„Moara cu povești”. Pâinea noastră cea de toate zilele… 
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Persoana sătulă și cea flămândă nu văd același lucru atunci când privesc o pâine.” – Rumi (Mawlana Jalal ad-Din Muhammad Rumi), întelept si mistic persan islamic al secolului al XIII-lea)

Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim, preț de câteva rânduri, prin istoria unui aliment ajuns să fie similar cu istoria omului modern. Este vorba, firește, despre pâine. Nu cred că e nevoie de prea multe explicații în afirmația care spune că importanța pâinii în viața noastră „cea de toate zilele” nu poate fi pusă sub semnul întrebării. La urma urmei, nu trebuie să uităm că este singurul aliment care a fost și este atât de important pentru o bună parte din omenire încât se regăsește și în cea mai cunoscută rugăciune a creștinismului, în rugăciunea „Tatăl nostru”. Se  spune, mai pe ici mai pe colea, în diverse medii de informare, că, fără pâine, viața umanității nu ar mai fi fost asemenea celei petrecute și celei prezente, iar o parte însemnată de evenimente din istoria omeniri ar fi avut, cel mai probabil, un alt curs de desfășurare. Cert este faptul că, în prezent, cu toții suntem obișnuiți să ne referim la pâine ca fiind ceva intrinsec existenței noastre, aceasta fiind ceva atât de banal, încât cel mai adesea, uităm de importanța ei ca aliment de bază și, firește, de modul în care axceasta este preparată. Este o realitate mai mult decât evidentă că pâinea pe care ne-am obișnuit s-o cumpărăm aproape zilnic din comerț satisface nevoile de hrană de bază ale organismului, dar, în ultimii ani au apărut și proliferează mule îndoieli dacă aceasta este cea mai bună variantă de consum. Populația în continuă creștere a planetei, corelată cu procesarea industrială și producția pe scară  largă pentru a hrăni tot mai mulți oameni duce, implicit, la pierderea unor calități ale produsului final, precum  și la adăugarea unor aditivi ori substanțe, de calitate incertă în pâinea noastră „cea de toate zilele”. Ca să nu zic că, pâinea făcută „industrial” duce lipsă de acea savoare, de mirosul și gustul unice pe care doar pâinea de casă le poate avea. Știm cu toții că, de la controversata pâine din prezent, plină de aditivi, afânători, arome şi diverse „E-uri” nocive, la pita coaptă în ţest a bunicii, şi de la lipiile din Orient la pâinile înmulţite de Hristos, acesta este alimentul care a marcat cel mai puternic evoluţia lumii aşa cum o ştim astăzi.

Cu toate că „descoperirea” de către omul preistoric a cerealelor se pierde în negura istoriei, iar civilizaţia grâului este foarte veche pe planeta noastră, nu se ştie cu exactitate unde, când şi cum a început să se coacă prima pâine. Ar fi extrem de greu și de estimat, darămite de datat…De aceea, multe entități „își dau cu părerea”, dar, totuși, originea pâinii e încă neclară. Este posibil să fie rezultatul unor încercări experimentale de a combina grăunţele de cereale măcinate cu apă sau să fie doar o întâmplare. Cel mai probabil, primele pâini trebuie să fi fost unele nedospite, asemănătoare cu turtele pe care le întâlnim şi în zilele noastre. Fiind, cum spuneam, un aliment cu origini străvechi, pâinea a „însoţit” întreaga istorie gastronomico-culturală a civilizației umane. Pâinea este hrană de bază pentru multe popoare între care se evidenţiază (la loc de frunte) şi românii. Că veni vorba de poporul român, cuvântul „pâine” vine din latina medievală „panis”, care provine din cuvântul latin clasic „panem”. Această origine etimologică o regăsim și în alte limbi romanice, precum italiana „pane”, spaniola „pan” sau franceza „pain”. Cuvântul „pâine” are o semnificație culturală și istorică importantă în multe culturi. Pâinea a fost considerată un aliment sacru în multe culturi antice, fiind folosită ca ofrandă pentru zei și divinități. De asemenea, pâinea a fost utilizată, literalmente, ca monedă de schimb în multe societăți timpurii, fiind considerată o valoare de bază și un simbol al statusului social, al bogăției și puterii. Actualmente, cuvântul „pâine” este folosit pentru a descrie alimentul făcut din făină și apă, care a devenit un aliment de bază în multe culturi. Există o varietate mare de tipuri de pâine disponibile, care diferă în funcție de ingrediente, texturi și arome. Istoria pâinii este strâns legată de evoluția umanității și de dezvoltarea civilizațiilor, iar evoluția producției de pâine este un exemplu al dezvoltării tehnologiei și al progresului uman. Nu există o singură persoană sau cultură care poate fi creditată cu descoperirea pâinii. Există dovezi arheologice clare care atestă că pâinea a fost făcută și mâncată încă din preistorie. Pe atunci, adunau cereale sălbatice precum grâul, secara și orzul, le zdrobeau și le amestecau cu apă, obținând o pastă pe care o coceau pe cărămizi încinse sau în cuptoare improvizate. Astfel, s-ar fi născut pâinea, alimentul care a devenit simbolul civilizației umane.

După niște descoperiri recente, din 2018, cea mai veche referință la pâine din istorie s-ar găsi într-un sit arheologic din Iordania, unde s-au descoperit bucăți de pâine carbonizate, datate de acum 14.400 de ani. Această descoperire a reprezentat o revelație pentru comunitatea arheologică, deoarece oamenii din acea perioadă sunt considerați că au fost doar vânători-culegători și nu cultivau cereale. Bucățile de pâine găsite în situl arheologic erau foarte mici și aveau o formă plată și rotunjită și se crede că acestea au fost făcute dintr-o combinație de cereale sălbatice, cum ar fi orzul sălbatic și grâul sălbatic, care au fost măcinate și amestecate cu apă, înainte de a fi coapte într-un cuptor de piatră. Această descoperire poate însemna că oamenii din perioada Paleoliticului Superior au început să coacă pâine cu mult înainte de dezvoltarea efectivă a  agriculturii și a culturilor cerealiere. Ori, poate, nu știm noi azi cu exactitate, când a început agricultura…De asemenea, această descoperire demonstrează capacitatea oamenilor din acea perioadă de a utiliza resursele disponibile pentru a-și îmbunătăți dieta și de a găsi modalități de a prelucra alimente crude în alimente mai ușor de digerat. Alte surse spun că istoria pâinii ar începe un pic mai târziu, prin mezolitic, și că grânele necesare fabricării pâinii,au fost mai întâi recoltate din culturi sălbatice de către natufieni. Acest grup mezolitic de vânători-culegători a trăit în regiunea Văii Iordanului, în Orientul Mijlociu, cu aproximativ 12.500-13.000 de ani în urmă. William Rubel istoric al alimentației și autor al cărții „Pâinea, o istorie globală” spune în lucrarea sa că: „Se crede că natufienii sunt primii care au făcut trecerea de la mâncarea adunată din natură la agricultura organizată, devenind fermieri și controlând toate aspectele stocului de mâncare”. Cine erau aceștia? Natufienii au fost o populație care a  trăit în regiunea mediteraneană a Orientului apropiat, cunoscut azi ca Levantul. Era o cultură mezolitică, dar neobișnuită prin faptul că era sedentară sau semi-sedentară, dinaintea inventării și introducerii agriculturii. Comunitățile de Natufi sunt posibilii strămoși ai constructorilor primelor așezări umane din neolitic din acea regiune, care a fost, probabil, cea mai timpurie din lume. Nu există probe că ar fi cultivat deliberat cereale, dar oamenii acelor vremuri cu siguranță au folosit cereale sălbatice și de asemenea au vânat animale.

„Câțiva” ani mai târziu, populaţia Egiptului antic prăjea la început grâu şi orz la flacără deschisă. Ulterior, egiptenii au descoperit că aroma, consistenţa şi digestia grăunţelor întregi sau pisate puteau fi îmbunătăţite prin adăugarea apei, obţinându-se astfel un terci specific, iar când niște „porții” din acel terci consistent şi vâscos au fost puse la copt pe pietre încinse deasupra focului, a apărut pâinea plată. Se spine că această evoluţie, de la seminţe prăjite la pâine, se pare că ar fi început în jurul anului 6.000 î.Hr., încheindu-se undeva în jurul anului 2.600 î.Hr., atunci când brutarii egipteni au făcut o descoperire remarcabilă: dacă amestecul de seminţe pisate şi apă nu era copt imediat, se declanşa un proces de fermentaţie, în urma căruia rezulta un aluat aromat. Când era copt, aluatul respectiv creştea, obţinându-se o pâine mai moale şi mai uşoară. După ce au descoperit „minunea”, adică procesul de dospire, egiptenii şi-au perfecţionat abilitățile de proto-brutari, producând peste cincizeci de feluri de pâine. De principiu, materia de bază era grâul, dar se mai adăuga şi orzul, ce are un conţinut mai ridicat de gluten şi produce astfel o pâine mai grea. Principalul agent de dospire, un aluat fermentat, era preparat în cantităţi mari şi păstrat pentru a fi amestecat cu aluatul proaspăt. Ca urmare, în acest mod, pâinea putea fi produsă ori de cate ori era necesar. Descoperirile au impus înlocuirea pietrelor folosite la coacere cu un dispozitiv mai complex, astfel că egiptenii au inventat cuptorul. Descoperirile arheologice documentează  astfel de cuptoare străvechi, dar și în prezente pot fi întâlnite prin acest areal asemenea relicve, confecţionate din lut de Nil, terminate în partea superioară printr-un con deschis şi cu interiorul divizat de poliţe orizontale. Prin gaura superioară a cuptorului, brutarul putea, la nevoie, să înţepe aluatul care creştea. Pe acest „tipar”, brutăritul a rămas neschimbat pentru o foarte lungă perioadă. În perioada antică a istoriei, pâinea devine mai mult decât un aliment de bază. Astfel, vechii greci coceau o mulţime de preparate din ceea ce azi numim generic „patiserie”, adică: clătite preparate pe grătar, pâine cu miere şi ulei, franzele modelate sub formă de ciupercă şi acoperite cu seminţe de mac şi multe altele.Cu excepţia unei părţi însemnate a continentului asiatic, care preferă orezul, majoritatea popoarelor lumii mănâncă pâinea, multe dintre acestea creând de-a lungul timpului felurite tipuri de pâine. De exemplu, prin Mexic se mănâncă aproape o mie de varietăţi de pâine, ca să nu mai amintim de cunoscutele „tortilla”…Prin apropierea acelei zone, adică și în Peru, există multe tipuri de pâine, care însoţesc o bogată varietate gastronomică peruviană. Dintre acestea, e de amintit pâinea din cartofi, foarte populară în Anzi, precum şi „bizcochos”,o variantă de pâine dulce, mâncată cu unt şi ciocolată caldă. Pe continentul european, merită amintit că Spania are peste trei sute de feluri de pâine, existând chiar o regiune denumită Tierra del Pan („Ţara pâinii”), datorită specificului ei economic din trecut. Noi zicem că românii mănâncă cea mai multă pâine dar și germanii sunt printre cei mai mari consumatori de pâine din lume. Astfel, la aceștia, celor peste trei sute de tipuri de pâine de bază li se adaugă circa 1.200 de feluri de specialităţi de pâine şi patiserie. Iar statisticile spun că în Germania se mănâncă cea mai mare cantitate de pâine, chifle și covrigei din lume…

În Franţa, celebrele  baghete  au coaja groasă, crocantă şi chiar goluri mari de aer în interior, fiind vândute neambalate, pentru a-şi păstra aspectul crocant al cojii. Folosind cele patru ingrediente de bază (apă, făina, drojdie și sare), brutarii francezi știu să facă o pâine complexă și foarte variată în ciuda faptului că fiecare bucată conține un amestec din aceleași ingrediente. În Franța, legea spune ca pâinea franțuzească poate fi făcută numai din aceste ingrediente împreună cu acid ascorbic și făină de secară. Şi în Italia există o mare varietate de pâine, cu diferenţe variate de la regiune la regiune. O caracteristică comună pentru cea mai mare parte dintre pâinile italieneşti este faptul că au în compoziție ulei de măsline, unt sau grăsime, pentru a fi mai fragede şi mai gustoase. Similară cu aluatul pentru pizza, focaccia este gatită cu ulei de măsline şi ierburi aromatice şi se serveşte cu brânză sau umplută cu carne sau legume. Prin alte părți, cum ar fi Finlanda ori Rusia se consumă mult pâinea de secară. Ca o particularitate, pâinea tradiţională finlandeză are formă de colac, iar gaura din mijloc ajută la depozitarea ei. Prin părțile asiatice ale lumii, Roti sau Chapati sunt tipuri de pâine foarte populare în India, Pakistan şi alte ţări din același areal. În cazul acedstora, este vorba despre pâini. În bucătăria libaneză, pâinea este consumată cu aproape orice fel de mâncare. Cam ca pe la noi…Prin Liban, se disting două tipuri principale de pâine libaneză. Prima este denumită khub, care ar fi echivalentul pitei noastre, și marqoua, care este o lipie foarte subțire.edospite, din făină integrală, coapte pe plite de metal numite „tava”.

Din izvoarele istorice, reiese că pâinea albă a fost considerată un aliment de lux prin Evul Mediu timpuriu, pentru că era produsă din făină fină, mult mai costisitoare decât făina de secară sau orz și, de aceea, destul de scumpă pentru muritorii de rând. Practic, făina respectivă era produsă prin eliminarea cojii și a altor părți ale boabelor de grâu, proces care era mult mai dificil și mai scump decât producerea făinii integrale. În consecință, pâinea albă era majoritar destinată celor cu dare de mână, iar cei săraci aveau parte mai ales de pâine neagră, făcută din făină de secară sau orz, sau terci. Chit că mai târziu s-a descoperit că e mult mai sănătoasă pâinea neagră integrală, această inegalitate socială a dus la folosirea pâinii albe ca simbol al statutului și a puterii în multe societăți medievale. Importanţa „perenă” a pâinii este  evidentă și din menţionarea ei în rugăciunea creştină „Tatăl nostru”, cum aminteam anterior: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, unde ideea centrală este că pâinea este simbolul tuturor lucrurilor fără de care traiul zilnic n-ar fi cu putinţă. Simbolul metaforic din rugăciune este mai amplu, dar, în esență, acesta este. Pentru poporul român, este de necontestat faptul că pâinea este un aliment vital, care, în ultimii ani, a crescut atât în numărul și tipurile de sortimente cât și în diversitatea rețetelor, adaptate nevoilor unei „plaje” diverse de consumatori. Actualmente, pâinea este un aliment consumat zilnic de societate, iar producția sa a devenit o industrie deosebit de și sofisticată.  Istoria pâinii în România datează din timpuri vechi, de pe vremea dacilor și romanilor, care foloseau pâinea din grâu, secară și orz. De-a lungul timpului, producția de pâine s-a dezvoltat, iar pâinea a devenit un simbol al gastronomiei românești și al tradițiilor culinare. În prezent, în România există o varietate mare de tipuri de pâine, de la pâinea albă tradițională, la pâinea integrală, pâinea neagră, pâinea cu semințe sau pâinea cu maia. Pâinea românească este apreciată pentru gustul său autentic și pentru faptul că este produsă în mod tradițional, cu ingrediente naturale. Nu trebuie să uităm că în România există o tradiție bogată în ceea ce privește produsele de patiserie, cum ar fi cozonacul sau plăcinta cu brânză. Aceste produse sunt asociate cu sărbătorile religioase sau cu momentele importante din viața oamenilor și reprezintă o parte importantă a gastronomiei românești.

După cum s-a încetățenit în mentalul colectiv, românul are un adevărat cult al pâinii, de care sunt legate credințe, tradiţii şi obiceiuri. Cu toate că pâinea apare în acest mental colectiv, istoria arată că populația de pe teritoriul actual al României nu a mâncat pâine „pe săturate” până în urmă cu câteva decenii.
În 1989, de exemplu, consumul de pâine se ridica la 130 de kilograme pe cap de locuitor, nivel care nu a mai fost atins de atunci. Motivele sunt diverse și nu am să insist asupra acestora. La noi, pe „plaiurile mioritice”, se poate vorbi despre producerea pâinii la scară mare abia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aceasta realizându-se în sistemul militar, prin oraşe şi târguri, în ateliere meşteşugăreşti, care au constituit primele unităţi de producţie de mare capacitate, numite „manutanţe“, dotate cu utilaje la nivelul tehnic al epocii respective. Apoi, imediat după primul război mondial, s-au constituit şi primele unităţi industriale pentru producerea pâinii,  unde se foloseau cuptoare încălzite cu tuburi cu aburi, de principiu de tip Dampf, precum şi malaxoare, făcându-se astfel trecerea de la frământarea manuală şi de la cuptorul de pământ, încălzit cu lemne, la primele utilaje moderne, menite să mărească atât cantitatea, cât şi calitatea pâinii. S-a ajuns, astfel ca, prin anul 1935, să existe 36 de brutării mecanizate, cu un număr de circa șapte sute de angajați.  La începutul secolului al XX-lea, grâul, principala cereală exportată de România, era folosit în țară doar de locuitorii de pe la orașe şi de românii cu  stare. Ca să fim cinstiți cu istoria, pe scară largă, grâul ia locul porumbului cam după deceniul al patrulea al secolului trecut. Tot istoria a consemnat și apariția unor crize ale pâinii, cauzate atât de secetă, dar și de lipsurile din anii de debut ai comunismului, anii 1946-1947, de industrializarea şi urbanizarea  accelerată, care a mutat destul de rapid circa jumătate din populaţia României la oraş.

În 1948, atunci când s-au naționalizat toate mijloacele de producție, noul regim comunist a confiscat fabricile și a păstrat brutăriile cu două cuptoare, pe care și le-a trecut în proprietate. Pe cele cu un singur cuptor le-a închis sau le-a dărâmat. În fiecare județ, s-au înființat întreprinderi de morărit și panificație, în administrarea cărora au intrat unitățile de producție, fabricile de pâine, de paste făinoase sau biscuiți și napolitane, brutării, magazine de desfacere și mori, și acestea fiind naționalizate anterior. Acest tip de organizare a „drumului pâinii” mioritice a rămas neschimbată până în ‘91, când au început, practic, privatizările. Așa cum s-au făcut acestea, cu oiștea-n gard…După cum unii dintre noi ne mai aducem aminte, sortimentele de pâine și franzelărie din magazinele de stat „Alimentara” nu erau prea diverse în anii comunismului, cu o mică excepție care a existat în anii „deschiderii“ din perioada ’70, când, pe lângă pâinea proaspătă, pe rafturi se găsea o gamă diversă și apetisantă de „specialități“: brioșe, chifle, cornuri cu unt, crochete cu cașcaval, brânzoaice sau batoane cu cremă de vanilie. Apoi, a venit vremea austerității și rafturile s-au golit și produsele acestea au devenit amintire. Până la introducerea cartelelor, la începutul anilor ‘80, pe rafturile magazinelor de pâine ori la Alimentara, se găsea cam peste tot în țară aceeași „paletă” de sortimente: pâine albă, neagră și intermediară. Prin aceiași ani ‘80, îmi aduc aminte  pâinea neagră costa doi lei, iar pâinea intermediară 2,70 lei. Prin Ardeal, se mai puteai cumpăra şi pâinea albă cu cartofi, de două kg, la un preț de 7,20 lei. Prețul de 3,20 lei era pentru o franzelă albă și același preț avea bagheta lungă, la București și prin partea de sud a țării. Îmi mai amintesc că, la doi lei puteai cumpăra cinci cornuri de 40 de bani bucata, cornuri făcute cu lapte, iar cornul simplu costa 25 de bani. Mai existau „în peisaj” și covrigii, care costau 15 bani, cei simpli, iar unii, mai „elaborați”, mai mari și cu sare, erau 30 de bani.

Și îmi mai aduc aminte că, începând cu anul 1982, au apărut cartelele de pâine pentru locuitorii orașelor. Aceste cartele erau de tipuri și culori diferite, variind în funcție de oraș, dar peste tot, fiecare persoană cu domiciliul în oraș avea dreptul doar la o jumătate de pâine pe zi. Cartela 30-31 de rubrici, conform zilelor lunii, şi la fiecare cumpărare, vânzătorii bifau raţia. Dacă ratai să te prezinți să cumperi, nu primeai „din urmă”…De principiu, fără cartelă nu primea nimeni pâine. În unele judeţe, în funcție de deciziile de pe plan local, cartelele se eliberau pentru o lună, în altele se distribuiau trimestrial. După 1990, pe lângă sortimentele existente, au apărut foarte multe tipuri „de import”. Anii ‘90 au fost și anii pătrunderii masive pe piața românească a pâinii turcești. Cu câțiva ani în urmă, Ilie Gheorghe, un acționar principal al fabricii de pâine „Spicul”, spunea într-un interviu pentru „Adevărul” că: „Prin 1995 a început să apară pâinea turcească. Băgau drojdie multă în ea şi mulţi aditivi. Turcii au venit cu aditivii. Piaţa pâinii româneşti a scăzut atunci la jumătate şi, cu timpul, românii au fost nevoiţi să bage şi ei aditivi. Şi s-au băgat aşa, după ureche, fără să se facă nişte studii, ceva“. Firește, odată cu aditivii „de rigoare”, pâinea turcească a adus şi multă evaziune fiscală pe piaţa românească de pâine. Același domn amintit anterior spunea în același interviu: „Al doilea efect distructiv pentru noi a fost faptul că aceste fabrici mici de pâine, apărute atunci, au început să evazioneze. Pe piaţa pâinii era evaziune fiscală de 80-90%. Evaziunea se face prin neplata TVA-ului şi prin plata la negru a angajaţilor“.

În linii mari, dacă în anii ‘90, conform statisticilor, circa 95% din consumul de pâine gravita în jurul franzelei albe, în deceniile care au urmat și până astăzi preferințele și gusturile consumatorilor s-au diversificat,iar respectiva franzelă se menține doar la două treimi din consum. O bună parte dintre consumatori au început să se orienteze către produse cât mai naturale, cu gusturi specifice, tradiționale, fie de pe la noi, fie de pe alte meleaguri. Astfel, sortimentele de specialități s-au diversificat și au crescut foarte mult, atât pentru pâinea albă, cât și pentru cea neagră sau integrală. În prezent, conform altor statistici, România este, potrivit unor date relativ recente ale Eurostat, biroul european de statistică, printre primele locuri la consumul de pâine, cu 95 kg de pâine/an/cap de locuitor, faţă de o medie a UE de 60 kg/an/cap de locuitor. În același timp, acum vreo trei ani, România avea cel mai mic preţ din UE la pâine, cam pe la jumătate faţă de media comunităţii  europene, potrivit acelorași date ale Eurostat. Astăzi, în plină criză de toate felurile, nu mai știu cu exactitate… Și ca să vin în trendul unor celebre bancuri cu olteni și ardeleni, am să vă spun și că „ăi mai mari” campioni la consumul de pâine de pe la noi sunt oltenii, cu 1,731 kilograme mai mult decât media lunară națională, care a fost anul trecut de 8,2 kilograme pe cap de locuitor…

Am să închei scurta poveste de azi despre „pâinea noastră cea de toate zilele” cu precizarea câtorva elemente despre obiceiul de a oferi oaspeţilor pâine şi sare. Oferirea pâinii și sării nu este un gest exclusiv de bunăvoință doar în spațiul românesc, dar nici unul global. Practic, obiceiul este răspândit în arealul central și est-european, în special la popoarele care au avut un contact mai îndelungat cu populațiile de origine slavă. În tot acest areal, pâinea simbolizează viața, iar sarea e semnul legăturilor prețioase, inalterabile și durabile. Legendele mai zic că „simbolul alăturării pâinii cu sarea este vechi de când Biblia și că ar simboliza ivirea Pământului de sub apele sărate, care mai apoi a rodit pentru oameni”. De aceea, se spune că darul cel mai de preț oferit în semn de pace și prietenie oaspeților este pâinea rotundă și sarea. Luate separat, și pâinea, și sarea rămân elemente pline de semnificație.

Pâinea e hrana primordială a omului și rodul muncii lui. În general, în toate culturile și societățile „mâncătoare de pâine”, în ritualurile religioase, pâinea are rol sacru, iar în traiul de zi cu zi, exprimă două filosofii de viață capitale: munca și iubirea. Sarea a fost, încă de la începuturile omenirii, tratată ca un lucru prețios, fiind scumpă și obținută prin multă muncă. Sarea a fost atât de prețioasă în vremurile vechi încât în antichitate,la un moment dat al istoriei, soldații își primeau solda nu în bani, ci în sare. De aici provine și cuvântul „salariu“, de la „salis“, așa cum numeau romanii sarea. Referitor la semnificația gestului oferirii pâinii și a sării, a împărți cu un străin pâinea și sarea înseamnă a pecetlui o prietenie și a crea o legătură durabilă. Unele izvoare istorice spun că, în trecutul îndepărtat al obiceiului, în loc de pâine se ofereau oaspeților boabe de grâu și sare, ca semn de acceptare în casă sau comunitate. Obiceiul de a oferi simbolic pâine și sare este prezent și în ritualurile comuniunii, pentru înțelegere și iubire între membrii comunității. Nu este o întâmplare că aflăm această practică a binecuvântării și frângerii pâinii în iudaismul secolelor dinainte de Hristos, dar și în lumea romană, la adunările ce purtau denumkirea de „symposium”. În tradiția creștină, pâinea este simbolul vieții, pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu, iar valențele sacre ale pâinii s-au transmis, prin secole și milenii, și în tradiția populară. Nu pot să nu vă aduc aminte și de originea cuvântului „companion”, care provine din limba latină, „companis” („cu pâine”, „cel cu care împarţi pâinea”). Tot de la latini vine și faimoasa expresie „panem et circenses”, de care avem parte din plin în epoca modernă! Mai exact, expresia „pâine şi circ” a fost folosită de poetul latin Juvenal în mod ironic, ca simbol al interesului exagerat acordat de politicieni şi de popor lucrurilor fără importanţă. Pâinea este și va mai rămâne importantă. Vă doresc s-aveți parte de pâinea pe care v-o doriți!

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

https://www.sensodays.ro/blog/ghiduri-de-cumparare/painea-de-casa-istorie-traditie-si-arta-culinara-desavarsita/

https://sarbatoarea-gustului.ro/painea-istorie-si-origine/

https://www.agriculturaromaneasca.ro/produse/istoria-painii-462-c1.html

https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/08/24/istoria-painii/

Cine a inventat pâinea? Istoria bine dospită a alimentului universal

https://lacasapane.ro/povestea-paini/

Povestea și semnificațiile pâinii

https://www.libertatea.ro/lifestyle/paine-istoria-painii-in-lume-4471399

https://mediaflux.ro/istoria-painii-in-intreaga-lumea-reprezinta-cel-mai-consumat-aliment/

https://www.cotidianulagricol.ro/istoria-painii/

https://www.scritub.com/medicina/alimentatie-nutritie/ASPECTE-GENERALE-PRIVIND-ISTOR45136.php

Originea și evoluția pâinii – partea I

https://artaalba.ro/painea-si-sarea-semnificatii/

https://adevarul.ro/stiri-locale/galati/de-ce-ne-primim-oaspetii-cu-paine-si-sare-1632183.html