Tache Papahagi, lingvist, etnograf și folclorist român, de origine aromână

Tache Papahagi, (n. 6 octombrie 1892, Avdella, Imperiul Otoman – d. 17 ianuarie 1977, București, România), a fost un remarcabil lingvist, etnograf și folclorist român, de origine aromână, cu o contribuție esențială la studiul limbii române și al culturii populare românești și balcanice.

Tache Papahagi s-a născut într-o familie de aromâni, în localitatea Avdella, aflată atunci în Imperiul Otoman. A urmat școala primară în satul natal, apoi liceul român la Ianina și Bitolia, între anii 1903–1912.
A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București, obținând licența în 1916. În 1925, și-a susținut doctoratul în filologie cu teza „Graiul și folclorul Maramureșului”. Ulterior, a devenit docent al aceleiași facultăți.

Sursa foto: AI Generated

A debutat ca asistent universitar la Facultatea de Litere și Filosofie din București în 1921. A urcat treptat treptele academice: docent în 1926, conferențiar în 1928 și profesor titular în perioada 1943–1948.

În 1964 i-a fost conferit titlul de „Profesor emerit” și a primit Premiul de Stat, în semn de recunoaștere pentru activitatea sa științifică și contribuția la dezvoltarea învățământului superior românesc.

Tache Papahagi a integrat în activitatea sa cercetarea limbii, folclorului și etnografiei, pe care le considera domenii complementare în înțelegerea identității și evoluției poporului român. A realizat studii valoroase de fonetică, morfologie și lexicologie, cu accent pe dialectele limbii române și pe limba aromână.

Papahagi este autorul primului studiu etnografic de sinteză dedicat Țării Maramureșului – Graiul și folklorul Maramureșului – și al unuia dintre cele mai ample albume de fotografie etnografică din România interbelică: Images d’éthnographie roumaine, daco-roumaine et aroumaine (1928–1934).

Lucrările sale dialectale sunt rezultatul unei cercetări aprofundate pe teren și îmbină perspectiva lingvistică cu cea etnografică și folcloristică. Acestea constituie referințe fundamentale în dialectologia și folcloristica românească, oferind și o bază solidă pentru studiile de istorie a limbii.

Cercetările dedicate comunităților aromâne completează opera lui Theodor Capidan și ating un punct culminant în lucrarea sa de referință:
„Dicționarul dialectului aromân – general și etimologic” (Dictionnaire aroumain (macedo-roumain) général et étymologique, București, 1963; ediția a II-a, 1974) – un instrument indispensabil în studiul limbii aromâne, considerat o veritabilă enciclopedie a vieții materiale și spirituale a aromânilor.

Distincții

• Profesor Emerit al Republicii Populare Romîne (13 octombrie 1964) – cu ocazia centenarului Universității din București, pentru merite deosebite în educație și știință.

Lucrări reprezentative

• Aromânii din punct de vedere istoric, cultural și politic (1915)
• La românii din Albania (1920)
• Antologie aromânească (1922)
• Din folklorul romanic și cel latin (1923)
• O problemă de romanitate sud-ilirică (1923)
• Din epoca de formațiune a limbii române: probleme etno-lingvistice (1924)
• Cercetări în Munții Apuseni (1925)
• Graiul și folklorul Maramureșului (1925)
• Biblioteca națională a aromânilor (3 vol., 1926–1935)
• Creațiunea poetică populară (1926)
• Macedo-Românii sau Aromânii (1927)
• Dispariții și suprapuneri lexicale (1927)
• Images d’éthnographie roumaine, daco-roumaine et aroumaine (3 vol., 1928–1934)
• Folklor român comparat (1929)
• Introducere în filologia romanică… Fonetica (1930)
• Origina Muloviștenilor și Gopeșenilor (1930)
• Poeții Araia și Caciona (1932)
• Flori din lirica populară – doine și strigături (1936)
• Din morfologia limbii române: substantivul, articolul, numeralul, pronumele (1937)
• Etimologii (1939)
• Manual de fonetică romanică – română, italiană, franceză și spaniolă (1943)
• Paralele folclorice (greco-române) (1944)
• Poesia lirică populară (1967)
• Dicționarul dialectului aromân. General și etimologic (1963, 1974).