Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului; Sf. Mucenic Trifon; Sf. Mucenițe Perpetua și Felicitas. Patimirea Sfântului Mucenic Trifon (1 februarie)
#Postat de Carmen Vintu on februarie 1, 2025
În regiunile Frigiei, în satul Campsada, aflat aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfântul Trifon din părinți dreptcredincioși. De când era prunc, Dumnezeu a dăruit acestuia harul Sfântului Duh și darul de a face minuni, ca prin faptele sale să aducă laudă numelui divin. El vindeca toate bolile, dar mai ales avea putere asupra diavolilor. Când aceștia auzeau numele său rostit, fugeau din oamenii posedați. Vom relata una dintre minunile sale pentru a înțelege mai bine viața sa.

Sursa foto: https://eu.wikipedia.org/wiki/Trifon#/media/Fitxategi:Saint-Triphon-icon-Sozopol-Bulgaria-1857.jpg
După moartea lui August Cezarul, în anul 295, Gordian a preluat conducerea Imperiului Roman. Deși era păgân, el nu prigonea creștinii. Gordian avea o fiică pe nume Gordiana, frumoasă, înțeleaptă și cultă, la vârsta căsătoriei. Mulți dintre cei mai mari boieri ai imperiului doreau să o logodească cu fiii lor datorită frumuseții și înțelepciunii sale. Însă, prin voința lui Dumnezeu, diavolul a intrat în trupul acestei fecioare, chinuit-o și aruncând-o în foc și apă, o făcea să sufere continuu. Părinții ei, disperați, au chemat mulți doctori, dar fără rezultat.
Atunci, diavolul însuși a strigat, spunând: „Nimeni nu mă poate izgoni decât doar tânărul Trifon!” În grabă, împăratul a trimis oameni în toată lumea pentru a-l căuta pe Trifon. Mulți au fost aduși cu acest nume, dar nimeni nu a reușit să alunge diavolul. În cele din urmă, Trifon a fost găsit în satul său din Frigia, păstorind gâște lângă un izvor. A fost dus rapid la Roma, având atunci doar 17 ani.
Când Sfântul Trifon s-a apropiat de Roma, diavolul a simțit apropierea sa și, muncind-o pe fecioară cu și mai mare furie, a strigat: „Nu mai pot răbda, aproape a sosit Trifon, care va veni după trei zile!” Astfel, în ziua a treia, când Trifon a ajuns la Roma, diavolul a ieșit din ea. Împăratul, bucuros că fiica sa a fost eliberată, l-a primit pe Trifon cu dragoste și i-a cerut să le arate diavolul. Sfântul Trifon s-a postit și s-a rugat șase zile pentru a primi putere divină, iar în a șaptea zi, diavolul s-a arătat sub forma unui câine negru cu ochi de foc.
În fața celor prezenți, Trifon a întrebat diavolul: „Cine te-a trimis aici, demone, să intri într-o ființă creată după chipul lui Dumnezeu?” Diavolul a răspuns: „Sunt trimis de tatăl meu, Satana, care locuiește în iad și care mi-a poruncit să chinui această fecioară.”
Această mărturisire a diavolului a fost auzită de toți, iar mulți s-au întors la Hristos. Trifon a poruncit diavolului să meargă în focul iadului, iar diavolul a dispărut. Împăratul, recunoscător, l-a răsplătit pe Trifon cu daruri, dar acesta le-a dăruit săracilor pe drum. După aceasta, Trifon s-a întors în satul său, continuând să vindece bolnavii și să trăiască în rugăciune și sfințenie.
După moartea lui Gordian, Filip a preluat tronul, dar și acesta a fost ucis de propriile sale trupe. A urmat Deciu, un împărat tiran care a prigonit creștinii, ucigând mulți dintre ei și forțându-i pe alții să aducă jertfe idolilor. În această perioadă, Sfântul Trifon a fost denunțat ca fiind creștin și pentru că ajuta bolnavii, aducându-i la credința în Hristos. Astfel, a fost prins și dus la Acvilin, guvernatorul din Nicomedia, care l-a judecat și l-a supus la chinuri grele pentru a-l face să renunțe la credința sa. Sfântul, însă, a răspuns cu curaj, mărturisind credința în Hristos, iar prin răbdarea sa, a câștigat multe suflete pentru Hristos.
În cele din urmă, Sfântul Trifon a fost condamnat la moarte prin decapitare. În momentul morții, și-a înălțat rugăciunea către Dumnezeu, cerând să fie primit în Împărăția cerească.
Martiriul Sfintei Perpetua și a Sfintei Felicitas, împreună cu ceilalți martiri
(1 februarie)
Actul martiric al Sfintei Perpetua și al Sfintei Felicitas, care au suferit pentru Hristos împreună cu alți patru tineri creștini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete și valoroase documente martirice din Antichitatea creștină. Acestea au fost transmise în forma lor originală în limba latină, redactată de un martor ocular – după relatarea autentică lăsată de Sfânta Perpetua și viziunea martirului Saturus, care a suferit alături de ea. Se pare că Tertulian a fost cel care a adăugat începutul și sfârșitul descrierii martiriului, în contextul în care, la începutul anului 203, în Cartagina (Africa), se intensificase mișcarea fanaticilor împotriva creștinilor, după ce împăratul Septimiu Sever dăduse un edict ce interzicea prozelitismul creștin.
Astfel, Vibia Perpetua, o tânără matroană romană de 22 de ani, instruită și bine educată, fiind fluentă atât în limba latină, cât și în greacă, provenind dintr-o familie înstărită din orașul Thuburbo Minus (astăzi Tebourba, la peste 40 km de Cartagina), a fost arestată. Era căsătorită și avea un copil mic pe care îl alăpta. Tatăl ei era un pagan fanatic, iar mama era pe jumătate creștină, având doi frați – unul catehumen și altul care murise de cancer la o vârstă fragedă. La momentul arestării, Perpetua era catehumenă, adică nu primise încă botezul creștin.
Alături de ea au fost arestați și alți doi tineri de condiție liberă, dar modestă, Saturninus și Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, și slavul Revocatus, toți fiind catehumeni. Mai târziu, catehetul lor, Saturus, s-a prezentat autorităților, alăturându-se grupului. Numele celor șase martiri – Perpetua și Felicitas, precum și ceilalți patru – au fost păstrate și pe piatra lor funerară, descoperită în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica Majorum, ridicată pe mormintele lor.
Autoritățile din Thuburbo, dorind să se descarce de responsabilitate, i-au trimis pe cei șase la Cartagina, unde au fost închiși într-o temniță umedă și insalubră, probabil lângă palatul proconsulului, pe colina Birsa. Comunitatea creștină din Cartagina, prin diaconii Tertius și Pomponius, le-a adus ajutor, plătind pentru îmbunătățirea condițiilor de închisoare. Astfel, Perpetua a avut posibilitatea să primească vizite de la tatăl ei, care, în zadar, a încercat să o convingă să renunțe la creștinism, mama și fratele ei, copilul pe care-l alăpta și alte rude și prieteni. Având posibilitatea să-și alăpteze copilul, Perpetua simțea închisoarea ca un „palat”. De la arestare și pe tot parcursul martiriului, Perpetua a fost plină de o credință puternică în Iisus Hristos, convinsă că El va suferi împreună cu ea și cu ceilalți martiri, dar și de dorința de a deveni martiră, în ciuda iubirii de mamă și a presiunilor familiei care nu înțelegea alegerea ei.
În închisoare, Perpetua a avut mai multe viziuni. În prima viziune, a luptat cu diavolul sub forma unui balaur pe care l-a învins, intrând astfel biruitoare în paradis, unde un bărbat înalt, cu părul alb și îmbrăcat în haine de pastor, i-a dat împărtășanie.
După câteva zile, Perpetua și ceilalți martiri au fost duși în forul din Cartagina pentru a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Toți au refuzat să renunțe la credința creștină, spre indignarea și iritarea autorităților romane. Perpetua nu a cedat nici chiar rugăminților pline de lacrimi ale tatălui ei. La sfârșitul interogatoriului, procuratorul Hilarianus a pronunțat condamnarea la moarte prin aruncarea lor în fața fiarelor sălbatice, în ziua de naștere a fiului împăratului Septimiu Sever, Geta, pe 7 martie 203.
În așteptarea pedepsei, martirii au fost din nou închiși. Perpetua a avut două noi viziuni. În prima, fratele ei, Dinocrate, care murise în copilărie, i s-a arătat fericit și vindecat de boala sa, aproape de un bazin cu apă. În a doua viziune, Perpetua s-a luptat cu un egiptean urât la înfățișare, care o reprezenta pe diavol, pe care l-a biruit zdrobindu-i capul cu călcâiul.
Catehetul Saturus a avut și el o viziune, în care martirii au fost duși de patru îngeri în paradis, unde i-au întâlnit pe alți martiri, printre care Jocundus, Saturnius, Artaxius și Tuintus. Ei au întâlnit și pe episcopul Optatus și pe preotul Aspasius, care erau certați, iar martirii i-au rugat să se împace.
Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare. Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, fiind însărcinată, a născut o fetiță în luna a opta, pe care a dat-o spre creștere unei surori creștine. Astfel, Felicitas a putut să sufere martiriul alături de ceilalți, deoarece legea romană interzicea executarea femeilor însărcinate.
În ajunul patimirii, martirii au luat ultima cină, cunoscută sub numele de agapă (masa dragostei), în fața unui public curios, mulți dintre păgâni fiind atrași să-i privească. Catehetul Saturus le-a spus acestora: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine dușmani! Întipăriți-vă bine în minte fețele noastre ca să ne recunoașteți în ziua aceea, ziua judecății.” În urma acestui cuvânt, mulți păgâni s-au retras, iar unii au crezut în Hristos.
A doua zi, martirii, două femei și trei tineri, au suferit patimirea pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, unde au fost priviți de o mulțime de oameni. În timpul patimirii, Saturninus și Revocatus au fost atacati de un leopard și un urs, Saturus de un leopard, iar Perpetua și Felicitas de o vacă sălbatică. Un catehumen numit Rusticus i-a încurajat continuu pe Perpetua. Saturus, grav rănit de leopard, a cerut soldatului Pudens să-și scoată inelul și, înmuiindu-l în sângele său, i l-a dat ca semn al iubirii și ca amintire a sângelui său. După atacul fiarelor, martirii au fost duși în mijlocul amfiteatrului, unde li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzând ezitarea gladiatorului, i-a ridicat singură mâna tremurătoare spre gâtul său.
Pe mormintele celor cinci martiri a fost ridicată mai târziu o mare basilică, Basilica Majorum, în Cartagina.