Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Românul de la capătul lumii… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iunie 9, 2023
Motto: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român, deşi mă găsesc în mările antarctice.” – Iulius Popper, explorator
Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim, preț de câteva rânduri, spre capătul lumii, la propriu, și să „măcinăm” una-alta despre locul de pe Terra numit Țara de Foc. Mi-am adus aminte de acest loc de pe planetă, urmărind recent un episod dintr-un serial pe care l-am revăzut de multe ori, cu plăcerea însetatului care bea apa care-i place cel mai mult, cea de acasă, cea din tinerețea sa…E vorba, firește, de serialul „Toate pânzele sus”, ecranizat către final de deceniu al optulea al secolului trecut după un roman al lui Radu Tudoran scris și apărut la un an după moartea lui Stalin, în 1954. Pe atunci, această carte, apărută în plin deceniu proletcultist în literatura română, când majoritatea scrierilor proslăveau proletariatul „atoatestivuitor”, apărea ca un reper luminos în peisajul scrierilor pentru copii şi adolescenţi. Cartea a devenit foarte rapid un „best seller” naţional pentru toate vârstele (chiar dacă nu se uzita denumirea de best seller, că era „decadentă și capitalistă”) și a fost, în timp, reeditată de mai multe ori, în tiraje de zeci de mii de exemplare care se vindeau foarte repede. Foarte pe scurt, cartea era una despre călătorii, aventuri şi prietenie, cu un căpitan, Anton Lupan pe numele său, ce ajungea cu goeleta „Speranţa” în Ţara de Foc, tocmai în Patagonia, aflată în sudul Argentinei, în căutarea prietenului său Pierre Vaillant. Cine a citit cartea ori a văzut serialul își amintește că acolo, departe, în Ţara de Foc, Anton Lupan şi echipajul său neînfricat descoperă râuri şi munţi netrecuţi pe hartă vreodată, pe care le botează cu nume româneşti (cum ar fi Oltişor ori Clăbucet), îşi încarcă goeleta cu nisip aurifer şi încearcă să civilizeze populații locale de indieni, construindu-le un sat, numit (cum altfel?) tot româneşte, adică Lopătari. Povestea cărții și a serialului este una simplă, fără vârstă, scrisă într-un moment anume al vieții autorului şi ecranizată cu mare ajutor și cu largul concurs al sorții care l-a ajutat să poată apărea. Poate că, printre lucrurile mai puţin cunoscute de către multă lume este faptul că, înainte de a scrie romanul, Radu Tudoran s-a retras la Brăila, unde a construit, practic, un velier, în perioada anilor 1945-1947, corabie destinată unei viitoare călătorii în jurul lumii. Visul călătoriei i s-a spulberat din cauza „jocului” istoriei, dar, pentru că nu a putut să-şi îndeplinească visul, Radu Tudoran a aşternut pe hârtie poveștile sale imaginare, denumindu-le frumos și simplu: „Toate pânzele sus”.
Trebuie amintit că serialul „Toate pânzele sus” a fost și rămâne, fără dubiu, unul dintre cele mai iubite şi mai vizionate filme româneşti din toate timpurile. Unii dintre noi (cei mai „cu experiență”, zic…) ne aducem aminte că acest serial i-a purtat pe români, cu suspans, interes, aventură şi umor, la bordul goeletei „Speranţa”, dincolo de frontierele „închise” ale societății conduse autoritar de regimul Ceauşescu, spre ținuturi și zone ale lumii la care puteau doar să viseze. A plăcut mult și pentru faptul că, în peisajul filmelor „ideologizate” din acea perioadă, (filmul fiind realizat în 1976 și difuzat în 1977), a fost unul dintre foarte puținele căruia i-au lipsit total elementele de propagandă comunistă existente atunci peste tot. Iar „Toate pânzele sus” oferea un pic de aer de liberate, pe lângă o poveste faină!
Interesant este că nu toate poveștile scrise de Radu Tudoran în cartea sa au fost chiar imaginare și a avut un model ce a făcut asta cu mult timp înainte. Așa că eroul principal fictiv Anton Lupan cel priceput, bun și omenos al lui Radu Tudoran pare inspirat de un personaj real, cu mult mai pitoresc, mai spectaculos şi mai complex decât cel imaginat de romancier, pe nume Iulius Popper, numit de argentinieni, undeva în anul 1886, drept „conchistadorul român al Patagoniei.” Acest Iulius Popper, născut la 15 decembrie 1857 la Bucureşti, într-o familie de evrei stabilită în România din Polonia, ar fi fost însă, din câteva puncte de vedere, opus acestei imagini livrești de erou eminamente pozitiv, iar memoria acestuia este, pe nedrept, destul de controversată. Acesta a avut o personalitate puternică şi polivalentă, a fost un veritabil personaj al vremii sale, pentru că s-a manifestat plurivalent ca: explorator, inginer, militar, căutător de aur, jurnalist şi în multe alte ipostaze. Şi ar fi fost, dacă e să dăm crezare unor surse mai „acide” cu memoria sa, un aventurier crud, lipsit de scrupule, ba chiar un „ucigaş de indieni”. Etichetă care i s-a pus din pricini nu tocmai ortodoxe ale politicii vremii și locului în care și-a trăit ultimii ani. Unii i-au „potcovit” atât de bine memoria, încât chiar și astăzi, la mult timp după moartea sa, o parte din publicistica din America de Sud i-a păstrat „eticheta” de ucigaș al indienilor originari din Țara de Foc. Uitând să precizeze multe alte detalii, scoțând fapte și date din context și introducând altele… Acum peste două decenii, mă aflam la un curs internațional pentru observatori militari, într-o țară europeană și am avut un coleg de curs din Argentina, un tip OK, care vorbea fluent italiana, fiind el urmaș de imigranți italieni. Cu engleza îi era mai greu (către deloc…), chiar dacă aceasta era limba oficială a cursului respectiv, care a ținut timp de o lună. Am ținut să menționez prezența acestuia la acest curs pentru că am avut multe „contre” (amicale, totuși) cu ofițerul argentinian apropo de memoria lui Popper și de faptele care i s-au pus în cârcă la vremea sa, în penultimul și ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Poate-l „iertam”, dar una dintre primele sale reacții când a aflat că sunt din România a fost: „A, din țara criminalului de Popper!”… Avea un tact diplomatic individul fix cât tancurile lui Putin! I-am replicat că dacă Popper a fost criminal, ce etichetă i-am putea pune pe atunci viitorului președinte argentinian ce a urmat atunci, general ce și-a câștigat stelele, ucigând exact miile de indieni „ona” puși apoi în cârca lui Popper? Acel general și viitor președinte s-a aflat „la locul faptei” și s-a „umplut de glorie” exact în perioada primei expediții a lui Popper în Țara de Foc și „operând” cu „vitejie” și „curaj excepțional” împotriva unei populații fără nicio apărare și care, culmea, nici nu era agresivă ori ostilă…Ei doar deranjau pentru că existau acolo unde erau interese economice! I-am demonstrat pe atunci cu „marfă documentară” de limbă spaniolă că adevărul acelor „trebușoare” murdare nu e niciodată în alb și negru ci poate fi mai gri…
Cine a fost, totuși, acest Iulius Popper? Supranumit în multe feluri („ultimul conchistador”, „rege al Patagoniei”, „alchimist”, „dictator”, „baronul Țării de Foc”), inginerul și exploratorul Iulius Popper s-a născut la București, cum aminteam anterior, pe 15 decembrie 1857 și a murit la 5/6 iunie 1893 la Buenos Aires, în Argentina, într-o cameră de hotel. După anii de școală generală și liceală, urmează studii universitare în Franța, la Școala Politehnică și la Școala Națională de Poduri și Șosele din Paris, unde va obține diploma de inginer minier. Nu trebuie uitat și faptul că, în afara atracției sale pentru „materiile reale”, pentru știință și tehnologie, Iulius Popper a avut un talent deosebit și pentru studiul limbilor străine, el fiind vorbitor a șapte limbi, ceea ce nu era puțin lucru! Aventurier din fire, un tânăr ambiţios şi întreprinzător, nu-l mulţumea nimic dintre cele obișnuite ale vieții omului de rând şi nu manifesta niciun fel de interes pentru o viaţă normală, comodă. Printre altele, nici nu împlinise douăzeci de ani când deja vizitase Istanbulul şi mai multe ţări europene. Dornic de aventuri, după ce și-a terminat studiile, tânărul Popper pornește în căutarea de slujbe mai bine plătite decât ceea ce găsea „la prima mână”. Prima slujbă și-o află tocmai în Egipt, la Canalul Suez, dar a continuat să călătorească prin lume, „vânturând” Orientul Mijlociu și Extremul Orient până în 1881, când revine în România. Fusese dus și prin Siberia, India, China, Japonia…După o scurtă ședere „pe acasă”, pleacă din nou în Asia și ajunge în Alaska, în SUA și Canada. Din America ne Nord a coborât spre sud către America Centrală, prin Cuba și Mexic, locuri prin care a profesat ca inginer, geograf, cartograf și chiar ziarist. De exemplu, în Mexico City a fost gazetar, iar în Havana, a devenit autor al unui plan de sistematizare al oraşului. A „coborât” în America de Sud, iar în 1885, pe când se afla în Brazilia, Iulius Popper află despre vestea descoperirii de aur în Țara de Foc, tocmai la „capătul lumii” și pleacă în Argentina, de unde va începe aventura sa patagoneză. Cu sprijinul unei companii de prospecțiuni geologice și cu acordul autorităților argentiniene, Popper pleacă în Țara de Foc într-o expediție de explorare determinantă pentru viitorul Țării de Foc.
La întoarcerea la Buenos Aires a prezentat un un raport convingător și în 1886 este trimis din nou acolo cu misiunea de a face prospecțiuni mai ample. Era însoțit de încă un inginer și de o echipă de specialiști în minerit și metalurgie. Popper nu se înșelase, nisipul de pe țărmul Țării de Foc avea mai mult aur decât în Patagonia propriu-zisă. Echipa lui Iulius Popper face intense prospecțiuni, însoțite de fotografii și măsurători și întocmește hărți minuioase ale zonei. Întors la Buenos Aires, încununat de laurii reușitei primei expediţii de explorare a interiorului Islei Grande, cea mai mare insulă a arhipelagului Tierra del Fuego, Iuliu Popper va ţine o conferinţă publică „cu țintă” către autorități, de fapt, și către sponsori interesați, conferință care a suscitat un uriaș interes reliefat ca atare în presa vremii. Că doar vorbim despre aur, iar aurul a atras dintotdeauna…Conferința aceasta a avut loc la 5 martie 1887, atunci când, prezentat audienței de către inginerul Luis Huergo, preşedintele Institutului Geografic Argentinian, avea să descrie, într-o spaniolă „curată”, „cu erudiţie şi elocinţă” pământul care, destul de mult timp, fusese confundat cu extremitatea nordică a continentului „Terra australis incognita”.
Și-a încheiat discursul în aplauzele și ovațiile publicului, spunând că „aceste regiuni au un viitor economic în ceea ce priveşte exploatarea zăcămintelor aurifere şi creşterea vitelor”. Nici nu era nevoie de altceva pentru niște investitori ai acelui timp, dornici de câștig cât mai iute! În anul 1887, Popper ajunge în golful San Sebastian unde construiește instalații de spălare a nisipului de aur și locuințe pentru muncitorii angajați. Colonia ridicată de Popper va fi dotată cu o clădire a administrației și Popper va forma o mică „forță de protecție”, de fapt o mică armată, împotriva aventurierilor mai ciudați care sosesc atrași de mirajul aurului, iar asta-l va transforma și într-un fel de comandant militar. Reușește chiar să extindă numărul coloniilor, dar, din păcate pentru el, compania care îl finanța a dat faliment și este nevoit să se întoarcă în Argentina în 1889.
În conferința sa publică din 1887 afirmase că „epidemia auriferă e latentă şi nu lipseşte a reclama victimele sale în toate clasele şi sferele sociale” , avertizând despre pericole viitoare și despre faptul că posibila lipsă de scrupule a celor ce doreau o îmbogățire rapidă vor crea mari probleme. Din păcate, nu a fost crezut, iar „febra aurului”, răspândită ca fulgerul printre numeroşii „desperados” ce apăruseră brusc în orăşelul Punta Arenas de pe ţărmul nordic al strâmtorii Magellan şi în El Páramo (o aşezare auriferă întemeiată chiar de Iulius Popper în Țara de Foc), dar febră care cuprinseseși pe reprezentanții locali ai puterii, avea să-i fie, în cele din urmă, total nefastă lui Popper, fiind, de fapt, „motorul” acuzaţiei şi chemării sale în faţa instanţelor de judecată printr-un proces ciudat în care devenise un veritabil „paratrăznet” al tuturor relelor ce se gândiseră unii a i le pune în cârcă. I s-au înscenat multe, iar pentru a se putea apăra în fața autorităților în procesul ce i-a fost intentat la Buenos Aires, în anul 1893, a trebuit să părăsească Ţara de Foc.
Una dintre acuzațiile foarte grave care i s-au adus era cea privind exterminarea indienilor onas, locuitorii de drept din Isla Grande a Țării de Foc, loc cu mult aur. Poate prea mult…Pentru a fi drepți cu istoria, exterminarea indienilor onas începuse cu un deceniu înainte de a veni Popper prin zonă, în perioada 1878-1879, atunci când generalul argentinian Julio Roca organizase, în calitate de ministru de război, o campanie de exterminare a indienilor din sud, inclusiv a celor de prin Țara de Foc. La doar un an după „victoriile sale mărețe” împotriva unor populații fără apărare, acest general crud, ce tocmai primise porecla de „conquistadore del deserto” , la vârsta de numai 37 de ani, avea să ajungă preşedintelei Argentinei. Și a mai urmat o campanie de exterminare a indienilor, fix în perioada explorărilor lui Popper, în perioada 1886-1887, fiind condusă de un anume Ramon Lista, aflat în slujba guvernului argentinian, campanie de o cruzime deosebită împotriva nativilor amerindieni, în continuarea celei începute cu aproape un deceniu înainte de Julio Roca. Și așa cum amestecul jumătăților de adevăruri cu jumătăți de minciună sau minciuni „întregi”, dau naștere nedreptăților, unele dintre consecințele crudei campanii de exterminare girate chiar de guvernul argentinian, cu concursul unor lepădături sociale ori „desperados” avizi de bani, aveau să fie atribuite lui Popper, fiind puse în cârca lui diverse crime și alte fapte de cruzime, iar aceasta doar pentru că el se afla în acelaşi timp cu „bandiții” guvernamentali pe pământul Ţării de Foc.
El fusese necruțător, dar cu acele bande de neica-nimeni care veniseră pe acolo doar în scop de jaf și crimă și care-l porecliseră pe el ca fiind „tiranul din Ţara de Foc”. Iar cineva trebuia să fie țap ispășitor pentru interese mai mari decât și le imagina Popper! În fapt, goana după aurul Țării de Foc fiind destul de scurtă ca timp, durând relativ puțin, vreo douăzeci de ani, din 1886 până în 1906, aceste ținuturi au devenit „profitabile” pentru ceea ce Iulius Popper spusese de prima dată după ce vizitase aceste locuri c-ar fi mult mai sustenabil, adică prin creşterea vitelor. Aceasta i se păruse acestuia ca fiind o activitate economică „mai pozitivă şi productivă” în comparație cu „belelele” aduse de „febra aurului”. A apărut în zonă un aflux masiv de coloniști europeni, care au început să crească animale pe aici, aceasta ducând la apariția multor ferme de oi ori vite în acest areal ignorat anterior. Ca aproape toate „sosirile” coloniștilor în ținuturile așa zis „virgine”, aceste colonizări în valuri au provocat extrem de mult rău băștinașilor, care, presați de aceste colonizări forțate, se retrăseseră în zone mai greu accesibile.
E bine de menționat că Iulius Popper semnalase aceste pericole ale dispariției băștinașilor în contact cu „civilizatorii” coloniști dar nu prea a interesat pe nimeni, iar avertismentele sale n-au făcut, de fapt, decât să îl transforme pe el într-un țap ispășitor al dispariției respectivilor băștinași. La relativ puțin timp după semnalările publice ale lui Popper despre pericolul exterminării acestora, indienii onas, selknami și alkalufi din Țara de Foc erau deja aproape de extincție, prin diferite forme și mijloace puse la cale împotriva lor. Presa vremii și alte lucrări ulterioare care au tratat acest subiect au menționat că, pentru a-i alunga și/sau extermina pe băștinași, coloniștii ce se stabiliseră pe acolo, bine-mersi, ca pe ulița lor, tocmeau tot felul de bandiți dispuși la absolut orice fapt și pentru care „vânătoarea de oameni” era un fapt obișnuit, dar, mai presus de orice, era un mijloc de a face profit. Sunt cunoscute niște cazuri de atunci, cum a fost cel al englezului Sam Islop, un aventurier de o cruzime nemaivăzută ori cel al altui supus britanic, scoţianul Mac Lenan, care solicita și primea câte o liră sterlină pentru fiecare băștinaș ucis. Acesta din urmă a strâns, doar într-un an, o avere de 413 lire sterline din această „afacere”! Ca să nu mai amintim că, tot conform unor relatări scrise, acești aventurieri erau încurajați la atrocitățile lor și de așa-zise „scopuri științifice” cum a fost oferta Muzeului Antropologic din Londra, care era foarte „bogată” și care plătea câte opt lire sterline pentru fiecare cap de indian care intra în patrimoniul să de exponate. Aș fi tare curios dacă mai există astfel de „exponate” pe acolo prin Londra! Sau conceptul de „cancel culture” le-o fi îndepărtat?
Până la urmă, cum aminteam anterior, Iulius Popper, așa cum scrie în prima sursă de la finele acestor rânduri, în redactarea domnului Silviu Neguț, în ianuarie 2012, „cel care în articolele referitoare la Ţara de Foc, găzduite de cele mai importante cotidiene argentiniene şi de Bolletin del Instituto Geografico, semnalase pericolul exterminării indienilor, era acuzat de ceea ce combătea, cu atâta perseverenţă. Conflictele sale cu autorităţile locale aveau să se înteţească după ce, în 1890, preşedintele Juarez Celman, care-i sprijinise activitatea, este obligat să-şi dea demisia. Este, totodată, handicapat şi de refuzul său de a se naturaliza în Argentina sau de a recurge – după cum se obişnuia – la protecţia unei puteri străine, având orgoliul să spună: „m-am născut român, sunt român şi voi muri român”.” Totuși, cu o largă susținere publică de partea sa și cu sprijinul multor gazete, a reușit să-i facă să demisioneze pe doi dintre guvernatorii care veniseră „să-şi sporească resursele materiale în dauna slabelor lor resurse morale”, cu toate că aceștia erau în strânse relații cu noul președinte argentinian Carlo Pellegrini. Practic, având în vedere că făcuse mult bine zonei și oamenilor de acolo, Popper era mai bine cunoscut și de către colonişti, dar și de băștinași aproape ca fiind stăpânul lor de drept, iar guvernatorii oficiali nu prea erau băgați în seamă. Sursa despre care pomeneam anterior scrie, în acest context, că: „Contele Henry de La Vaulx, care a străbătut între 1895-1897 extremitatea meridională a Americii de Sud, menţionează că exploratorul român era supranumit „regele Patagoniei”. Aceasta însă nu justifică afirmaţia istoricului A. Taillord cu privire la faptul că Iulius Popper urmărea această proclamare! Avea de furcă, totodată, cu aşa-zişii „cercetători”, sosiţi pe acele meleaguri în slujba unor ministere şi societăţi europene – mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Este cazul francezilor Willems şi Rousson, trimişi de ministrul Artelor, care îşi vor reduce activitatea la a-şi însuşi prima lucrare a exploratorului român, „Terre de Feu”, şi în a o publica în Buletinul Societăţii Geografice Franceze ca rod al cercetărilor personale.”
Voi încerca să sumarizez, totuși, ce realizări a avut Iulius Popper pentru această zonă de care și-a legat viața și, în final, moartea. Inițial, în urma primei sale expediţii în Țara de Foc, el a fost delegat de guvernul argentinian să supervizeze exploatarea aurului, dar și cu şi protejarea indienilor din acel areal. Fapt pentru care va trăi acolo, vreme de șapte ani, în perioada 1886-1893, o perioadă de aventuri și muncă, deopotrivă. Trebuie spus, totuși, că a fost primul vizionar care a introdus în circuitul geografic şi economic acest arhipelag de la „capătul lumii”. Niciunul dintre exploratorii anteriori, de la Magellan începând, nu intenţionaseră ori nu îndrăzniseră să exploreze interiorul necunoscut al Țării de Foc. Iulius Popper a făcut-o metodic și va fi menționat pentru aceasta în „La Grande Encyclopédie”,ca fiind un important explorator al acestui capăt de lume. Iulius Popper a dat multe toponime locurilor de acolo prin care a umblat, completând „copios” nomenclatura geografică a teritoriilor străbătute, recunoscută oficial în Argentina și prin alte părți de lume. Din păcate, multe toponime au fost schimbate după moartea sa, dar au rămas, totuşi, până azi, câteva: Punta Sinaia, Colonia del Páramo (fostul El Páramo denumit de Popper), Rio Celman, Bahia Slogget etc.
A ținut să rămână după el toponimie românească prin „cotloanele” Țării de Foc cu nume de locuri precum: Punta Sinaia, Puerto Popper, Monte Lahovary, Rio Ureche, Rio Rosetti și altele. Unele surse spun că, prin mijlocirea sa, au fost colonizați unii români de prin Muntenia pe acolo, pe „la capătul lumii” le meleaguri îndepărtate. Astfel, prin 1930 revista „Românul” din Buenos Aires, o publicație a îndepărtatei diaspore românești din Argentina, scria că: „mai sunt undeva tot în extremul sud, fii şi nepoţii coloniştilor români aduşi de Popper, care deşi spun cu mândrie că sunt argentinieni, nu uită să adauge că sunt „hijos de los rumanos” (fii de români)”. Iulius Popper a făcut multe ridicări topografice care au completat și chiar corectat harta insulelor Țării de Foc, cu precădere în Isla Grande. Iar informaţiile furnizate de el au devenit surse bibliografice pentru prestigioasa „La Grande Encyclopédie” şi pentru multe reviste ştiinţifice şi cotidiene argentiniene ori din lumea largă. Tot Popper făcuse și a pus în operă un plan îndrăzneț și vizionar, de punere în valoare a Ţării de Foc. La doar trei ani de când ajunsese în prima sa expediție în Țara de Foc, a obţinut de la autoritățile argentiniene aprobare de înfiinţare a unei prime linii maritime permanente între capitala argentiniană și El Páramo, orașul înființat de el, linie maritimă pe care au operat, pentru început, navele „Mina del Carmine” şi „Maria Luisa”. Adiacent, a reușit și construirea în El Páramo a unui tren local cu numele „Decauville” și, în sprijinul exploatării aurului, a reușit construirea unui tunel subteran pentru captarea din Oceanul Atlantic a curenţilor de apă necesari acestor exploatări de aur, precum și construieşte unei instalaţii de sortare a aurului, model care a fost folosit, ulterior, în Chile, Canada, Australia, Mexic etc.
Ca o curiozitate, menționată într-o lucrare de numismatică pomenită de mai multe surse de la finalul rândurilor de azi (Ilie Ţabrea, „Monete de aur emise de un bucureştean în Ţara de Foc”, Bucureşti, 1942), Popper a emis, chiar, monede proprii de unu şi cinci grame, prima cu titlul de 0,864 grame aur, cu numele său (Popper), în anul 1889, şi indicarea localităţii de emitere, adică El Páramo, locul unde a fost emisă. Motivul, scris în lucrarea amintită anterior era: „nu atât pentru a-şi da aere de suveran, cât mai ales pentru a dispune de un mijloc lesnicios de a-şi plăti muncitorii şi soldaţii şi de a le înlesni tranzacţiile”. Iar aur avea destul la dispoziție pin acele locuri…Cred că merită menționat și faptul că a pus în operă chiar şi un serviciu poştal care a funcționat și a emis, niște mărci poştale valabile doar pentru arealul din Ţara de Foc şi care, la puțin timp după ce a plecat la cele veșnice, au devenit rarităţi filatelice, cotate cu prețuri ca atare.
La un moment dat, avea planuri mai mari cu Țara de Foc și dorea să stabilească punctul central al arealului, capitala provinciei, nu la Ushuaia, considerată de el cam izolată în zona Canalului Beagle, ci pe râul navigabil Juarez Celman, din centrul Islei Grande, mai propice unei curse regulate şi mai eficiente între capitala provinciei şi Buenos Aires. Din presa vremii, rezultă că mai avea și alte planuri îndrăznețe cum ar fi instalarea unui telegraf de la Rio Negro, din Patagonia, până în extremitatea sudică a arhipelagului Țării de Foc, cel mai probabil la Ushuaia, cea mai sudică localitate a lumii locuite, pe atunci reşedinţă a provinciei Ţării de Foc. Urmau și alte planuri, dar nu au mai putut fi puse-n practică. Tot în presa vremii s-a spus că Popper pregătise și era pe punctul de a realiza o expediție de amploare spre Antarctica pentru luna iunie a anului 1893, expediție ce urma a fi realizată cu vasul „Explorador”, cu plecare din portul Boca din Buenos Aires. Dacă aceasta s-ar fi materializat, poate istoria descoperirilor Antarcticii ar fi fost alta și temerarii exploratorii Amundsen ori Scott n-ar mai fi fost primii pe acolo. Dar istoria nu se scrie cu „dacă”…Vasul n-a mai plecat din simplul motiv că Iulius Popper, cel care gândise, proiectase și organizase acea expediție, a fost găsit mort, în camera sa de hotel, în dimineața zile de 6 iunie 1893. Presa vremii scria că medicul care a pus diagnosticul s-a pronunțat că acesta a decedat în urma unui atac de cord, dar opinia piublică suspecta, din prima clipă, că ar fi fost otrăvit. Nu trebuie să uităm, ca argument colateral, ce-i drept, că, în timpul procesului de răsunet ce-i fusese intentat și căruia-i făcuse față cu brio, Iulius Popper s-a dovedit a fi nu numai un om cu atribute bărbătești clare, un tip curajos, om de acţiune, dar şi un priceput într-ale aspectelor juridice ale lumii vremii sale. Moartea sa a survenit într-o perioadă în care procesul în care fusese acuzat de toate relele pământului nu se terminase încă şi exista suspiciunea rezonabilă în opinia publică de atunci (oglindită-n presa vremii) că autorităţile argentiniene, unde „instrumentele” crimei ori bunului plac nu erau niște necunoscute, nu aveau dispoziția necesară de a se declara învinse în lupta cu adevăratul prim și real explorator al Țării de Foc. Devenise „o problemă” pentru puternicii zilei din Buenos Aires și omul trebuia să dispară!
Unul dintre cele mai mari cotidiene argentiniene de pe atunci, „La Prensa”, scria în cea de-a doua zi după moartea sa că Popper, în vârstă de doar 36 de ani, era „de o valoare personală extraordinară şi de un caracter ce se impunea”.Presa timpului din Argentina l-a și răsfățat, dar, de multe ori, l-a și „băgat în haznaua” zvonurilor rele, care i-au creat neplăcerile cauzatoare de moarte. E posibil ca omul Popper să fi fost considerat chiar un pericol politic la adresa potentaților zilei și, drept urmare, trebuia să dispară. Un pic de grandomanie publică manifestată de el i-a creat și o aureolă care nu prea le-a picat bine autorităților argentiniene, iar emiterea de monede precum și de mărci poștale au fost, cel mai probabil, interpretate ca o „trambulină” politică a lui Popper. În plus, mai pot fi adăugate la aceasta și argumentele organizării de ceremonii militare pompoase cu prilejul „botezării” vreunui râu ori a vreunei localităţi din arealul Țării de Foc, ceremonii suspectate de unii că le organiza pentru a se pune pe sine în valoare, dar și dorinţa sa de a se pune bine cu unii oficiali fie de-ai locului, fie de acasă, din îndepărtata Românie, vizibilă în unele toponime de acolo, cum ar fi Celman, preşedinte al Argentinei, ori chiar Urechia, ministru în România…Plecarea sa la cele veșnice, „expediția” sa ultimă, nu a fost anchetată de nimeni, chiar dacă presa a insistat o perioadă pe „ciudățeniile” morții sale subite. Timpul a trecut și lumea a uitat!
Am să preiau cele scrise chiar în spaniolă,din „Boletín del Instituto Geográfico Argentino” referitor la momentul înhumării sale: „De origen extrangero pero todo dedicado á nuestra República,” son las palabras que dan inicio al discurso en honor al rumano Julio Popper, escrito y pronunciado por Lucio V. López “en el acto de la inhumación de sus restos”, y posteriormente publicado en el Boletín”. Adică, în traducerea mea aproximativă: „Străin de origine dar totalmente dedicat republicii noastre”, sunt cuvintele cu care începe discurdul rostit în onoarea românului Iulius Popper, discurs scris și rostit de Lucio V. López în timpul „actului de înhumare a rămășițelor sale pământești”, discurs publicat ulterior în Boletin”. Sunt convins că dac-ar fi fost perceput ca un mare criminal de indieni, nu apăreau acele cuvinte onorante în „Boletín del Instituto Geográfico Argentino”! Pentru că tot veni vorba mai devreme despre Urechia, se știe că, în anul 1887, Iulius Popper îi scria lui Vasile Alexandrescu Urechia, secretarul Societății Geografice Române, despre atracțiile pe care le resimțea ca explorator, atracții care erau cu mult peste atracția în sine a aurului: „Nu voi mai descrie emoţiile pe care le suscită peripeţiile şi incidentele de pe parcursul unei călătorii în care nu există altă cauză decât acul magnetic şi indicaţiile imensei bolte siderale; peisajele grandioase care se deschid pe neaşteptate ochilor călătorului; accidentele orografice, hidrografice şi geologice care se ţin lanţ; flora şi fauna, atât de variate, care ţâşnesc ca prin minune în locuri unde n-a călcat picior de om – dar câte alte fenomene ale naturii nu se petrec pe acest meleag unde civilizaţia face primii paşi.” În încercarea de a încheia „moara cu povești” de azi, mai vreau să precizez că memoria lui Iulius Popper este prezentă nu doar în istoria Argentinei ori prin gazetele de specialitate ale vremurilor sale, ci a fost și sursă de inspirație pentru unii scriitori ori autori de bandă desenată și de film. Mai „exotic” este și faptul că o trupă de rock din Chile îi poartă numele…„Sfântul Google” mi-e martor! Apropo de scrieri realizate după viața sa, aceasta a devenit subiectul romanului „Ultima Speranţă” al unui scriitor german pe nume Lendörf, iar acum peste două decenii a fost subiectul scenariului filmului chilian „Tierra del Fuego”, cu destul de mare succes la Festivalul de filmul de la Cannes din anul 2000, nominalizat fiind la premiile pentru secțiunea „Un Certain Regard”.
Filmul este, în fapt, o ficțiune și arată o altă cronologie a vieții sale decât cea reală și păstrează calomnia referitoare la genocidul indienilor din Țara de Foc la atâta timp după moartea sa…Unele „etichete” dispar cu greu! Pe de altă parte, este o certitudine că principalul bulevard şi un mare complex comercial din cel mai sudic oraş din lume, Ushuaia, poartă numele celui ce a fost Iulius Popper. Cei care i-au urmărit și prețuit viața aventuroasă spun că Popper a avut niște scrisori impresionante, de un patriotism deosebit, adresate Societății Geografice Române, epistole în care spunea permanent că: „sunt român, m-am născut român, voi muri român”. Ironia vieții a făcut ca el să nu fi avut vreodată cetățenia română, fiind în aceeași situație cu toți cei din din comunitatea evreiască din România acelor vremuri.
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
https://presadeturism.ro/presa-de-turism-iuliu-popper-tara-de-foc-explorator/
https://lasoga.org/julio-popper-ultimo-rey-tierra-del-fuego-aventurero-conquisto-la-imaginacion/
https://www.rri.ro/ro_ro/exploratorul_iuliu_popper-2663247
https://historiatdf.com.ar/popper.htm
https://historiatdf.com.ar/publicaciones.htm
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/iuliu-popper/
http://romaniancoins.org/roun_gramo_popper.html
https://foaienationala.ro/iuliu-popper-regele-rii-de-foc.html
https://travelwithmatei.com/2020/03/09/julius-popper-singurul-conchistador-roman/
https://www.romfilatelia.ro/ro/emisiune-comuna-romania-argentina-lacuri-montane/
https://casasfatului.ro/2021/09/22/conchistadorul-patagoniei-romanul-care-a-cucerit-tara-de-foc/
https://playtech.ro/2022/romanul-care-a-ajuns-rege-in-america-de-sud-masacrele-lui-au-zdruncinat-istoria-locurilor/
https://www.independentaromana.ro/julius-popper-conchistadorul-roman-al-tarii-de-foc/
https://paginiromanesti.ca/2013/12/13/conchistadorul-roman-al-patagoniei/
https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/obiectiv-romania/pe-urmele-lui-popper-id22639.html
https://presadeturism.ro/presa-de-turism-expeditia-rapapatatiera-2011/
https://www.scribd.com/document/420004254/Romani-in-Calatorii-Extraordinare
https://www.imdb.com/title/tt0192678/
https://www.festival-cannes.com/en/f/tierra-del-fuego/
https://www.investigacion.patrimoniocultural.gob.cl/galeria/los-albumes-de-julius-popper-registro-de-su-expedicion-en-tierra-del-fuego
https://evz.ro/povestea-lui-julius-popper-conchistadorul-roman-care-a-colonizat-patagonia.html
https://www.meer.com/es/73311-julius-popper-y-los-selknam
https://iberoamericana.se/articles/10.16993/iberoamericana.113
