Sfântul Paisie de la Neamț sau Paisie cel Mare a fost un îndrumător al vieții monahale din Moldova 

Sfântul Paisie de la Neamţ este cinstit de Biserică pe 15 noiembrie.

Sfântul Paisie de la Neamţ este unul din marii nevoitori şi înnoitori ai monahismului românesc din veacul al XVIII-lea. Este pomenit de Biserica Ortodoxă Romana în fiecare an, la data de 15 noiembrie. S-a născut în oraşul Poltava, din Ucraina, la 21 decembrie 1722, primind la botez numele Petru. Din scrierile ucenicilor săi, aflăm că tatăl său a fost preot şi că mama sa a intrat în cinul monahal.

Luând hotărârea de a se călugări, ajunge la mănăstirile Liubetk şi Medvedovschi. Nemulţumit de viaţă de aici, ajunge la Lavra Pecerska din Kiev, unde devine rasofor. Împreună cu prietenul său Alexie, decide să plece în Ţările Romane.

Ajuns în Tara Romanesca vieţuieşte  în schiturile Dalhauti, Traisteni, Poiana Mărului şi Carnu. Îi cunoaşte pe schimonahii Vasile de la Poiana Mărului, Onufrie de la Carnu şi alţi părinţi cu viaţa aleasă.

După o vreme ajunge la Sfântul Munte Athos, unde este tuns în monahism şi unde se nevoieşte timp de 17 ani. Părăseşte  Sfântul Munte în anul 1763 şi ajunge la schitul Varzaresti, din părţile Buzăului. De aici se îndreaptă spre Moldova.
Este numit stareţ la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. Vieţuieşte aici din anul 1763 până în 1775, când, datorită ocupaţiei austriece, se retrage cu întreaga obşte la Mănăstirea Secu.
În anul 1779, i s-a încredinţat egumenia mănăstirii Neamţ. Astfel, lasa la Secu pe duhovnicul Ilarion şi se mută la Neamţ.
Numărul vieţuitorilor nemţeni s-a ridicat la 700, între care erau moldoveni, munteni, transilvăneni, ruşi, ucrainieni, bieloruşi, greci, bulgari, sârbi şi chiar foşti necreştini trecuţi la Ortodoxie. S-au continuat şi aici traducerile din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor asceţi în limbile romană şi slavona. S-a format chiar o adevărată „şcoală” de traducători. O traducere a Filocaliei, în slavo-rusa, întocmită de Paisie, a apărut la Petersburg, în 1793. În felul acesta, prin strădaniile stareţului Paisie, mănăstirea Neamţ a devenit cel mai însemnat centru de cultură teologico-ascetica din ţările romane.
A trecut la cele veşnice la 15 noiembrie 1794  şi a fost îngropat în biserica mare a mănăstirii Neamţ.

Cea mai importantă lucrare scrisă rămasă de la Sfântul Paisie este „Aşezământul”, în 8 puncte, alcătuit la Dragomirna. În această lucrare stabileşte normele vieţii monahale, care erau alcătuite după învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. În mănăstirile unde au fost aplicate (Dragomirna, Secu, Neamţu), s-au alcătuit obşti asemănătoare celor din Sfântul Munte.