Pe 18 aprilie 1918 are loc prima expoziție a grupării Arta română

În 1918 a avut loc prima expoziție a grupării Arta română, o societate artistică formată dintr-un grup de artiști mobilizați la Marele Cartier General al armatei române din Iași. Printre fondatori s-au numărat Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Ion Theodorescu-Sion, Nicolae Dărăscu, Alexis Macedonski, Oscar Han, Ionescu Doru, Traian Cornescu și I. Ștefănescu. Acești artiști s-au remarcat printr-o atitudine critică față de Societatea Tinerimea artistică, pe care o considerau ancorată într-o artă academico-romantică, deconectată de realitatea imediată.

• Oscar Han

• Tonitza

• Ștefan Dimitrescu

• Camil Ressu

• I. Th. Sion

• Nicolae Dărăscu

Prima expoziție a avut loc la Iași, în clădirea din strada Lăpușneanu nr. 18, spațiu cunoscut pentru evenimentele expoziționale ale vremii. Evenimentul s-a deschis simultan cu expoziția Tinerimii artistice de la București, ca o manifestare clară a diferențelor de viziune artistică dintre cele două grupări. Participanții la expoziția de la Iași – printre care Tonitza, Dimitrescu, Ressu, Dărăscu sau Han – și-au prezentat lucrările într-un demers care a subliniat apropierea lor de realitatea socială și dorința de a crea o artă cu specific național, profund umană și autentică.

Societatea Arta română s-a constituit oficial pe 9 martie 1918, la București. Experiențele trăite pe front de membrii fondatori, în condiții grele și pline de privațiuni, le-au insuflat respectul pentru dârzenia soldaților și dorința de a reflecta această realitate prin artă. Refuzând invitația Tinerimii artistice de a participa la expoziția de la București, aceștia au decis să creeze propria lor platformă artistică. Noua societate a urmărit să ofere un cadru în care aspirațiile lor profesionale și idealurile umaniste să se poată manifesta liber.

În perioada 1917–1924, Arta română a organizat o serie de expoziții cu impact considerabil în mediul artistic românesc. Spre deosebire de Tinerimea artistică sau de Cercul artistic, care deveniseră forme fără fond, Arta română a fost purtătoarea unui mesaj artistic profund, conectat la realitate, și un promotor al specificului național. A fost considerată, timp de șapte ani, cea mai importantă mișcare artistică din România, concentrând în jurul său cei mai relevanți artiști ai momentului.

După Primul Război Mondial, scena artistică românească a intrat într-o perioadă efervescentă. A crescut numărul artiștilor, al expozițiilor și al inițiativelor de organizare în grupuri și asociații artistice. Această dinamică a fost interpretată de istoricul de artă Alexandru Busuioceanu ca un fenomen definitoriu al vremii, prin care artiștii își căutau o voce comună, dar și un sentiment de apartenență. Totuși, nu de puține ori, aceste grupuri rămâneau niște asocieri superficiale, fără o reală coeziune artistică.

În cazul Artei române, lucrurile au stat diferit. Înființarea societății a fost rezultatul unei nevoi autentice de exprimare artistică a unei generații marcate de experiența războiului. Scopul declarat al organizației a fost sprijinirea și dezvoltarea picturii contemporane, promovarea valorilor autohtone și popularizarea patrimoniului artistic național. Statutul societății, publicat în revista Luceafărul în 1919, cuprindea obiective precum organizarea de expoziții anuale, cercetarea artei populare românești, conservarea monumentelor istorice, înființarea unei biblioteci și a unei galerii de artă, precum și sprijinirea tinerilor artiști, indiferent dacă erau sau nu membri ai societății.

Această inițiativă a marcat o ruptură clară de vechile formule artistice, promovând o artă vie, realistă, conectată profund cu lumea din jur și cu valorile naționale. Societatea Arta română a jucat, astfel, un rol esențial în reconfigurarea scenei artistice românești de după război.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Arta_română