„Oameni care au fost”. Ion Minulescu, simbolistul romanțelor eterne…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Limba și gândirea sunt factorii principali ai evoluției în artă”- Ion Minulescu

Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, încerc să vă reamintesc câteva repere din viața unui mare poet român, „maestrul romanțelor” versificate, Ion Minulescu. Câteva repere biografice merită să fie amintite acum, la început de lună ianuarie. În noaptea de 6 pe 7 ianuarie1881, se năștea, la București, Ion Minulescu, poet, prozator, dramaturg, traducător şi gazetar, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului românesc. Din această cauză, a nașterii sale în acea noapte, multe surse indică faptul că aceasta a avut loc în 6 ianuarie, iar altele pe 7 ianuarie. Eu prefer să spun că s-a întâmplat în acea noapte de 6 pe 7 ianuarie. Tatăl său, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, moare cu șase zile înainte de naşterea copilului său. Ulterior, mama sa, Alexandrina (născută Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie. După ce mama sa s-a recăsătorit, Ion Minulescu îşi petrece copilăria la Slatina. Ulterior, atât studiile primare cât şi cele liceale le-a urmat la Piteşti, până în clasa a șasea, când a rămas corigent la limba română (apropo de o viitoare operă de-a sa). Ulterior, s-a înscris la un liceu particular din Bucureşti, unde și-a dat bacalaureatul în anul1899. După examenul de bacalaureat, Ion Minulescu  a intrat la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cursurile acesteia doar timp de un semestru, iar în anul1900 pleacă la Paris. Aici a frecventat cafenelele literare, a cunoscut poeţi şi ziarişti, a citit multă literatură simbolistă şi decadentă (Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Corbiere, Verhaeren, Verlaine, Rimbaud, Moreas etc). Pe unii scriitori pare să îi fi cunoscut personal (cum erau:Moreas, Max Jacob, Andre Salmon, Stuart Merill, Albert Fleury, Maurice Du Plessis, poate şi pe Apollinaire) în celebrele cafenele Chat Noir, Vachette şi Closerie des Lilas. Se întoarce în ţară în anul 1905, fără să-şi fi terminat studiile universitare.

Ion Minulescu a debutat încă din anii liceului în „Povestea vorbei” (1897), cu poeziile „Gândurile” şi „Aşteptare”, semnate I.M. Nirvan şi I.M. Până la anul 1900, publică versuri în „Foaia interesantă”, „Foaia pentru toţi”, „Moda ilustrată”, „Carmen”, „Evenimentul” şi „Adevărul de joi”. Începe să fie remarcat mai dosebit în perioada anilor 1906-1907, atunci când îi apar primele romanţe în „Viaţa literară”, „Viaţa românească” şi „Convorbiri critice” . „În oraşul cu trei sute de biserici” i-a strârnit interesul şi entuziasmul lui I.L. Caragiale, ambele exprimate într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, directorul respectivei reviste. Debutul său editorial a avut loc în anul 1908, cu „Romanţe pentru mai târziu”. Tot în anul1908, a debutat şi ca prozator, cu „Casa cu geamurile portocalii”. Devine o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, altfel marcată puternic fie de post-eminescianism, fie de un tradiţionalism sămănătoristo-poporanist, pe care le combate direct în articolul-program „Aprindeţi torţele!”, din propria-i publicaţie „Revista celorlalţi” (1908).Minulescu a fost, pentru scurt timp, în anul 1906, redactor la ziarul liberal „Viitorul”, apoi, tot temporar, funcţionar public la Constanţa. În anul 1910, a cunoscut-o pe Claudia Millian, cu care s-a căsătorit în 1914. Continuă să animeze cafeneaua literară, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kubler. Se implică în apariţia unei noi reviste, „Insula” (1912). Devine ulterior şef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914. În toamna lui 1916, se refugiază în Moldova, la Iaşi, unde e activ publicistic cu diverse articole despre mersul războiului, dar şi literar, cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu şi ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor. În anul1919, Minulescu îşi dă demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din anul1922 până în 1940 va activa ca director general (dar și inspector general, prin alternanță) în Ministerul Cultelor şi Artelor, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea „Premiului Naţional pentru poezie” şi prin înfiinţarea „Salonului Oficial de Pictură”.

Notorietatea sa literară era deja consolidată în 1926, atunci când a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Minulescu fiind concomitent elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost amic al artiştilor plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi al actorilor, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului. Gazetar împătimit, este prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra”, „Naţiunea”, „Viitorul”, „Foaia interesantă”, „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia pentru toţi”, „Noua revistă română”, „Curierul literar”, „Generaţia nouă”, „Viaţa literară”, „Vieaţa nouă”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Contimporanul”, „Cuget românesc”, „Falanga literară”, „Gândirea”, „Integral”, „Junimea literară”, „Letopiseţi”, „Luceafărul”, „Lumea”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Sburătorul” şi „România literară”. Poezia sa de tinereţe, de până la anul1906, anticipa destul de vag tiparul lirismului minulescian, fiind un exerciţiu cu două matrice poetice „clasice” – Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski. Înrâurirea simbolismului francez a produs o mutaţie stilistică spre o formulă originală, numită mai târziu chiar „minulescianism”. Prezenţa poetică a lui Minulescu se impune în forţă atât în revistele vremii, cât, mai ales, prin volumele din anii1908 şi 1913, adică „Romanţe pentru mai târziu” şi „De vorbă cu mine însumi”, propunând publicului romanţa simbolistă, un model accesibil al poeziei moderne, şi odată cu ea o nouă estetică, promovată şi teoretic în articolele-program din „Revista celorlalţi” şi „Insula”. Succesul şi voga literară pe care o declanşează fac din Minulescu un promotor al simbolismului, un veritabil catalizator al liricii moderne, încă timid reprezentată în epoca în care a trăit și a scris. Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei, specie cu tradiţie în literatura română (de la poeţii Văcăreşti, prin C.A. Rosetti sau Alexandru Depărăţeanu, la Mihai Eminescu, ca şi la minorii Mihail Zamphirescu sau George Creţeanu), pentru muzicalitatea ei, fiind uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Mai ales procedeele muzicale, refrenul şi repetiţia, proprii romanţei, au fost exploatate pentru realizarea unei sugestii de tip simbolist.

Apelul la romanţa tradiţională dezvăluie şi o notă autohtonă a poeziei minulesciene: un trubadur, un jongler cu o psihologie balcanică, a cărei formă de expresie e flecăreala perpetuă. Poezia lui Minulescu e uşor de memorat şi permisivă la (auto)parodiere, cum s-a şi petrecut în epocă. Verslibrismul minulescian, conform lui Vladimir Streinu, unul strict formal, constând în ruperea şi redispunerea tipografică a versului clasic, ca vers liber, este un tip de exerciţiu care a deschis calea celui veritabil în poezia română. Fantasticul minulescian este unul conectat la viaţa citadină, modernă (ca la Mircea Eliade sau la Alexandru A. Philippide), rupând deci cu linia, mai bine reprezentată în epocă prin Gala Galaction sau Vasile Voiculescu, a fantasticului de factură rurală. Infiltrarea de umor, grotesc şi sarcasm, cu surse similare din Gogol şi mai ales în „nenea” Iancu Caragiale, adaugă acestor proze unele note suprarealiste.Romanele „Roşu, galben şi albastru” (1924), „Corigent la limba română” (1928), „Bărbierul regelui Midas” şi „3 şi cu Rezeda 4” (1933) sunt (auto)biografii imaginare scrise cu multă eleganţă stilistică şi într-o perfectă estetică a oralităţii (conform celor spuse de Paul Zarifopol).În aceste scrieri, se vizează fresca socială şi comedia de moravuri, răspunzând gustului public pentru un modernism decadent, frivol, amoral şi cinic, cu rezolvări melodramatice (sfârşituri tragice, sinucideri etc) sau senzaţionale (prin intrigă poliţistă).

Umorul şi ironia, ca şi autopastişa confirmă că scriitorul le-a conceput ca pe un exerciţiu literar, ca pe o improvizaţie de poet (cum singur mărturiseşte în „Autobiografie”), în maniera prozei simboliste. Teatrul lui Minulescu continuă acest tip de improvizaţie stilistică şi împinge, şi din cauza cerinţelor genului, la exces câteva caracteristici: artificiozitatea construcţiei şi tehnicii teatrale, iluzionism verbal şi lirism strident, sentimentalism, tentă tragicomică ori melodramatică, vervă şi fantezie, clişee dramatice (triunghiul erotic, finalul funest) etc., toate tributare gustului pentru teatrul bulevardier francez, un gust epicureic şi amoral. Unele soluţii dramatice, întâlnite la Oscar Wilde, Henri Bataille, Maeterlinck, Pirandello, vestesc teatrul modern: dedublarea şi multiplicarea personajelor, măştile, imixtiunea commediei dell’arte şi a teatrului de marionete (mai ales în piesa Manechinul sentimental). Minulescu a fost şi unul din marii gazetari ai anilor 1910-1940. În afară de „Revista celorlalţi” şi „Insula”, importante ca repere clare ale orientării moderniste şi simboliste în poezia românească, el mai scoate, împreună cu Liviu Rebreanu, în 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiţi-mă!”. A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul”, cât mai ales în rubrica zilnică de la „Românul” (în 1914) şi în articolele din ziarul de război „România” (1917-1918), unde se dovedește a fi un fin analist al evenimentelor politice, sensibil la tragismul conflagraţiei mondiale, sobru şi cu judecată clarvăzătoare, la antipodul estetului boem şi neangajat, cum, îndeobşte, e etichetat. În ceea ce priveşte activitatea de cronicar plastic, desfăşurată de-a lungul întregii vieţi, se impune prin bun-gust şi orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critici de artă care îi remarcă pe Brâncuşi, Iser, Dărăscu şi, în general, pe artiştii de avangardă ai vremii sale. În comentariile și criticile sale, a căutat să promoveze teatrul modern european (de la Oscar Wilde la Pirandello), dramaturgia română originală (ilustrată de Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Alexandru Davila, Zaharia Bârsan, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga) şi, mai ales, să afirme mereu valoarea şi importanţa lui I.L. Caragiale. Ion Minulescu a avut două muze: prima a fost soţia sa, Claudia Millian, alături de care a găzduit serate de pomină, la care venea toată lumea artistică a Bucureştiului dinainte de Marele Război. În perioada interbelică, poetul a întâlnit-o pe Rose Kritzmann, o femeie misterioasă care i-a rămas alături până la moartea lui.

Opera sa cuprinde multe titluri, pe care vă rog să-mi permiteți să le inserez aici:

-Romanţe pentru mai târziu, Bucureşti, 1908;

-Casa cu geamurile portocalii, Bucureşti, 1908;

-De vorbă cu mine însumi, cu ilustraţii de Iser, Bucureşti, 1913;

-Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 1920;

-Pleacă berzele, Bucureşti, 1921;

-Lulu Popescu, Bucureşti, 1921;

-Roşu, galben şi albastru, Bucureşti, 1924;

-Manechinul sentimental, Bucureşti, 1926;

-Allegro ma non troppo, Bucureşti, 1927;

-Spovedanii, Bucureşti, 1927;

A-mantul anonim, Craiova, 1928;

-Corigent la limba română, cu ilustraţii de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1928;

-Cetiţi-le noaptea, Bucureşti, 1930;

-Strofe pentru toată lumea, Bucureşti, 1930;

-Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1931;

-Porumbiţa fără aripi, Bucureşti, 1931;

-3 şi cu Rezeda 4, Bucureşti, 1933;

-Nu sunt ce par a fi…, Bucureşti, 1936;

-Nevasta lui Moş-Zaharia, Oradea, 1937;

-Ciracul lui Hegesias, Bucureşti, 1939;

-Versuri, Bucureşti, 1939;

-Când doi se ceartă, Bucureşti, 1940;

-Versuri, Bucureşti, 1943;

-Cine-i autorul acestui roman senzaţional?, Bucureşti, 1943;

-Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1966;

-Bucureştii tinereţii mele…, ediţie îngrijită de Mioara Minulescu, prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1969;

-Banchetul meu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1971;

-Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Emil Manu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983;

-Versuri, postfaţă Gabriela Omăt, Bucureşti, 1975;

-Romanţe pentru mai târziu, ediţie îngrijită de Marcela Radu, Craiova, 1984;

-Versuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Simion Mioc, Timişoara, 1985;

-Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1986;

-Proză, postfaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1986;

-Corigent la limba română şi alte proze, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Cluj Napoca, 1989;

-Opere, ediţie îngrijită de Emil Manu, introducere de Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1995.

Ion Minulescu a murit la 11 aprilie 1944,  în urma unui infarct, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Despre el, Matei Călinescu scria în „În istoria literaturii române”: „Minulescu rămâne în primul rând ca poet. Apărut în momentul paroxistic al sămănătorismului agrest, autorul «Romanțelor» își găsește o sursă de inspirație în lumea civilizației citadine, aducând prin poezia sa mărturia unei sensibilități noi în literatura noastră. Lăsând la o parte ceea ce ține de o originalitate căutată și de o afectare a comportamentului zis, printr-un cuvânt care-și păstrează sensul francez «artist», sensibilitatea minulesciană e, într-un context literar dominat de «dezrădăcinați» convenționali, vie și plină de vioiciune, cu secrete, dar bogate resurse de optimism, inteligența artistică a poetului e mobilă și diversă, receptivă și cercetătoare. Toți acești factori fac parte din sinteza lirico-umoristică pe care Minulescu o realizează cu atâta farmec contagios în versurile sale.” Evident, chiar dacă e considerat cel mai important poet simbolist, mulți critici l-au judecat cu asprime, ca pe un poet facil, lipsit de profunzime, ceea ce este total nedrept. El a fost etichetat ca „adevăratul stegar al simbolismului” (Eugen Lovinescu) sau „agentul cel mai activ al simbolismului înainte de război” (Șerban Cioculescu), dar Minulescu era preocupat și de idei profunde, de științele oculte, de misterele metafizicului, iar scrierile sale ar trebui descifrate într-o cheie nouă, mai ales că poezia sa nu este deloc datată și este descoperită constant de noi generații de tineri cititori. Apartamentul lui din Cotroceni, în care a locuit alături de soția și fiica sa, înconjurat de operele de artă dăruite de numeroșii săi prieteni artiști și unde și-a scris majoritatea cărților, este astăzi casă memorială. Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Petre Anghel, „Ion Minulescu’, 100 cei mai mari scriitori români, Editura Lider, București, 2003

http://www.viatasiopera.ro/minulescu-ion/biografie.html

http://www.autorii.com/scriitori/ion-minulescu/index.php