Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Povești despre bere… (Partea întâi)
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iulie 21, 2023
Motto: „Berea este dovada vie a faptului că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să fim fericiţi.” – Benjamin Franklin
Beer barrel with beer glasses on table on wooden background
Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să intrăm într-un alt subiect destul de plăcut multora dintre noi, trăitorii pământeni din specia Homo Sapiens. Dacă acum ceva timp, vă „măcinam” pe aici la „moara cu povești” despre diverse produse care hrănesc, „udă” ori chiar intoxică trupul muritor al acelorași indivizi din specia Homo Sapiens (cum ar fi cafeaua, vinurile, pâinea, tutunul, despre care am scris câte ceva pe aici), astăzi vă propun un scurt popas în zona unui produs „de larg consum” în arealul european și nu numai. Sigur că s-a scris/ vorbit destul de mult pe această temă și sunt pline diversele rețele din online de diverse date, informații și povești despre bere…Că despre bere este vorba astăzi…Am încercat în rândurile de azi să sintetizez câteva informații din nenumăratele surse disponibile (pe care am încercat să le enumăr la finalul acestui material), dar, firește, există multiple păreri și poveștile despre acest subiect pot fi reluate de la capăt, reinventate ori reinterpretate. Mulțumesc tuturor celor ce au trudit în aflarea informațiilor ce se găsesc în sursele menționate la final pentru că „poveștile” de azi n-ar avea sens fără acestea! Imboldul de a căuta informații și de a vă aduce în atenție câteva date despre bere mi-a venit de la o discuție auzită fix în fața fabricii de bere din Dârstele Brașovului între doi lucrători de acolo (cel puțin așa păreau, după costumație) și care „băteau câmpii cu grație” apropo de istoria berii…Ce este berea? Păi, așa cum știe tăt rumânu’, berea este una dintre cele mai cunoscute şi apreciate băuturi alcoolice din lume, având un procentaj de circa 5% alcool şi este fabricată, de regulă, din patru ingrediente naturale principale: drojdie de bere, malţ, hamei şi apă. Alte ingrediente care pot apărea în compoziție completează aceste „variațiuni pe aceeași temă”! Așa cum spun mulți „poeți ai berii”, amăruie, spumoasă, rece, blondă sau brună, artizanală ori făcută la scară industrială, berea este o băutură care a depășit demult orice granițe prin „darul ei de a aduce prietenii împreună”.
Povești despre bere… (Partea întâi)
Până acum câțiva ani, am gustat și eu din „binefacerile” berii, dar, la un moment dat, „Contabilul Șef” mi-a dat „prețioasa indicație” de a nu mai asculta tentațiile șoptite la ureche de vreun „reprezentant” al lui Aghiuță din tenebrele Hadesului (care mă îndemnau: „ce mare lucru o bere, acolo?”) și a trebuit, volens-nolens, să las alcoolul, de orice fel, pe seama altor consumatori din cadrul aceleiași specii Homo Sapiens! Totuși, am decis azi să ne amintim împreună despre bere și „însoțirea” sa cu omul, în general. Se spune, tot în general, că prima formă de bere ar fi apărut ca urmare a udării unei bucăți de pâine și care a declanșat un proces de fermentare, „incident” întâmplat, cu aproximație, acum vreo 6.000 de ani înapoi. Se pare, deci, că berea ne-nsoțește de prin epoca de piatră! Oricum am încerca să ierarhizăm temporal acest produs, berea este una dintre cele mai vechi băuturi, iar istoria ne arată că această băutură a făcut parte din viața omului încă de la începuturile civilizației. Una dintre primele atestări documentare ale berii a fost frelevată undeva prin nordul Irakului de astăzi, în regiunea denumită Tepe Gwara, undeva în apropierea orașului Mosul de astăzi, și se referă la o pictogramă creată în jurul anului 4.000 î.Hr. Această pictogramă înfățișa, cu certitudine, două persoane care beau bere prin paie de stuf, dintr-un vas de mari dimensiuni.
Povești despre bere… (Partea întâi)
Alte dovezi istorice ne fac să afirmăm cu destulă certitudine că berea era deja răspândită în Orientul Mijlociu, așa cum aminteam anterior, încă de acum 6.000 de ani, deci cel mai probabil, această băutură a apărut anterior acestei datări. Pe de altă parte, apelând la dovezi de sorginte antropologică (și chiar de sorginte religioasă), există legende conform cărora fabricarea berii reprezintă un pas important în evoluția omenirii. În acest context, se pare că una dintre cele mai vechi scrieri a Sumerului, cea denumită „Epopeea lui Ghilgameș”, îl descrie, la un moment dat, pe Enkidu, o entitate destul de ciudată (în termeni moderni) ospătându-se cu mâncăruri deosebite ale vremii sale și sorbind din… bere. Scrierea zicea, textual, că acesta:„Mânca până se sătura, bea lapte și cupe de bere…”, intrând astfel în lumea oamenilor. Că tot am amintit despre vechiul Sumer se pare, dacă e să dăm crezare vechilor legende și spuselor unor antropologi pricepuți că obiceiul căruia astăzi îi spunem „lună de miere”, cunoscut cam în toată Lumea Veche și răspândit ulterior peste tot pe Terra, își are rădăcinile în obiceiul vechilor sumerieni de a le da tinerilor căsătoriți bere îndulcită cu miere pentru a le ajunge timp de o lună…O fi adevărat, n-o fi, dar sună bine! Pe de altă parte, o serie de cercetări arheologice ale unor arheologi francezi făcute pe la începutul sec. al XX-lea, într-un areal localizat prin partea vestică a Iranului, au relevat modul în care se consuma berea acum circa 3.500 de ani. Tot pe meleagurile Persiei antice, în actualul Iran, pe timpul săpăturilor arheologice din orașul Suza, un oraș căutat de „protipendadă” în Persia antică, fiind o reședință de iarnă a regilor perși, au fost descoperite în subsolurile caselor vase mari din lut, niște urcioare de formă sferică. Aceste vase mari de bere erau acoperite/placate cu plăci din ceramică, acestea având o gaură în mijloc, prin intermediul căreia era extrasă berea din urcioarele respective. Exista și „opțiunea” de a consuma nemijlocit berea prin introducerea, în gaura respectivă, a unui pai. Explicația „descoperitorilor” metodei de consum spunea că „se presupune ca berea era băută prin pai din cauza ca pe fundul vasului se depuneau sedimente în cantități mari”.
Povești despre bere… (Partea întâi)
În ceea ce privește aspectul și textura berii din acele vremuri din negura istoriei omului modern, se pare ca berea de atunci era similară ca aspect unei grăsimi groase, de culoare întunecată, „înțepăcioasă” la gust, fără să conțină o cantitate prea mare de alcool, dar având calitatea de a fi foarte hrănitoare. Avându-se în vedere că avea un gust deosebit, berea a ocupat un loc „de vază” în dieta oamenilor. Există diverse „povești” despre consumul berii în lumea egipteană antică. La începuturi, egiptenii „făceau rost” de bere din Babilon, dar au învățat destul de rapid să își fabrice singuri berea. Se spune că una dintre cele mai vechi rețete de bere egipteană ar data din anul 3.500 î.Hr. Cu toate că berea era o băutură foarte populară în Egiptul Antic și consumată pe scară largă de masele populare, nici unul dintre vechii faraoni nu a „clocit” ideea de a o taxa.
Povești despre bere… (Partea întâi)
Mai „recent”, singura taxă pe bere din Egiptul antic a fost introdusă de celebra Cleopatra care vroia să reia construcția piramidelor și, firește, avea nevoie de bani pentru asta, fapt pentru care s-a gândit să introducă o „taxă pe viciu”, fiind, din câte se știe, primul impozit pe băuturi. Mai prin spațiul european, civilizația de sorginte greco-romană considera că berea este o băutură a săracilor, a plebeilor. Tocmai de aceea, izvoarele istorice spun că majoritatea cartierelor Romei și ale Atenei, precum și ale orașelor din arealul acestora, erau pline de mici fabrici de bere care aprovizionau tavernele unde se consuma bere din belșug. Legenda zice că unul dintre cei mai celebri băutori de bere ar fi fost însuși împăratul Iulius Cezar, cel care, atunci când a trecut Rubiconul cu legiunile sale pentru a cuceri Roma, ar fi toastat cu bere. Prin sursele inserate la finalul rândurilor de azi, referitor la lumea romană, la arealul german de trăire și consumul berii, am găsit că: „Cu toate că romanii nu apreciau foarte mult berea, medicii romani o făceau. Tratatele de medicină din antichitate erau pline de rețete în care berea juca rolul principal: Antyllus recomanda femeilor care alăptau sa bea bere cu frunze de palmier uscate și pisate. Philumenus recomanda împotriva înțepăturilor de viespe berea amestecată cu usturoi pisat, iar Marcellus Empirius susținea că „un pahar de bere fiartă cu sare potolește tusea”. Interesant este că toate aceste rețete se găsesc până în prezent în medicina tradițională europeană. Cea mai mare realizare a romanilor în ceea ce privește berea a fost predarea rețetei în nordul Europei, popoarelor germanice. Germanii au creat un meșteșug din berărit, transformând berea în băutura lor națională. Urmând aceeași pași ca și anticii summerieni, germanii au reușit totuși să obțină beri diferite în funcție de lemnul butoaielor în care era pus mustul la fermentat.”
Povești despre bere… (Partea întâi)
Nu este mai puțin adevărat că undeva prin Bavaria, lângă orașul Culmbach, au fost găsite ulcioare de lut care se presupune că erau folosite pentru păstrarea berii într-o perioadă estimată pe la 3000 de ani î.Hr. Se presupune, de asemenea, că „tehnologia” și metodele de fabricare a berii s-a răspândit treptat în insulele britanice și prin Scandinavia, iar, după aceea, în toată lumea, datorită expansiunii culturii europene. Din aceste considerente, se obișnuiește azi a se spune că patria berii ar fi Germania. Nu este un secret pentru nimeni faptul că, prin Evul Mediu, berea era cea mai răspândită băutură. După multe „experimentări”, probabil, călugării catolici din nordul Europei și-au dat seama că, datorită ingredientelor sale naturale, berea poate să fie considerată un aliment foarte bun pentru perioada postului. Așa se face că aproape fiecare mănăstire s-a specializat în producerea unei beri cu o anumită aromă și pentru că aceste rețete de bere artizanală s-au transmis din generație în generație, berile „călugărești” au rămas unele dintre cele mai apreciate de-a lungul timpului. Am avut ocazia să gust asemenea beri pe teritoriul Bavariei de azi, cea mai faină pe care am întâlnit-o fiind la o mănăstire franciscană din relativa apropiere a celebrului castel de la Neuschwanstein, cel ce i-a inspirat pe cei de la Walt Disney în celebrul lor logo.
Povești despre bere… (Partea întâi)
Că tot veni vorba despre „întunecatul” Ev Mediu, din toate izvoarele istorice reiese faptul că neguțătoria cu lichidul amărui numit bere a explodat în secolul al XI-lea și, în același timp, s-au coagulat și primele asociații ale comercianților. Aceste „bresle ale negustorilor” au devenit destul de influente în comerțul acelor vremuri, depășind hotarele orașelor de reședință, ajungând să formeze diverse „frății”. Una dintre cele mai importante era „Federația Hanseatică”, care cuprindea opt dintre cele mai importante orașe ale Germaniei. Berarii erau la mare cinste în această federație! Peste Canalul Mânecii, în Anglia medievală, berea era apreciată în funcție de modul în care era uscat malțul. Astfel, despre galezi se spunea că doar ei pot să bea berea pe care o făceau din malț uscat cu turbă, bere cu o aromă extrem de aparte și puternică. Pe de altă parte, erau foarte apreciate de către englezi berile făcute din malț uscat la foc din lemn importat din Norvegia. Chestie de gust britanic! Pe timpul unei mari regine britanice, berea a fost ridicată la rang de mare cinste. Astfel, regina Elisabeta I, în timp ce călătorea prin țară, trimitea înainte curieri cu misiunea de a degusta berea locală. Dacă aceasta nu se ridica la standardele necesare, o rezervă era trimisă imediat de la Londra către regină în locurile în acre se găsea aceasta. Intereseantă era munca de curier regal pe atunci! Nu încerc să-mi imaginez ce se întâmpla dacă greșeau la degustare!Există multe povești englezești despre bere și viața socială. Nimeni altul decât „producătorul”(adică tatăl) lui William Shakespeare a fost degustător de bere sau, cum i se spunea în epocă, „conner”. Una dintre metodele de testare consta în a turna niște bere pe o bancă, așezându-se apoi pe aceasta în timp ce termina restul berii. Procedura spunea că, dacă era zahăr în bere, sau dacă aceasta nu era pură, pantalonii din piele pe care îi purta se lipeau de bancă după vreo jumătate de oră. Tot prin insulele britanice, pe la finele secolului al XVII-lea, alocația pentru elevii de toate vârstele de la o școală din Anglia consta în două sticle de bere pe zi, din simplul motiv că berea era mult mai sigură și mai bună la gust decât apa potabilă pe care o aveau la dispoziție oamenii în mediul urban.
Povești despre bere… (Partea întâi)
În ceea ce privește „cultura berii” în arealul nostru mioritic, nu de puține ori cu toții am auzit afirmația că România nu a avut și nu are o cultură a berii, că am fi o țară de băutori de vin. Eu cred că adevărul ar cam fi undeva pe la mijloc. Asta dacă nu introducem în ecuație și alte băuturi alcoolice spirtoase, gen țuica, pălinca, horinca, rachiul, vinarsul, răchia etc. Despre acestea, vom „măcina” cu altă ocazie!, Ca să fim corecți cu realitatea istorică, deși nu există documente care să ateste concret începuturile producției de bere în arealul de trăire românesc, e destul de posibil și ar exista niște indicii ca berea să fi fost produsă și consumată în perioada medievală. Acele indicii ne conduc către niște „sladnițe”, adică niște instalații rudimentare de producere a „sladului”, adică a malțului, iar una dintre ele menționează că o astfel de „sladniță” exista la Baia, prima capitală a Moldovei, undeva în prima partea a secolului al XIV-lea. Cam tot pe atunci, datorită neguțătorilor de prin Liov, adaptați „la terenul fertil” moldovenesc, în Moldova a început pe atunci producția în velnițe a alcoolului din acel „slad”, dar nu se află referiri clare dacă este vorba doar despre țuică sau și despre bere. Dacă încercăm niște supoziții apropo de „musafirii” locurilor mioritice de atunci, putem ajunge la rezultate interesante. Știm clar că berea era o băutură tradițională a saxonilor (adică a celor numiți pe la noi „sași”) care au început a se stabili prin Ardeal încă din secolul al XII-lea. Concret, prin Moldova, îi aflăm încă de dinainte de 1241. Ar fi destul de ușor de presupus că sașii ar fi fost un veritabil „catalizator” pentru producția de bere în spațiul românesc, sau că, conform unor „legende”, ei ar fi fost cei care au început să folosească hameiul în bere. Este posibil, dar, în lipsa izvoarelor istorice scrise care să ateste aceasta, cele menționate anterior pot fi doar niște exerciții de imaginație. Concret, primele atestări documentare referitoare la producția berii în spațiul românesc le găsim abia începând cu secolul al XIV-lea. Astfel, conform unei surse datată la 13 decembrie 1362, aflăm că printre meșteșugarii care au participat la o răzmeriță în Florești, în urma căreia a fost decapitat Paul, fiul lui Chuey, se număra și „Ioan berarul de la Cluj”. Este prima atestare istorică a meseriei de berar, sau, după cum era ea numita în acele vremuri, „braxator”. Din păcate, nu există și surse care să ateste cât, sau dacă, se producea bere în mod artizanal. Există, totuși, surse care confirmă faptul că, la fel ca prin Apus, mănăstirile aveau propriile spații de producție a berii și spirtoaselor, atât pentru consum propriu, cât și pentru pelerini. Astfel, într-un document datat la 31 octombrie 1402, este menționat faptul că voievodul Alexandru cel Bun dăruia Mănăstirii Moldoviţa, printre alte venituri provenite din nişte mori obişnuite, şi o „jumătate din altă moară de sladniţă” din Baia. Ceea ce însemna că era destul de bogat aducătoare de venit dacă însuși domnul o dona mănăstirii. Un pic mai târziu, la data de 6 octombrie 1408, același Alexandru cel Bun acorda nu doar un privilegiu comercial unor berari veniți din Liov pentru producerea berii și miedului în Suceava, dar și un imobil care le va servi drept cârciumă (tavernă, loc de pierzanie, spațiu comercial, han ori cum vreți a-i spune). În anul 1408, un anume Bartko, „Brauer aus Suczawa”, este primul berar menționat printre meșteșugarii din Suceava (în documente apare ca „brazeator”). Există indicii că, în aceeași perioadă, se producea deja bere și în târgul moldovenesc denumit Trotuș. În ceea ce-i privește pe sașii stabiliți în arealul transilvănean, începând cu secolul al XII-lea, cred că le putem mulțumi pentru producția berii în Brașov, de exemplu, dar nu numai. Astfel, în 1476, principele transilvănean Johann Pongracz cere consiliului orașului Brașov aprovizionarea cetății Bran cu alimente, printre care și „necesități vitale, cum ar fi berea”. Similar, trei ani mai târziu, în 1479, principele Petrus Geréb de Wyngarth le înaintează brașovenilor o cerere asemănătoare, în care erau pomenite, pe lângă alimente și efective militare, un număr de șase butoaie de bere. În Brașov, veniseră și s-au stabilit meșteşugari specializați, cum era, de exemplu, berarul Andreas, care locuia în chirie în cartierul Portica în jurul anilor 1484-1485. Berea nu a rămas locului doar pe la brașoveni, iar berea fabricată în Brașov a ajuns și în Muntenia, la curtea lui Radu de la Afumaţi, după cum era scris într-un document datat la anul 1522.
Povești despre bere… (Partea întâi)
Nu este de neglijat faptul că în Moldova, berarii din Ardeal erau la mare căutare, după cum aflăm într-un document datat la 20 august 1567, când voievodul Alexandru Lăpuşneanu solicita mai marilor Bistriţei doi berari, pentru a lucra cu o „sladniță” atestată în Suceava din 1522. Cum aminteam anterior,mănăstirile moldoveneşti aveau și ele manufacturi de bere, precum Mănăstirea Moldoviţa, care în anul 1580 deținea o „berărie” în târgul Băii. Din catastiful Mănăstirii Galata se poate afla că, la 25 noiembrie 1588, în „inventar” figurau patru căldări de bere, câteva stoguri de orz, dar și hamei, una din cele mai vechi mențiuni privind utilizarea acestei plante pe teritoriul Moldovei. În 1604, aflăm că Ana Golăiasa (soția logofătului Golăi, care a participat la ctitorirea mănăstirii) dăruiește Mănăstirii Golia un loc de povarne (cazan pentru producerea spirtoaselor) de bere în târgul Iași. Adiacent, în 1627, voievodul Miron Barnovschi a dăruit Mănăstirii Hangu din Târgu Neamţ una din primele „berării”, în sensul de spațiu dedicat de producție a acestei băuturi. Tot de prin Moldova aflăm câte ceva despre bere din jurnalul de călătorie a lui Paul din Alep, un cleric și cronicar sirian, care începe să-și scrie jurnalul chiar în Moldova, în 1656, cu puțin timp înainte de călătoria de întoarcere acasă. De la el aflăm, de exemplu, că:„Noua domnul ne-a rânduit în zilele de joi și vineri ale postului și în această întâie săptămână [de post] bere și mied, căci [aproape ca] nimeni nu bea apa în aceste ținuturi, doar puțini.” Mai există și alte surse despre viața la curtea voievodului Vasile Lupu, care spun că:„De fiecare dată după ce golise mai multe pahare de vin, el bea un pocal de bere, căci aceasta era rece”. Același Paul din Alep fusese și prin Iași, unde afirma că: „Se află în total 1060 de pivnițe, deasupra cărora, aproape la toate, se afla câte un birt sau o casă de toleranță. Au vinuri puține; fiind o regiune cu iarnă aspră, nu au podgorii. Băuturile care îmbată sunt diferite feluri de zeamă de miere, diferite feluri de rachiuri, horilcă, bere, zeamă de orz, de ovăz, de secară și mied. De aceea toți locuitorii se îmbată până amețesc și se buimăcesc și umblă apoi alene, fără nici o treabă.” Interesante mărturii! Alte surse istorice menționează faptul că, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, britanicul Robert Bargrave amintea că, în drum de la Constantinopol la Galați, a „găsit bere foarte bună şi mied minunat, băuturi al căror gust nu-l cunoşteam”. Tot izvoarele istorice consemnează faptul că berea era o băutură prețuită și la curtea lui Constantin Brâncoveanu, care o recomanda și servea musafirilor săi.În ceea ce privește aspectul și gustul berii de atunci, se pare că, datorită procesului de producere și uscare a malțului, aceasta era închisă la culoare (adică brună) și ușor afumată la gust. Totodată, datorită faptului că era nefiltrată, berea era tulbure la aspect, iar din lipsa unor recipiente sub presiune, dar și a temperaturii la care era păstrată, era destul de slab carbonatată. Ca mod de păstrare, de obicei, berea era păstrată în butoaie, în pivnițe, folosindu-se uneori chiar și blocuri de gheață, tăiate iarna din lacuri și râuri, pentru a menține constant o temperatură scăzută. În cazul berilor păstrate în pivnițe cu gheață, e posibil ca ele să fi fost un pic mai carbonatate, dar, firește, nu la nivelul unei beri din zilele noastre. Ca modalitate de păstrare și consum, trebuie amintit că nu toate manufacturile aveau acces la gheață, iar pentru a preveni riscuri de toxiinfecție, berea era băută cam în termen de maximum două săptămâni după fabricația propriu-zisă.
Povești despre bere… (Partea întâi)
De aceea, dar și pentru că malțul din acele timpuri era de o calitate mai slabă decât cel de azi, berea avea un iz dulceag și cu un conținut mai scăzut de alcool. Trebuie amintit și faptul că hameiul era folosit pentru proprietățile sale clar antibacteriene, proprietăți care ajutau la depozitarea berii pe termen mai lung, fără ca aceasta să se strice. Chiar dacă hameiul îi oferea berii o ușoarăamăreală, aceasta nu se compară nici pe departe, cu berile din ziua de azi.Venind mai către timpurile noastre, este important de menționat un cunoscut moment din istoria berii din arealul românesc de azi, adică anul 1718, atunci când se spune că prințul Eugeniu de Savoya ar fi dispus deschiderea unei fabrici de bere în Timișoara. Cei care se pricep la istoria berii spun că atunci când vorbim de berării în context istoric, e o diferență între fabrici de bere și manufacturi (sau „fierbătorii de bere”, cum mai apar acestea menționate). Manufacturile sunt, spații de producție unde totul este făcut manual și unde era necesară prezența a trei cazane: cazanul de fiert bere, cazanul de țuică și mălțăria, elemente aflate în același complex de clădiri, berarul ocupându-se atât de producerea malțului, cât și a țuicii. În ceea ce privește fabricile de bere, putem vorbi despre fabrici propriu-zise doar din momentul în care procesul este mecanizat, când începe folosirea aburului și, mai târziu, a electricității, când se trece de la răcirea cu blocuri de gheață la frigul produs artificial etc. Ca să fim corecți cu istoria și cu tehnica vremurilor, tehnic vorbind, primele fabrici de bere apar în România (în teritoriul actual românesc) abia de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, după ce revoluția industrială marchează și teritoriul actual al țării noastre. În ceea ce privește momentul de la 1718 „preacunoscut” pentru prima fabrică de bere, anterior, asistăm în 1716 la eliberarea cetății Timișoarei de sub ocupație otomană de către prințul Eugeniu de Savoya. După ce Banatul a fost cucerit de către armata habsburgică, asistăm la apariția mai multor manufacturi de bere în regiune. Până atunci, fiind areal de stăpânire otomană, nu prea era răspândită berea. Chiar și țuica purta numele de răchie, de la turcescul „rakî”…Cei care se pricep la istoria berii spun că există câteva preconcepții greșite privind această perioadă, și mai ales apariția așa zisei „primei fabrici de bere din Timișoara”. Aceștia afirmă că este greșit să presupunem că Camera Aulică de la Viena ar fi dispus înființarea acestor manufacturi doar pentru că apa din zonă nu era bună de băut, chiar dacă existau localități cu apă nepotabilă, dar un motiv important era faptul că rația zilnică a soldaților includea, printre altele, o porție de bere. Astfel, a fost nevoie de crearea unor facilități necesare producției, mai ales în preajma garnizoanelor, a centrelor miniere și metalurgice din provinciile dominate de austrieci. Istoric vorbind, deși prințul Eugeniu de Savoya a fost cel care a eliberat cetatea Timișoarei de turci, meritul real pentru înființarea manufacturii (nu fabricii) de bere îi revine generalului de cavalerie Claudius Florimund Mercy. La inițiativa acestuia, se pun, cu adevărat, bazele Timișoarei moderne, dar și deschiderea mai multor „fierbătorii” de bere din Banat, precum cea de la Timișoara (real la 1717). Acesteia îi urmează deschiderea „fierbătoriilor” din Caransebeş (1722), Orşova (1726), Lugoj (1752) şi Lipova (1767). Tot cei care se pricep la istoria berii mai spun că, după ce generalul Claudius Florimund Mercy pornește inițiativa deschiderii acelei fierbătorii, aceasta a fost arendată prin contract unui anume Abraham Keppisch din Bratislava, la data de 4 noiembrie 1717. În anul 1727, aceastaa apare în documente sub numele de „Kaiserliches Brauhaus”, fiind arendată unui anume Philip Bauer, împreună cu manufacturile similare din Oraviţa şi Aradul Nou. Circa două decenii mai târziu, în anul 1749, aceasta a apărut în documente sub numele de „Temesvárer Bräuhaus”, iar în anii următori, a trecut din proprietatea magistraturii (1760), în proprietatea arendașului V. Viechner (1774) și apoi Thoma de Tomejan (1776). În 1779, aceasta a devenit fierbătoria de bere a orașului, și primește numele de „Temesvárer Bierbrauerei”. Trebui amintit și faptul că, de-a lungul secolelor următoare, berăria va trece în mod repetat din proprietatea statului în societate pe acțiuni, şi invers. Deși în această perioadă au apărut „în peisaj” multe fierbătorii de bere, mai ales în arealul transilvan, dreptul de a deschide o berărie nu era acordat prea ușor, și de multe ori, se ținea cont, de exemplu, chiar de clădirea în care urma a fi produsă berea, care, de principiu, trebuia să fie din piatră sau cărămidă. Explicația este destul de simplă. Pe atunci, incendiile erau o problemă majoră și frecventă pentru berării, mai ales pentru că, firește, se folosea focul deschis. Sunt menționate multe episoade în istorie când întregi cartiere au fost distruse din cauza incendiilor pornite din berăriile care funcționau în clădiri de lemn. Din acest motiv, Sfântul Florian, patronul pompierilor, a fost „adoptat” ca patron și de către berari, după cum vedem în cazul berăriei lui Thomas Jung din Arad, care îi construiește sfântului o capelă chiar lângă berărie. În anul deschiderii fierbătoriei din Timişoara, în 1717, a început să funcționeze o fierbătorie de bere și la Sibiu. Prin nord-vest, pe la Oradea exista deja o fierbătorie de bere care aparținea Episcopiei Romano-Catolice, și tot acolo, în 1727, pe malul stâng al pârâului Peţa, în Seleuş, exista o a doua fierbătorie de bere denumita „Braxa Dominalis”, care producea bere blondă şi neagră.
Black Forest hotel interior old illustration, Germany. Created by Stroobant, published on Le Tour Du Monde, Paris, 1867
Alte manufacturi menționate prin Ardeal se aflau și în Târgu-Mureș, acolo unde Conscripţia Contribuabililor din anii 1721-1722, iniţiată de Curtea de la Viena, menționa doi berari (unul dintre ei fiind Makariás Vallesz, în casa căruia este găzduit împăratul Iosif al II-lea, cu ocazia pelerinajului său transilvănean, în 1773). În 1728, intră în funcțiune și manufactura de bere de la Ciclova Montană (din actualul județ Caraș-Severin), care avea, la deschidere, o producție anuală de 17.000 hectolitri. Pare impresionant pentru acea epocă! În anul1746, în Arad, erau consemnați doi berari, iar în anul 1752, era înființată fabrica de bere a lui Sigmund Lovas. Tot prin Ardeal, se știe că în Turda, în anul 1756, exista o manufactură de bere. Totuși, cu toate cele spuse anterior, prin Moldova, putem afla din mărturiile străinilor care au stat în Iași că berea nu era încă o băutură populară în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, medicul transilvănean Andreas Wolf observa, pe durata șederii lui în Moldova (1788-1790) că: „Orzul se cultivă pentru cai. Bere nu se consumă în Moldova.”. Ori nu văzuse el…Nu de altceva, dar apăruseră noi manufacturi de bere. De exemplu, în satul Areni (ajuns cartier în Suceava) a funcţionat, între anii 1723 și 1778, fierbătoria de bere a lui Georg Meixner, care înfiinţează apoi în Iţcani (azi, alt cartier al Sucevei) o fierbătorie de bere care a funcţionat între anii 1783 şi 1790. În anul 1741, aflăm că domnitorul Grigore al II-lea Ghica scutea de taxe doi meşteri berari veniţi de dincolo de munţi, iar câteva decenii mai târziu, în anul 1786, Johann Golzdric Herlitz (Herleţ), chirurg la spitalul Sf. Spiridon din Iași, îi solicita domnului Moldovei, Alexandru Mavrocordat:„Aşijderea, tot pe acel loc de lângă Bahluiu, să facă şi o fabrică de berărie, însă fără multă stricăciune de orzu, unde să lucreze îndestulare de bere pentru cei ce vor fi deprinşi cu acel fel de băutură”. Această fabrică ce a purtat numele de „Fabrica de Bere Herletz Gerach” a funcționat în perioada 1786-1793. După ce Johann Golzdric Herlitz a murit, averea sa, inclusiv berăria, îi revine fratelui său, care o va vinde ulterior, iar producția de bere e continuată de noii proprietari care, în anul1799, obțin de la domnie monopolul fabricării berii în Iaşi, cu condiţia plăţii a o sută de taleri anual şi a berii necesare pentru bolnavii de la spitalul Sf. Spiridon. Istoria ne spune că această berărie a fost distrusă în anul1921.Tot în Moldova, apare o fierbătorie nouă la Roman în 1788, una la Siret în 1795. În Bucovina, prima localitate cu o astfel de facilitate este Rădăuți, unde se deschide „Brauerei Radautz” în 1789, pe o stradă ce va fi numită mai târziu Strada Berăriei.
Povești despre bere… (Partea întâi)
Același medic Andreas Wolf consemna în scrierile sale: „În timpul ultimului război cu turcii (1787-1791), prințul rus Potemkin a adus în Moldova bere englezească, după cum se părea, foarte pe gustul domnilor
boieri mari pofticioși. După moartea lui, s-au vândut lăzi întregi de bere și
bucuros se plătea o sticla 5 până la 6 piaștri. În anul 1793, un german a
deschis la Iași o berărie, dar cum berea nu mai venea din Anglia, nu a fost
prețuită și berarul nu s-a putut menține.” Deși nu ar exista, după spusele pricepuților într-ale istoriei berii, documente care să ateste deschiderea unei manufacturi de bere la Iași în acel an, este posibil ca spusele lui Andreas Wolf să facă de fapt referire la „berărie” în sensul de loc unde berea era consumată, nu produsă. Totodată, trebuie menționat faptul că, deși „berea englezească” prindea bine la public, berile produse local nu erau diferite. De fapt, berea care se produce în această perioadă era de fermentație superioară, iar berile de fermentație inferioară nu apar decât abia în secolul care urmează, în secolul al XIX-lea.
Către finalul „poveștilor” de azi, vă propun să facem o haltă scurtă și să ne amintim despre hamei, unul dintre ingredientele berii. Hameiul creștea pe teritoriul României ca plantă sălbatică cu mult timp înainte să înceapă folosirea lui în bere. Nu se știe de când a început acest „folos în bere”, dar este lesne de presupus că saşii ar fi avut un cuvânt de spus, dat fiind faptul că berea era o băutură tradițională pentru ei, iar în Hallertau (în Germania), hameiul era cultivat încă din secolul al VIII-lea pentru scopuri similare „făuritului” berii. Undeva prin anul 1588, hameiul este consemnat în Moldova, în „inventarul” Mănăstirii Galata, iar despre hamei pomenește și Dimitrie Cantemir în a sa vestită „Descriptio Moldaviae”, în cadrul oferit de descrierea obiceiurilor de nuntă și logodnă. Astfel, Cantemir spunea: „În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginți mărunți, nuci și hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumnezeu dătătorul de viață numai timpurile cele roditoare de nuci și de hamei, iară cealaltă bogăție și însumuțare a lumei aceștia, pre toată trebue să o lepede.” Practic, despre o cultură organizată a hameiului în actualul teritoriu al României putem vorbi doar începând cu secolul al XIX-lea, în legătură directă cu zonele locuite de către sași. Astfel, în timp ce în Vechiul Regat, se cumpăra hamei de la bursele din Germania, în anul 1860, începe cultivarea la acestuia prin împrejurimile Clujului, apoi, zece ani mai târziu, la Sighișoara. Statisticile ardelenești spun că „dacă la începutul anilor 1870 hameiul era cultivat pe o suprafață de doar 9 iugăre (1 iugăr transilvănean = 0,5775 de hectare), în 1883, această cultură s-a extins la 30 de comune, cele mai importante fiind Criț, Agnita, Saschiz, Merghindeal, Cisnădie, Rupea, Laslea, Apold și Stejărenii.” Așa cum este și astăzi, zona Sighișoarei devine iute un veritabil „hub” al culturii hameiului, astfel încât, în 1891, la Sighișoara se înființează o secție destinată producerii de hamei, și totodată calificării producătorilor de hamei. Merită amintit și faptul că, în 1897, tot la Sighișoara, apare „Uniunea Cultivatorilor de Hamei”, înființată de 53 de membri. Înaintea primului război mondial, cultura hameiului în România ocupa aproape 500 de hectare, urmând ca, după cel de-al doilea război mondial, suprafața cultivată să fie redusă la doar zece hectare. Cultura hameiului va cunoaşte o „renaștere” abia după anul 1965, când va ajunge la 700 hectare, cu uscătorii mari amenajate în special la fermele din Sighişoara, Saschiz şi Dumbrăveni.
(Va urma)
Multitudinea de informații despre bere și istoria să se datorează surselor inserate mai jos. Eu n-am făcut decât să colectez niște date din sursele respective și să vi le aduc la cunoștință. Următoarele „măcinări” despre bere la „moara cu povești” vor avea loc la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M.; Cernovodeanu, Paul; Holban, Maria; Totoiu, Ion, „Călători Străini despre Țările Române – Vol. X – Partea a II-a”, 2001
Diacon, Vasile, „Din istoria industriei berii în România. Fabrici de bere din Bucovina şi Basarabia”, publicat în „Analele Bucovinei, ANUL XVI, 1 (32)”, 2009
Bălăiță, Dorel,„Jetoanele Concernului ’Friedrich Czell & Söhne’“, publicat în „Cercetări numismatice, XVIII”, 2012
Giurescu, Constantin C., „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”,1966
Bidian, Iancu, „Organizarea și rolul meșteșugarilor în viața economică și socială a orașului Brașov în secolul al XV-lea”, publicat în „Studii și materiale de Istorie Medie, vol. 8”, 1975
Bilavschi, George, „Dinamica economiei agricole din Moldova oglindită în izvoarele veacurilor XIV-XVII”, 2016
Paul din Alep, „Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia”
Wollman, Volker, „Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. III”, 2012
https://www.monden.ro/istoria-berii-din-mesopotamia-pana-in-zilele-noastre.html
https://historia.ro/sectiune/general/originea-berii-583954.html
O scurtă istorie a producerii berii în Romania, din secolul XIV până în 1989
https://www.berariiromaniei.ro/istoria-berii/
https://www.shtiu.ro/istoria-berii-cand-a-fost-inventata-berea-141984.html
https://www.scribd.com/doc/147956773/Istoricul-berii
https://fiiberar.ro/index.php/ro/cum-functioneaza/istoria-berii
https://destepti.ro/cine-au-fost-primii-oameni-care-au-descoperit-berea/
https://www.youtube.com/watch?v=I3PmFqfTx_c
https://www.worldhistory.org/article/223/beer-in-the-ancient-world/
https://beerandbrewing.com/dictionary/UqfrcsPoAI/
https://www.britannica.com/topic/beer
