivă şi, în care, prin inteligenţa sa excepţională şi prin marea artă a cuvântului, se va impune ca un adevărat bărbat de stat şi ca un neîntrecut orator, a fost însă domeniul politic-diplomatic.
S-a înscris în Partidul Naţional Liberal, pe listele căruia va deveni deputat în 1884. S-a remarcat de la început prin talentul său oratoric deosebit, apreciat de oamenii vremii cu apelativul „Tăchiţă gură de aur”. Nemulţumit de dominaţia familiei Brătianu din politica românească, Ionescu îi părăseşte pe liberali, formând un grup dizident împreună cu Nicolae Fleva şi Constantin Arion. Se înscrie în Partidul Conservator în 1891, unde considera că îşi va putea mai uşor în valoare calităţile de om politic. În acest timp, se remarcă şi ca un foarte bun gazetar, contribuind cu succes la editarea ziarului „Timpul”. S-a impus rapid ca unul dintre liderii marcanţi ai conservatorilor şi va fi cooptat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi ministru al Finanţelor în guvernele conservatoare. Vizibil incomodat atât de „bătrânii partidului”, cât şi de junimişti, Take Ionescu produce prima mare scindare din istorie a Partidului Conservator. Astfel, pe 3 februarie 1908, el fondează Partidul Conservator-Democrat. Cu toate acestea, colaborarea dintre „takişti” şi conservatori nu a încetat, iar între 14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913, mai mulţi „takişti” au fost cooptaţi în al doilea cabinet condus de Titu Maiorescu, acolo unde Take Ionescu a deținut portofoliul Internelor. În perioada ministeriatului său, a fost dată o nouă lege pentru organizarea Ministerului de Interne, potrivit căreia în compunerea acestuia au intrat servicii centrale şi speciale, între care şi Direcţiunea Generală a Închisorilor. De perioada lui de ministeriat la Interne este legată şi crearea Bibliotecii de specialitate a Ministerului de Interne şi „Regulamentul de circulaţie a automobilelor”. De asemenea, este de menționat faptul că a reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, care a încheiat al doilea război balcanic şi în urma căreia România a primit Cadrilaterul. Partizan al Antantei, Take Ionescu s-a pronunţat pentru neutralitatea României la începutul primului conflict mondial. La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, s-a exprimat pentru ca România să declare război Austro-Ungariei, având în vedere desfăşurarea operaţiilor militare de pe fronturile lumii. După formarea unui nou guvern condus de Ionel Brătianu la Iaşi, pe 11 decembrie 1916, mai mulţi „takişti” au fost cooptaţi în cabinet, iar Take Ionescu a devenit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri (la 10 iulie 1917).
După demisia guvernului la 26 ianuarie 1918, supărat de urmările unei păci înrobitoare cu Puterile Centrale, Take Ionescu a preferat să plece în străinătate, la Paris, de unde a reuşit să aducă însemnate servicii cauzei naţionale a românilor, din poziţia de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, creat la 20 septembrie 1918. A rămas în capitala Franţei şi pe timpul lucrărilor Conferinţei de Pace. Cu toate că nu a făcut parte din delegaţia română, prin manevre de culise, a jucat un rol important. Ionescu a făcut lobby-uri puternice și insistente pe lângă marile cancelarii occidentale pentru a obţine o situaţie mai favorabilă pentru România. Revenit în ţară, a reluat activitatea partidului pe care l-a fondat şi i-a schimbat definitiv titulatura în Partidul Democrat pe 19 octombrie 1919, intuind soarta grea pe care o vor avea partidele conservatoare după Unire şi introducerea votului universal. Noul program al partidului prevedea aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, reformă agrară, ziua de opt ore de lucru, scoaterea BNR de sub dominaţia liberală şi multe altele. Take Ionescu a schimbat de mai multe ori titulatura formaţiunii sale politice, deţinând un adevărat record în acest sens. În octombrie 1916, în urma fuziunii cu Partidul Conservator-Nicolae Filipescu, PCD a adoptat de numirea de Partidul Conservator Naţionalist. După Unire, s-a intitulat Partidul Conservator Unionist, iar în final a adoptat denumirea de Partidul Democrat. Pe 13 martie 1920, alături de colegii săi Dimitrie Greceanu şi Nicolae Titulescu, Take Ionescu a acceptat să facă parte din guvernul condus de Alexandru Averescu. „Takiştii” au desfăşurat o activitate guvernamentală bună, de numele lui Titulescu fiind legată reforma financiară din iulie 1921, iar de a lui Ionescu perfectarea Micii Înţelegeri. Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare primului război mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acţiuni revizioniste. Vă sună cunoscută în prezent această „linie de apărare”?
Contradicţiile dintre Polonia şi Cehoslovacia, precum şi dintre Iugoslavia şi Grecia au făcut ca planul său să nu reuşească. În faţa acestei situaţii, ministrul de xxterne român s-a aliat lui Eduard Beneş, aducându-şi contribuţia la realizarea unui sistem de alianţe bilaterale între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica Înţelegere. Creată în iunie 1921, Mica Înţelegere îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a status-quo-ului teritorial consfinţit prin Sistemul de Pace de la Versailles. Mica Înţelegere, sau Mica Antantă, a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa după primul război mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei.Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut, de fapt, victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I. C. Brătianu. Urmând sugestia regelui Ferdinand I, la 11 decembrie 1921, şi-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe. Criza politică declanşată l-a determinat pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului peste două zile. În aceste condiţii, pe 17 decembrie, şeful statului l-a desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. După cum spunea Nicolae Iorga: „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire lui Ion Brătianu”.
Take Ionescu a depus eforturi pe lângă şefii de partide pentru le câştiga încrederea, dar demersurile sale au eşuat. Astfel, pe 17 ianuarie 1922, guvernul a primit un vot de blam în Parlament şi a fost nevoit să-şi depună mandatul. Se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României. De altfel, acesta a rămas singurul caz din viaţa politică interbelică, când Corpurile legiuitoare au determinat căderea unui guvern prin votul lor. luna martie 1922, dezamăgit de cei care i-au dat votul de neîncredere, pleacă într-o vacanţă în Italia. Poate dacă mai rămânea în țară, ar mai fi trăit, dar istoria nu se scrie cu „dacă”…Aflat în luna iunie într-un restaurant din Napoli, Take Ionescu nu a refuzat o porţie de stridii pe care o vânzătoare i-a oferit-o, se spune, insistent. De la această insistență se trag și o serie de speculații apropo de faptul că moartea i-ar fi fost indusă. Din cauza stridiilor infectate, i se declanşează o infecţie bacteriană a aortei și, în ciuda eforturilor medicilor,Take Ionescu a murit în Italia, în sanatoriul de pe Via Toscana, pe 21 iunie 1922, din cauza unei hemoragii interne. Felul în care a murit a stârnit suspiciuni privind o posibilă eliminare a sa de pe scena politică, pusă la cale de adversari. Totodată, mari semne de întrebare a ridicat faptul că vânzătoarea care i-a oferit lui Take Ionescu stridiile infectate nu a mai fost de găsit. A dispărut în ceața istoriei…
Trupul neînsufleţit al politicianului a fost adus în ţară cu onoruri. Trenul mortuar a plecat de la Roma și a fost primit cu urale de oficialii sârbi, în timp ce acesta le traversa țara, apoi, ajuns la București, trenul a fost întâmpinat de alte locomotive care și-au sunat sirenele la unison, în semn de respect pentru memoria ilustrului om politic.La Bucureşti a fost întâmpinat de mii de români care au vrut să îi aducă un ultim omagiu marelui orator. Sicriul, înfășurat în drapelul României, a fost depus la Ateneul Român, unde a rămas timp de mai multe zile, apoi cortegiul funerar, condus chiar de Regele Ferdinand, a însoţit sicriul, depus pe un afet, până la Gara de Nord din București, de unde a fost transportat pentru a fi îngropat la Sinaia,aşa cum ceruse în testament, la 30 iunie 1922. Take Ionescu îşi găseşte odi hna de veci în curtea interioară a Mănăstirii Sinaia, lângă paraclis. Pe pereţii cavoului său de marmură, stau mărturie, ca un arc peste timp, citate din excepţionalele sale discursuri…
La câteva luni după trecerea sa la cele veșnice, pe 21 noiembrie 1922, PD va fuziona cu Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu. În finalul rememorării mele de azi despre Take ionescu, voi insera câteva însemnări ele lui I.G.Duca, fost premier al României în perioada interbelică, însemnări extrase din volumul „Amintiri politice”, vol.III, îngrijit de Jon Dumitru și apărut la Munchen în anul 1981. Acesta spune, la un moment dat, despre Take Ionescu: „Războiul mondial i-a asigurat un nume nepieritor în istoria întregirii neamului nostru. Cu extraordinara sa putere de intuiţie, Take Ionescu a înţeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al realizării visului nostru secular şi, fără alte preocupări lăturalnice, a pus toată inteligenţa, tot talentul, toată munca lui în slujba înfăptuirii României Mari. Din acel moment, partidul căruia până atunci îi sacrificase totul nu a mai existat, intuiţia îi arăta doară că într-o Românie întregită cadrele înguste ale formaţiunilor politice antebelice se vor sparge şi vor fi înlocuite prin alte înjghebări, prin exponenţii unor curente sociale mai largi şi cu totul deosebite. Din acel moment a rupt toate legăturile care de atâţia ani îl încătuşau unei politici căreia de fapt i se supusese numai din consideraţii de ambiţiuni subalterne şi mediocre şi s-a avântat în politica mare a cerinţelor poruncitoare epocii noastre. În această acţiune, însuşirile lui caracteristice şiau găsit un minunat teren de dezvoltare, facultăţile sale de intuiţie, de acuma nestânjenite, se puteau manifesta în toată splendoarea lor.
Take Ionescu, cel zis și „gură de aur”…
Defectele înseşi ale lui Take Ionescu nu mai aveau aceeaşi importanţă, excesul de contradicţii mărunte, impresionabilitatea, oportunismul, spiritul de compromis, indulgenţele împinse până la slăbiciune şi până la imoralitate, ce mai reprezentau ele în vârtejul formidabil din care trebuia să iasă o patrie mărită şi o lume nouă? Şi astfel, Take Ionescu a putut aduce ţării sale şi neamului său în timpul neutralităţii, în timpul războiului şi după război, servicii de o istorică însemnătate.”
Vă mulțumesc pentru c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003
Berindei, Dan, Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literați, Editura Compania, București, 2009
https://usv.ro/fisiere_utilizator/file/Doctorat/2015/rezumate/Rezumat_Timpescu.pdf
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/take-ionescu-politicianul-gura-de-aur-al-romaniei
https://muzeulvirtual.ro/imagini/take-ionescu/
https://historia.ro/sectiune/portret/take-ionescu-politicianul-gura-de-aur-al-581302.html
https://www.rfi.ro/politica-107450-pagina-de-istorie-take-ionescu-oameni-stat-romania
http://galeriaportretelor.ro/item/take-ionescu-3/
https://historia.ro/sectiune/portret/take-ionescu-politicianul-gura-de-aur-al-581302.html
