Oamenii de știință au surprins imagini cu cel mai mare calamar din lume, după zeci de ani de căutări

Architeuthis dux, cel mai mare calmar cunoscut din lume, este surprinzător de timid. Calmarul uriaș evaziv și-a intrat în folclor de mii de ani, inspirând povești despre înfricoșători ”krakeni” cu corpuri la fel de mari ca insulele. În realitate, architeuthis dux este puțin mai mic decât acesta, fiind capabil să crească până la aproximativ 14 metri lungime – aproximativ lungimea unei semiremorci. Dar, în ciuda dimensiunilor lor, aceste cefalopode nu sunt aproape niciodată văzuți în apă; cele mai multe observații ale behemotilor provin de la calmarii morți sau pe moarte, care se spală pe țărmuri sau sunt prinși în plasele de pescuit în adâncime. Acest lucru s-a schimbat în cele din urmă în 2012, când o echipă de oameni de știință marine a filmat un tânăr architeuthis duxîn în  habitatul său natural, la aproximativ 630 m sub marea de la sudul Japoniei.

Acum, un studiu publicat online în revista Deep Sea Research  aprofundează de ce acești uriași ai adâncului sunt atât de evazivi și explică modul în care o echipă de cercetători a reușit să surprindă primele imagini ale lui architeuthis duxîn în habitat natural în 2012 și din nou în 2019 în Golful Mexic. Potrivit autorilor studiului (dintre care mulți au fost prezenți la observarea calmarului uriaș din 2019), evazivitatea creaturii se datorează, în parte, ochilor săi enormi. Acești ochi uriași nu numai că îi ajută pe calmarii uriași să-și croiască drum în jurul oceanului adânc și întunecat, dar, probabil, îi fac și mai sensibili la luminile strălucitoare pe care cercetătorii marini le montează în camerele submersibile și subacvatice, potrivit autorilor studiului. Această sensibilitate ar putea explica de ce calmarii uriași sunt atât de greu de găsit în habitatele lor naturale; până când un vehicul de cercetare ajunge la terenul de înot al unui calmar, calmarul a fugit de mult de luminile și vibrațiile navei. Pentru a corecta această supra-iluminare, cercetătorii implicați în observațiile lui architeuthis duxîn  din 2012 și 2019 au oprit luminile de pe submersibilul lor (numit Medusa). După ce a atins adâncurile dorite, Medusa și-a stins luminile și s-a oprit din mișcare, permițând creaturilor din adâncuri să vină la ea mai degrabă decât să navigheze activ pe fundul mării. Echipa și-a iluminat camera cu o lumină roșie slabă în locul luminilor albe strălucitoare utilizate în mod obișnuit în expediții precum acestea, valorificând o orbire naturală a culorii din adâncuri. „Multe specii de adâncime, inclusiv calmarul, au sisteme vizuale monocromatice care sunt adaptate la bioluminiscența albastră și albastră mai degrabă decât la lumina roșie cu lungime de undă lungă”, au scris cercetătorii în studiu. „Folosirea luminii roșii poate fi astfel o metodă mai puțin invazivă pentru iluminarea speciilor de adâncime pentru videografie”.

Cercetătorii au folosit, de asemenea, atracția calmarilor către lumina albastră în avantajul lor, echipând Medusa cu o nălucă personalizată pe care au numit-o E-Jelly. Acest inel mic, rotitor, de lumini albastre neon stătea la capătul unui braț întins, imitând mișcarea și strălucirea unei meduze bioluminescente. Momeala a funcționat, scoțând architeuthis duxîn  din întuneric atât în ​​2012, cât și în 2019. De fapt, calmarul uriaș reperat în Golful Mexic a fost puțin prea convins de afișajul E-Jelly; după cum arată filmările întâlnirii, calmarul gigant a încercat să atace brațul camerei Medusei cu tentaculele sale, în speranța de a lua acasă o masă frumoasă de meduză. Acest asalt a permis echipei să măsoare tentaculele calmarului, care păreau aproape 6 picioare sau 1,8 m lungime. Această strategie de combinare a echipamentelor cu lumină slabă cu momeală bioluminiscentă pare a fi cea mai eficientă metodă cunoscută de a smulge calmarul uriaș din ascunzătoare, au concluzionat cercetătorii. Acesta este un truc la îndemână, deoarece există multe de învățat despre comportamentul krakenului care poate ieși la lumină doar în întunericul habitatului său natural.

Sursa: livescience.com