Jurnal FM 
Pe 18 ianuarie 1821, regimul fanariot în Țara Românească se încheia
#Postat de Carmen Vintu on ianuarie 18, 2026
Pe 18 ianuarie 1821, regimul fanariot în Țara Românească se încheia odată cu moartea lui Alexandru Suțu, ultimul domn fanariot al Munteniei. Regimul fanariot a fost instaurat pe 5 ianuarie 1716, prin numirea lui Nicolae Mavrocordat ca domn. Această dată, 18 ianuarie 1821, este considerată de mulți istorici drept începutul Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. În această zi, liderul pandurilor a convenit cu boierii din „partida națională”, un grup care se opunea fanarioților, să ridice Țara Românească împotriva regimului. În acel moment, principatul românesc se confrunta cu un vid de putere, din cauza morții domnitorului fanariot Alexandru Suțu pe 15 ianuarie.
Mișcarea revoluționară din 1821 a fost rezultatul evoluției interne a celor două principate române, care, de mai bine de un secol, se aflau sub stăpânirea fanariotă. Revoluția face parte dintr-o serie de evenimente similare din sud-estul Europei și din Occident (Italia, Spania, Franța, Germania), în contextul răspândirii ideilor de dreptate, egalitate socială și autodeterminare a popoarelor supuse, idei ce stimulau mișcările pentru libertate și emancipare națională.
Pe 18 ianuarie, Tudor Vladimirescu a decis să înceapă revolta împotriva fanarioților. Provenind din mica boierime, Vladimirescu deținea o moșie în satul Vladimiri și a fost implicat în activități administrative și comerciale. În războiul ruso-turc din 1806-1812, Tudor a luptat ca voluntar în armata rusă, primind rangul de locotenent și fiind decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir. În această revoltă, el se baza pe panduri, foști soldați cu o pregătire militară excelentă și experiență de front.
Vladimirescu cerea reforme importante, înlăturarea regimului fanariot și sporirea autonomiei Valahiei, inclusiv prin crearea unei armate naționale alcătuită din panduri. Revolta s-a desfășurat într-un context de instabilitate regională, Poarta Otomană fiind implicată în conflicte cu sârbi, greci, bulgari și albanezi. La momentul începerii revoluției, turcii nu dispuneau de suficiente forțe pentru a interveni eficient la nord de Dunăre.
Totuși, situația s-a complicat din cauza răscoalei grecești a Eteriei, o societate masonică condusă de Alexandru Ipsilanti, care dorea să păstreze regimul fanariot. Eteriștii, intrând în Moldova și dorind să lupte împotriva otomanilor, intrau în conflict direct cu obiectivele lui Tudor Vladimirescu.
Vladimirescu, care deja avea sub comandă 5.000 de panduri, a pornit spre București, unde a fost sprijinit de arnăuți și voluntari, ajungând la un număr de 20.000 de oameni. El a negociat cu caimacamii, care asigurau regența după moartea lui Suțu, dorind să își legitimeze acțiunea. Însă, când s-a apropiat de București, caimacamii au fugit. Totuși, Tudor a fost recunoscut de Divanul boieresc, iar pe 21 martie 1821 a intrat în București ca lider legitim al unei oștiri naționale, rămânând în capitală până pe 15 mai.
Situația s-a complicat când două oștiri turcești au trecut Dunărea pentru a lupta cu eteriștii. Tudor Vladimirescu a decis să nu se alăture niciunei părți și să se retragă în Oltenia, unde spera să reziste în fortificațiile disponibile. Credea că marile puteri vor lua o decizie favorabilă românilor, dar în 21 mai a fost trădat de propriii săi oameni și răpit de eteriști. Pe 28 mai, Tudor Vladimirescu a fost ucis, iar trupul său aruncat într-o fântână, iar oastea sa s-a destrămat.
Deși Vladimirescu a fost ucis, idealurile sale au triumfat în cele din urmă. Regimul fanariot a fost răsturnat, iar reformele pe care le-a cerut au fost realizate treptat, în decurs de câțiva ani.
Surse:
- Dan Berindei, „Revoluția română din 1821”, Editura Academiei Române, 1991
- Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român” (ed. IV), Univers Enciclopedic Gold, 2010
- Nicolae Edroiu, „Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) și presa belgiană: studiu și anexe”, Editura Presa Universitară Clujeană, 1997
.jpg){kind=link}