„Moara cu povești”. Români pe drumul de peste „gârla cea mare” ce-i zice Atlantic… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on mai 12, 2023
Motto: „Nu este scrietor atât de iscusit atât de bun la peană, care să poată descrie amarul și durerea bărbatului, care trăbuie să-și părăsească soția sa, jalea necuprinsă numai de acela, care e silit a-și părăsi copilașii săi mici, necrescuți, ba alții chiar în pântecele mamei lor”. – Iancu Roman în volumul „Românul în străinătate”, publicat la New York în 1910
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să ne „ancorăm” în câteva rânduri la niște fapte, date și-ntâmplări legate de un drept fundamental al fiecărui reprezentant al speciei Homo Sapiens. Mă refer la acela de a merge pe planeta sa oriunde îi poftește suflețelul…Asta, dacă am fi o specie de bun simț, dar noi știm că nu suntem așa! Pe fondul războiului din „ograda vecină” și a legăturilor destul de strânse din cadrul mult-clamatului parteneriat strategic românesc cu SUA, ni se tot „plimbă pe la nas”, de vreo câțiva ani buni încoace (de prea mulți, ca să fim cinstiți), „farfuria aburindă” a posibilității eliminării vizelor pentru românii ce doresc să dea câte o fuguță prin țara asta americană aflată peste „gârla cea mare” de-i zice Atlantic. De principiu, se zice că singurul motiv pentru care nu scăpăm de vize pentru SUA ar fi rata de refuz a celor care le solicită în prezent, dar, zice-se că, din nou, ca-n fiecare an, oficialii de la București și Washington promit, din nou, că vor demara (vor face și vor drege…) un demers comun pentru reducerea acestui indicator și ajungerea și a României în programul „Visa Waiver”. De la guvernanții noștri cei „de toate zilele” nu mă aștept la prea multe așa că am (aproape) certitudinea că vom mai vorbi/citi despre „frâna” vizelor către „vise americane”…Pentru că, dacă i-ar interesa cu adevărat, ar ști și ar putea să negocieze cu autoritățile americane și altceva decât propriile și îngustele interese! Aș dori să reamintesc aici că în „Legea pentru Imigrare” a SUA este statuat faptul că „Toţi solicitanţii de viză temporară sunt consideraţi potenţiali imigranţi”. Constant, de câțiva anișori încoace, ai noștri de la „externe” promit că vor fi demarate „campanii de informare privind condiţiile ce trebuie îndeplinite de cei care aplică, pentru ca numărul celor respinși să scadă.” Ce eficiență au avut precedentele campanii de acest fel? Că nu prea se știe prin plaiurile mioritice! Pentru a fi corecți cu realitatea asta cu și despre vizele pentru SUA, trebuie spus că în programul SUA de renunţare la obligativitatea vizelor se află circa patruzeci de ţări, din câte știu, iar pentru a putea participa la programul SUA de renunțare de vize, denumit „Visa waiver programme for certain visitors”, un alt stat trebuie să îndeplinească cerinţe legate de „combaterea terorismului, aplicarea legii, inclusiv a reglementărilor în domeniul imigraţiei, securitatea documentelor şi gestionarea frontierelor”. Aceste cerinţe includ, în principal, o rată a refuzurilor acordării de vize temporare cu un procent sub 3%, eliberarea de documente de călătorie securizate şi o colaborare strânsă cu autorităţile americane care se ocupă cu aplicarea legii şi combaterea terorismului.
Conform reglementărilor legislative americane, orice solicitant de viză trebuie să demonstreze personalului consular american că „nu are intenţia de a emigra în Statele Unite ale Americii”. Acest lucru se poate demonstra prin aşa-numitele „legături puternice” cu alt stat decât SUA. În această „discuție” pot fi introduse proprietăţile imobiliare sau mobiliare, legăturile de familie, locul de muncă, educaţia, cont bancar etc, dar pot fi introduse și alte condiții pe care americanii le consideră „potrivite”. La acest moment, ca și până acum, personalul consular al SUA evaluează fiecare caz de solicitare de viză în parte, luând în considerare factorii sociali, profesionali, familiali, dar poate avea o serie de solicitări suplimentare. Cert este faptul că solicitantul de viză pentru SUA trebuie să explice cu claritate, la interviul de la ambasadă, care sunt legăturile sale cu România, iar sinceritatea în răspunsurile date constituie cea mai bună „strategie” în obținerea vizei. Pe lângă criteriile obiective pe care funcționarii consulari le bifează pe „checklist” există, firește, o mare doză de subiectivism a acestora dar, cel mai probabil, și o „politică” de sorginte arogant-metropolitană, ca să mă exprim eufemistic. Nu sunt dintre cei care acuză „străinii” de toate relele ce ni se-ntâmplă, ca nație, dar unele „trebușoare” miros de departe a făcătură birocratică care acoperă alte „tălpi”! Odată respins, solicitantul de viză SUA nu poate contesta decizia, așa că, într-un fel, dosarul este considerat „un caz închis”. Sau „case closed”, dacă preferați… Pe de altă parte, nimic nu oprește o persoană să mai solicite viză SUA chiar dacă a fost respinsă anterior. Ce va fi? Om trăi și om vedea! Vă propun, în continuare, să vedem ce a mai fost…Așa că istoria ne spune că mișcarea migratorie europeană din secolul al XIX-lea către Statele Unite ale Americii a început aproape imediat după înfrângerea lui Napoleon și restaurarea păcii în Europa, în anul 1815. Secolul al XIX-lea a fost secolul apariției unui „gigantic fluviu uman” (peste 38 de milioane de emigranți) revărsat din toate colțurile Europei spre Lumea Nouă. Cert este că primul val masiv de emigrări din acest secol s-a produs în perioada anilor 1830-1865, atingând un vârf de „curbă a lui Gauss” în anii 1847-1848 și purtând peste Oceanul Atlantic țărani și lucrători irlandezi, germani și englezi. Un al doilea curent a adus spre țărmurile Americii fermieri și muncitori agricoli englezi însoțiți de familiile lor, țărani germani din Prusia și Saxonia și scandinavi din șesurile Danemarcei, sudul Suediei și văile interioare ale Norvegiei, acoperind perioada anlor 1860-1890, cu o intensitate maximă în anul 1882. În cea de-a treia perioadă, cuprinsă între anii 1890-1914, două regiuni geografice distincte și-au amestecat fluxurile către America de Nord: unul din bazinul Mediteranei, format din lucrători agricoli din Italia, Grecia și țările Orientului Apropiat, și celălalt, din Europa răsăriteană, ponderea majoritară reprezentând-o emigrația țărănească din Polonia, Rusia și Austro-Ungaria. Firește că și ținuturile locuite de români au experimentat acest fenomen, dar aici s-a manifestat, cu precădere, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Din punctul de vedere american, această emigrație se încadrează în ceea ce ei numesc „valul noii emigrații”, val care include grupurile etnice din estul și centrul Europei, cum ar fi: polonezii, cehii, slovacii, sârbii, maghiarii, rușii, grecii, bulgarii, românii, aromânii (macedo-românii) și alții. Acest nou val a fost mai deosebit, începând din 1882, de ceea ce autoritățile americane au numit „vechea emigrație” din vestul și nordul Europei, care a atins apogeul înaintea războiului civil american din perioada anilor 1861-1865. Emigrația românească are propria ei istorie, care este, în general, destul de bine cunoscută, dar care are, firește, și multe aspecte neelucidate.
Îi mulțumesc preotului Gabriel-Viorel Gârdan pentru lucrările sale dedicate fenomenului emigraționist românesc peste Atlantic și din care am inserat câteva surse ale rândurilor de față la finalul acestor rânduri. Vă recomand călduros să căutați lucrările dânsului, dacă sunteți interesat de acest subiect (și nu numai) pentru că merită! Vreme îndelungată, istoriografia și mass media românească l-a socotit pe George Pomuț, cel care a ajuns a fi general american și cel care a mijlocit cumpărarea Alaskăi de la ruși, ca fiind cel dintâi român care ar fi pășit pe pământul american, în jurul anului 1850. Firește, nu există date sigure și aproximativ în jurul aceleiași date este semnalată și prezența unor români în rândurile celor care se angrenaseră în acea nebună „goană după aur”, fără a ști, totuși, prea multe despre aceștia. Unele surse spun, chiar, dar fără evidente dovezi documentare, despre un vas având la bord circa 120 de români care ar fi plecat, în anul 1856, din portul Constanța, cu destinația California, oameni atrași de mirajul acelei vestite „goane după aur”. Tot acele surse spun că, se pare, vasul acela a naufragiat în sudul Californiei, în ținutul Ensenada din Mexic, iar pasagerii lui ar fi renunțat la mirajul aurului californian din timpul „goanei după aur” și au format aici o colonie care, spre sfârșitul primei conflagrații mondiale, ar fi ajuns la circa 2.300 de locuitori. Aceștia ar fi trăit, practic, izolați de comunitățile românești din America de Nord și vorbeau o limbă română amestecată cu multe cuvinte spaniole. Bineînțeles că și „poveștile” intră în discuție, astfel că, în tradiția orală a românilor din SUA s-a vorbit în perioada de început a emigrației de un haiduc de prin Muntenia, care ar fi reușit pe la anul 1800 să scape de urmărirea poterei și să ajungă tocmai în America, stabilindu-se în arealul de prin Mississippi. Alte surse citate de domnul Gârdan mai spun că un anumit cercetător, pe numele său Demetrius Dvoichenko-Markov, ar fi descoperit în corespondența cunoscutului savant și om politic american Benjamin Franklin informații care-l indicau pe un anume preot ortodox Samuilă Damian, preot din Ardeal aparținând bisericii ortodoxe, ca fiind primul român ajuns în America în jurul anului 1750. Ca urmare, această informație a fost preluată de Paul Cernovodeanu în articolul „Un transilvănean prieten cu Benjamin Franklin”, publicat în revista „Magazin istoric” în anul 1970. În acel articol se spune că, potrivit informațiilor venite pe filiera lui Benjamin Franklin, regăsite într-o scrisoare către doctorul John Lining din Charleston, Carolina de Sud, preotul român menționat anterior a plecat din Ardeal cu intenția de a face înconjurul lumii. În SUA, acesta s-a întâlnit și s-a împrietenit cu celebrul om politic și savant american, de la care a învățat folosirea electricității, efectuând, în diferite localități americane, experiențe cu butelia Leyda. Din SUA, preotul Samuilă Damian s-a îndreptat spre Jamaica, de unde i-a scris amicului său american, arătându-i că trăiește de pe urma experimentelor, cerându-i câteva butelii și dezvăluindu-i intenția de a se îndrepta spre Havana, apoi spre Mexic, iar de acolo spre Manila, China, India, Persia, Turcia și apoi să revină în propria sa țară. Lipsa altor vești de la preotul român l-au făcut pe Benjamin Franklin să presupună că acesta a pățit ceva, pe undeva, ori că a murit. Nici eu nu știu să vă zic ce s-a întâmplat cu preotul globe-trotter, dar „povestea”-i faină…Călătorind în timp, mai aproape de noi, cam un secol de la cele zise anterior, prezența mai multor români în SUA este regăsită în perioada războiului civil american din perioada anilor1861-1865, atunci când mai multe state de pe coasta atlantică și din nord au pornit un război contra statelor americane din sud, deoarece acestea din urmă nu voiau să desființeze sclavia. În timpul acțiunilor militare, au fost și români care au devenit cunoscuți în SUA. Printre ei îi putem aminti pe: Gheorghe (sau George) Pomuț, Nicolae Dunca, Emanoil Boteanu, Eugen Alcaz, Ilarie Mitrea, Ion Cerghedi, Ion Munteanu, Eugen Ghika etc.
Bineînțeles, cel mai probabil este că numărul emigranților români care și-au părăsit locurile natale în perioada de după revoluția de la 1848 din toate cele trei principate a fost mai mare, dar nu toți s-au implicat ori remarcat în viața publică, civică ori politică americană, pentru a rămâne „notați” în istorie. Eventuala identificare a acestora ori a numărului lor aproximativ este destul de dificil de realizat, în principal din două cauze majore. În primul rând, pentru că, referitor la aceasta, sunt disponibile doar surse americane și, în al doilea rând, pentru că aceste surse includ românii, ca etnie, printre toți ceilalți emigranții de prin Imperiul Habsburgic de până în 1867, ori din Austro-Ungaria (începând cu 1867) fără a menționa distinct originea lor etnică. Mulți specialiști care au studiat fenomenul migrației europene spre SUA, consideră că această etapă incipientă a plecărilor românești spre SUA, poate fi înscrisă în fenomenul general european al vremii, corelată fiind cu refugierea unei părți a revoluționarilor din Europa în America de Nord după înfrângerea revoluțiilor de la 1848¸ în condițiile existenței unei prigoane generale anti-revoluționare în toate „cotloanele” Europei. Firește că numărul acestor imigranți români a fost cu mult mai mic în comparație cu cele circa două milioane de irlandezi și germani care au emigrat în America între anii 1850-1860. După câțiva ani, mai ales în perioada ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea, emigrația din România spre SUA a fost în marea majoritate evreiască, emigrarea primului grup de evrei din România fiind înregistrată în anul 1872. În toată această perioadă, există statistici care spun că a emigrat în SUA un număr de aproape 20.000 de evrei. Referitor la românii din Vechiul Regat, cu „dor de ducă” peste „gârla cea mare”, numărul lor a fost destul de mic, astfel încât au fost trecuți „pe răboj” de către autoritățile americane în registrele de evidență ale emigrației la rubrica „din alte țări”, iar de către autoritățile canadiene, laolaltă cu bulgarii. Eram și atunci „la pachet” cu vecinii de la sud de Dunăre…
Mulți istorici mai pricepuți asupra subiectului spun că începutul real al emigrației românești peste Atlantic a fost la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, odată cu emigrarea accentuată a românilor din ținuturile aflate sub stăpânirea austro-ungară, din ținuturile din Transilvania, Bucovina ori din Banat. Aceiași oameni pricepuți zic că anul începutului acestei etape ar fi fost 1895. Există însă dificultăți reale cu privire la stabilirea numărului românilor care au emigrat în perioada anterioară primei conflagrații mondialepeste Ocean. Acest fapt îl constata, încă din anul 1913, Ioan Iosif Şchiopu, acesta fiind cel care recunoaște imposibilitatea stabilirii cu exactitate a numărului românilor plecați în America, motivul principal fiind acela că nu s-au făcut încercări serioase, temeinice, de culegere de date statistice în această direcție. Din această cauză, sunt explicabile diferențele care apar între diferite cifre avansate în presa vremii (de la 50.000 la 200.000), cu atât mai mult cu cât ele sunt „rezultatul unor socoteli și combinații care, în cele mai multe cazuri, n-au niciun temei”, conform celor scrise de el. Dintre cauzele care fac imposibilă stabilirea unui număr cât mai exact al emigranților de origine română din Statele Unite, Ioan Iosif Şchiopu amintește într-o lucrare de-a sa publicată la Biblioteca ASTRA în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut: „migrația continuă a muncitorilor dintr-un oraș în altul, determinată de piața forței de muncă; stadiul incipient al organizării vieții socio-culturale și religioase a emigranților, care nu permite alcătuirea unei statistici exacte, cu atât mai mult cu cât cele 80 de societăți culturale abia reușiseră să înregistreze un număr de 2.000 de membri și cam tot atâția făceau parte, în anul 1913, din cele 12 parohii ortodoxe și greco-catolice; stabilirea majorității românilor în mari centre industriale, cu sute de mii de locuitori, făcea ca orice încercare de numărătoare românească să întâmpine greutăți de neînvins”.
Sursa cea mai sigură pentru întocmirea unei statistici plauzibile o constituiau, firește, rapoartele Biroului Central de Emigrare al SUA, dar nici aceste date nu sunt prea clare, din mai multe „pricini”. Câteva dintre acestea rezidau în faptul că registrele de evidență a pasagerilor vaselor de linie se întocmeau pe baza declarațiilor scrise ori verbale ale călătorilor și pe faptul că autoritățile maghiare care emiteau documentele de călătorie pentru majoritatea românilor din imperiul austro-ungar aveau „obiceiul” clar instituit de a maghiariza numele emigranților. Conform aceleiași lucrări de care aminteam anterior, pornind de la datele oficiale, Ioan Iosif Şchiopu susține că: „în anul 1899 au intrat în SUA 96 de emigranți români, în 1900 – 398, 1901 – 761, 1902 – 2033, 1903 – 4.740, 1904 – 4.364. Dar până în anul 1903 rapoartele nu menționează țara de proveniență a emigranților români. Raportul din 1903 precizează că din cei 4.740 de emigranți români, 4.173 erau din Austro-Ungaria, 514 din România și 53 din alte țări.” Începând cu anul 1905, numărul emigranților români a început să se mărească, pas cu pas, și, drept urmare, statisticile oficiale încep să dea o mai mare importanță elementului românesc, înregistrând nu numai țara de origine, ci și sexul, ocupația sau gradul de cultură. De exemplu, în intervalul 1899-1920, un număr de 137.682 de emigranți români au fost admiși pe teritoriul SUA. Statisticile ne mai spun că, dintre aceștia, în același interval, 49.206 (35,73%) au revenit acasă, în țară. Printre altele, un recensământ efectuat în SUA în anul 1920 consemna un număr de 29.347 persoane născute pe tărâm american, care aveau ca limbă maternă limba română. În același an, conform aceluiași recensământ, în SUA se aflau 102.823 de persoane născute pe teritoriul României (adică pe teritoriul României Mari). Generic vorbind, cel mai mare număr al emigranților români în America de după anul 1895 venea din vestul și centrul Ardealului, în special din regiunea Făgărașului, apoi Sibiu, Alba, Târnava Mare, Satu Mare, Sălaj, Bihor și Arad. Firește, dacă vorbim de factorii determinanți care au ajutat la creșterea fenomenului emigrării au fost, la vremea respectivă, dezvoltarea transporturilor feroviare și maritime, dar și costurile relativ scăzute ale acestora, fapt care a generat o mobilitate sporită a unui număr din ce în ce mai mare de oameni, la distanțe mari și în intervale de timp mult mai scurte.
În lucrarea „Românii din America”, apărută în 1997, Radu Toma remarcă faptul că:„în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe măsură ce companiile transoceanice și-au extins rețelele de agenții în Europa sudică și răsăriteană, fluxul de emigranți din aceste locuri a înregistrat proporții considerabile, fapt evident și în cazul românilor. Dacă vom încerca o clasificare generală a motivațiilor care s-au aflat la originea emigrării românilor în Lumea Nouă, vom constata existența a două mari categorii de cauze: cauze locale, demografice, economice, politice și sociale care au împins pe români să emigreze (ele sunt numite și cauze repulsive) și cauze externe, care au atras, acționând în favoarea orientării emigrației spre America de Nord (numite și atractive). Categoria cauzelor repulsive reunește un complex de factori demografici, economici, politici, sociali și psihologici, care s-au intercondiționat și care au generat fenomenul emigraționist. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, s-a înregistrat, astfel, o creștere rapidă a populației în Transilvania ca urmare a unei natalități mai ridicate. Sporul acesta demografic s-a făcut simțit la începutul secolului al XX-lea, când surplusul de populație juvenilă s-a confruntat cu șomajul cronic din mediu rural și a ales ca soluție salvatoare emigrarea. Majoritatea istoricilor consideră însă că emigrarea românilor către America a fost un fenomen esențialmente economic. Principala clasă socială din Transilvania, țărănimea, se înfățișa la sfârșitul veacului al XIX-lea puternic diferențiată. Statistica din 1895 consemna circa 884.000 de proprietăți mai mici de 50 ha. Dintre acestea, jumătate (442.000) erau proprietăți mai mici de 2,8 ha. Suprafața lor totală era de 456.000 ha. Prin urmare, suprafața medie a unei astfel de proprietăți era de 1 ha, suprafață care cu greu asigura supraviețuirea. Putem considera deci că în Transilvania, căci acest exemplu îl discutăm considerându-l mai mult decât reprezentativ, erau la data de mai sus cel puțin 440.000 de familii de țărani săraci.
În concluzie, aproape 50% din numărul tuturor proprietarilor agrari deținea abia 6,5% din suprafața proprietății funciare particulare. Concret, acest lucru însemna că aproximativ 1.000.000 de persoane își aveau ca sursă principală de existență munca pe întinsele proprietății ale moșierilor sau chiaburilor maghiari. Ei formau proletariatul agricol și alcătuiau majoritatea populației rurale. În principiu, aceștia aveau posibilitatea să muncească doar câteva luni pe an pe marile moșii și atunci pe un preț minim, iar în restul anului trebuiau să încerce să supraviețuiască.” Pe lângă cauzele de natură economică (adică sărăcia lucie în care erau ținuți românii în Ardeal), care au reprezentat motive serioase pentru a pleca în căutarea unui trai mai bun trebuie amintite, firește, și cele de ordin politic care au determinat emigrarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină. Crearea monarhiei dualiste Austro-Ungare în anul 1867 a însemnat pentru românii din Transilvania începutul unei perioade dure de acutizare a problemelor naționale. Politica de maghiarizare, reflectată în legislație, și-a găsit o formă particulară de expresie și în încercările de a converti pe românii ortodocși la romano-catolicism și protestantism. Tot între cauzele politice ale plecării pot fi menționate și eșecul mișcării memorandiste din 1892, mișcare ce a aprins dorul de libertate și speranța celor subjugați că vor găsi această libertate în altă parte, undeva peste Atlantic. Firește, un rol important în fenomenul migrației transatlantice l-a avut și înmulțirea constantă a informațiilor despre America. Au mai fost și alte „șine” care au facilitat fenomenul.
Români pe drumul de peste „gârla cea mare” ce-i zice Atlantic…
Astfel, nădejdea de a scăpa de ceea ce se poate numi o poziție socială și economică la limita de jos a existenței a constituit doar o cauză care i-a împins pe români să emigreze, existând, în același timp, factori care i-au atras pe români către continentul american. Printre motivațiile pozitive aparținând acestor factori, am putea aminti: forța atractivă a condițiilor economice din America, propaganda pentru emigrarea dincolo de Atlantic a companiilor de navigație transoceanică, racolarea potențialilor emigranți, desfășurată de agențiile de emigrări, scrisorile trimise acasă de cei plecați, banii trimiși celor rămași acasă, donațiile făcute către biserici, școli, ziare, asociații culturale, dar și acordarea, de pildă, a unor suprafețe de teren, gratuit, de către guvernul canadian ori cel american. Totodată, am putea aminti faptul că avântul emigrării românești peste Atlantic a fost strâns legat de un important „avânt” industrial american, perioadă în care piața americană a muncii simțea nevoia suplimentară a forței de muncă insuficiente.
Români pe drumul de peste „gârla cea mare” ce-i zice Atlantic…
În acest context, pentru a obține forța de muncă necesară, la un preț cât mai convenabil lor, agenții de emigrare și cei ai companiilor navale transoceanice și-au extins arealul de activitate în estul și sudul Europei, în țări precum Rusia, teritoriul actualei Polonii, prin Austro-Ungaria, Grecia, Italia și chiar România ori Bulgaria etc. Deși, de cele mai multe ori, promisiunile agenților „recrutori” nu corespundeau cu adevărul de la fața locului, pentru țăranul român propunerea, ca atare, oferea o șansă, chiar dacă iluzorie, pentru a scăpa de mizerie, asuprire ori alte necazuri. Este adevărat că o anumită doză de miraj al câștigului „fluturat” de către agenții de emigrare și ai companiilor navale a fost întreținută și de scrisorile românilor ajunși deja în America și care reușiseră să încropească, cât de cât, o viață mai prosperă. Am să fac acum o scurtă paralelă cu situația emigrației românești „moderne”, cea de câteva decenii încoace, materializată spre vestul Europei în ceea ce, îndeobște, am deprins a numi „diaspora” românească, cea de care toate guvernările noastre post-decembriste se fac vinovate că există. Am fi avut toate condițiile să pornim, ca țară, economic și politic, „ca din rachetă” spre o reală propășire a nației, dar, în schimb, am avut parte de cea mai mare migrație intra-europeană pe timp de pace! Și asta înseamnă, în opinia mea, ceva mai mult decât trădare națională, înseamnă „desființarea” unor generații care ar fi putut hrăni temelia și zidurile acestei nații! Nu sunt deloc cuvinte mari! Oare „păpușarii” care-și văd, neosteniți, de „daravelile” proprii lor și celor apropiați lor și-or da seama de ce anume au girat? Nu mă refer la acel „stat paralel” clamat de diverși vectori media ori oficine „politrucești”, ci fix de „statul perpendicular”, cel care a câștigat, de fapt, țara la ruleta programată la „evenimentele din decembrie”…Atunci, pe vremuri, la final de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, consătenii celor plecați și care primeau scrisori de bine de peste „gârla cea mare” s-au convins imediat că în America puteau găsi salvarea. Cât despre exemplul celor care au reușit în a agonisi cinstit un ban care le putea garanta un trai mai prosper și care s-au întors acasă, ce să mai zicem? Dacă înainte de a pleca în America nevoile acestora erau la fel cu ale celorlalți din satele de unde plecaseră, iată-i acum cu casa lor, cu pământ suficient pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, cu bani aflați în păstrare sau la „făcut pui” la bancă și cu o situație materială și socială mult mai bună ca înainte.
Români pe drumul de peste „gârla cea mare” ce-i zice Atlantic…
Exemplul acestora era reliefarea perfectă a faptului că scrisorile și promisiunile celor plecați peste ocean erau adevărate și reprezentau motive suficiente în a-i determina să plece spre „țara făgăduinței” în a-și trăi „visul american”. Dacă tot vorbim despre continentul nord-american, aș „amesteca” un pic și problema emigrației de demult la nord de SUA, în Canada. Una dintre cauzele ce a favorizat emigrarea în Canada a fost faptul că, începând cu anul 1891, pe la începutul emigrației românești, pentru a favoriza colonizarea unor regiuni centrale și vestice canadiene foarte slab populate, guvernul canadian acorda pământ cu titlu gratuit ori la un preț derizoriu, chiar simbolic, emigranților care doreau să se stabilească în acele regiuni. O condiție care „le-a făcut cu ochiul” multora! Românilor, dar și altora din arealul est-european, li se oferea tocmai ceea ce nu puteau avea acasă la ei: pământul pe care și-l doreau a fi al lor. Revenind în prezent, la „problemuța” cu vizele necesare românilor (dar altora, catalogați azi ca trăind în niște cvasi-autocrații amice cu muscalii kremlinezi, aceste vize nu le sunt necesare) noua ambasadoare SUA în România, Kathleen Kavalec, spunea, la acreditarea sa, în luna februarie a.c., că este „nerăbdătoare” să lucreze cu oficialii români în privinţa ridicării vizelor pentru românii care merg în Statele Unite, o chestiune care este de mulţi ani pe agenda bilaterală, dar în privința căreia nu s-au făcut progrese din cauza unor condiţii tehnice, în special veșnica rată de respingere a vizelor, pe care România nu le îndeplineşte. Kathleen Kavalec a declarat atunci că vede posibilă includerea României în programul „Visa Waiver” pe durata mandatului său de ambasador.
Români pe drumul de peste „gârla cea mare” ce-i zice Atlantic…
Ambasadoarea americană declara atunci, în mass media noastră, că „există un prag în legea americană care spune că trebuie să fie sub un anumit număr. Şi cred că acesta este un lucru pe care îl putem aborda împreună cu guvernul român prin educaţie, ajutând oamenii să înţeleagă ce este necesar pentru o cerere de viză reuşită. Și cred că văd toate condițiile în vigoare pentru a progresa în această problemă, cât sunt aici, pe durata mandatului meu”. Ceva mă face să cred că avem parte de încă un pic de „bla-bla” pe feliile cu care e nevoie să „înghițim” sandviciurile necesității respectării unor „detalii tehnice”! Reamintesc că acel prag menţionat de ambasadoarea Kathleen Kavalec este de 3%, adică aceasta trebuie să fie proporţia maximă de vize refuzate de SUA din totalul solicitărilor primite de-a lungul unui an fiscal din partea cetăţenilor români. Dar, ca un mare „ghinion”, ca să citez un nene mai înalt, mai tăcut și de prin Sibiu, anul trecut, această rată a fost de 17% în cazul României, în creştere faţă de o medie de 10 la sută înregistrată în anii precedenţi! Tanti ambasadoarea ne „aburește” ca și alți predecesori de-ai domniei sale, de parcă respingerea vizelor o fac supușii lui nenea Klaus și nu ai lui tataie Joe! În fine, mandatul unui ambasador american este, de regulă, de vreo trei ani, așa c-om trăi și om vedea ce va mai fi pe atunci! În finalul rândurilor de azi, voi semnala că există diverse modalități de ocolire a „gardului” impus de „partenerii strategici”, iar unele nu sunt deloc benefice statului nostru.
Români pe drumul de peste „gârla cea mare” ce-i zice Atlantic…
Am să vă dau doar un exemplu pe care-l cunosc personal. Știu trei persoane, români sadea, care și-au „scormonit” prin arborele genealogic „oarece” strămoși de prin pusta maghiară și au devenit și cetățeni maghiari. Motivul? Nu au nevoie de viză pentru SUA…O fi un motiv rezonabil? Coroborat cu alte „chestii și probleme” nu cred că e OK, dar cine sunt eu ca să îi judec, dacă Big Brother zice că de la Budapesta e mai clar cerul pentru avioanele care zboară spre „țara făgăduinței”? Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Ion Iosif Şchiopul, „Emigrarea în America : de ce să nu mergem în America?” , Sibiu, Editura „Asociaţiunii”, 1914. Biblioteca poporală a „Asociaţiunii” ; Nr. 36
Radu Toma, „Românii din America. Românii în cele două Americi”, Editura Globus, 1997
Gabriel-Viorel Gârdan, „Românii Ortodocşi din America. Documente.” Vol. I, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010
Gabriel-Viorel Gârdan, „Românii Ortodocşi din America. Documente.” Vol. II, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2020
Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel, „The Romanian Emigration to the United States up Until the First World War. Revisiting Opportunities and Vulnerabilities”, în „Journal for the Study of Religions and Ideologies”, vol. 11, nr. 32, (Summer 2012)
https://ro.usembassy.gov/ro/visas-ro/immigrant-visas-ro/
https://www.dacoromania-alba.ro/nr14/emigrari.htm
https://institutuldeistoriegeorgebaritiu.ro/wp/wp-content/uploads/2021/06/Rezumat.pdf
Emigrația română în America. „Noi nu mai cunoaștem în America nicio autoritate austro-ungară care să ne poruncească…” https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/emigratiaromana-in-america-noi-nu-mai-cunoastem-in-america-nicioautoritate-austro-ungara-care-sa-ne-porunceasca
https://historia.ro/sectiune/general/emigratia-romana-in-america-cine-a-fost-de-fapt-570358.html
https://historia.ro/sectiune/general/ce-ii-impingea-pe-romani-in-america-cresterea-570305.html
https://historia.ro/sectiune/general/emigratia-romana-in-america-cum-se-desfasura-570215.html
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26089671-cand-vor-scapa-romanii-vize-pentru-intra-statele-unite-spune-noul-ambasador-american-bucuresti.htm
https://radiorenasterea.ro/america-mirajul-emigratiei-romanilor-de-la-sfarsitul-secolului-al-xix-lea/
http://www.cooperativag.ro/romanii-care-au-construit-america-povestea-emigrantilor-romani-in-sua/
https://revistasferapoliticii.ro/sfera/166/art11-Bocancea.php
https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/68348
Jurnal FM