A treia zi de Paști

În spiritualitatea ortodoxă, Paștile sunt numite „sărbătoarea sărbătorilor”, reprezentând momentul culminant al revărsării vieții dumnezeiești asupra lumii. Dacă fiecare sărbătoare aduce o rază de lumină divină în creație, Paștile înseamnă însăși manifestarea deplină a vieții lui Dumnezeu în existența omului. Firea umană nu mai este doar atinsă pentru o clipă de har, ci este transfigurată în profunzime, pătrunsă de viața dumnezeiască, eliberată de stricăciune și ridicată din robia morții și a iadului.

Sursa foto: AI

De aceea, sărbătoarea Învierii este o adevărată explozie de bucurie, care pornește de la ucenicii ce L-au văzut pe Hristos înviat și ajunge până la noi, cei de astăzi. Credincioșii își vestesc unii altora marea taină prin salutul: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, până la praznicul Înălțării, când acesta devine „Hristos S-a înălțat!”, anunțând apropierea Cincizecimii, momentul revărsării Duhului Sfânt.

Această bucurie pascală, descrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa drept o „beție trează”, este un entuziasm sfânt, care nu izvorăște din iluzii, ci din realitatea vieții veșnice – o realitate mai presus de orice imaginație. Îngerii nu au nevoie de închipuire, pentru că trăiesc direct această frumusețe cerească, mai presus de orice poate gândi omul.

Aceeași stare de bucurie intensă se regăsește și la Cincizecime, când Apostolii, plini de Duhul Sfânt, au fost considerați de unii drept oameni amețiți. Însă această „beție” sfântă își are începutul în Înviere și constituie temelia bucuriei creștine. Este bucuria împărtășirii din „vinul cel nou” al vieții veșnice, despre care Hristos a vorbit la Cina cea de Taină.

Femeile mironosițe, venite la mormânt, primesc vestea Învierii de la înger și aleargă să o ducă mai departe, cuprinse de „frică și bucurie mare”. Iar primul cuvânt rostit de Hristos cel înviat către ele este: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9). Aceeași bucurie profundă o trăiesc credincioșii în noaptea de Paști și în zilele care urmează, mărturisind neîncetat: „Hristos a înviat!”. Este bucuria care biruie moartea și umple sufletul de speranță.

În această lună, în ziua a paisprezecea, este pomenit cel între sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul, papă al Romei.

Acest sfânt a viețuit în vremea împăratului Constantin, numit Pogonatul („cel bărbos”), care și-a găsit sfârșitul în Sicilia, fiind ucis în baia Dafnei. Pentru statornicia sa în dreapta credință, împăratul a poruncit ca fericitul Martin să fie adus cu sila de la Roma în capitală. Pe parcursul drumului, dar și după aceea, a îndurat multe suferințe. Deoarece împăratul susținea eresul monoteliților, l-a aruncat în lanțuri, ca pe un răufăcător, și l-a întemnițat. Mai târziu, a fost trimis în exil la Cherson, unde, după o viață de nevoință și luptă duhovnicească, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Tot în această zi sunt pomeniți și sfinții mărturisitori, episcopi ai Apusului – Serghie, Pir și Teodor – care au pătimit împreună cu Sfântul Martin.

De asemenea, se face pomenirea sfântului mucenic Ardalion, care a fost comediant. Trăind în vremea împăratului Maximian, obișnuia să joace în teatre, imitând diferite personaje și situații. La un moment dat, dorind să reprezinte suferințele creștinilor în fața tiranilor, a început să joace rolul unui martir: s-a prefăcut că refuză jertfa adusă zeilor, chiar supunându-se unor chinuri simulate. Publicul îl aplauda, crezând că totul este doar o reprezentație. Însă, deodată, Ardalion a cerut liniște și a mărturisit cu glas tare că este cu adevărat creștin. Guvernatorul a încercat să-l convingă să-și schimbe mărturisirea, dar el a rămas neclintit. Drept urmare, a fost aruncat într-un cuptor aprins și astfel a primit cununa muceniciei.

Tot în această zi este pomenită și sfânta muceniță Tomaida.