Nicu Caranica, poet și om de cultură român

Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, în Bitolia, Macedonia. Tatăl său, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor și compozitor, a fost premiat cu Marele Premiu „Năsturel” în 1937, pentru lucrarea „130 de melodii populare românești”, la recomandarea academicienilor George Enescu și Dumitru Caracostea. Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan, iar sora poetului, Eta Boeriu, a fost poetă și traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche și contemporană.

Nicu Caranica, Paris 2002

Dr Michaela Caranica Fulea – Operă proprie

• CC BY-SA 4.0
• Fișier:Nicu Caranica.jpg
• Creată: 4 ianuarie 2002
• Încărcată: 2 martie 2018
• Poziție: 51° 27′ 49,54″ N, 7° 2′ 21,21″ E

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicu_Caranica#/media/Fi%C8%99ier:Nicu_Caranica.jpg

Nicu Caranica a urmat școala primară și liceul la Turda între 1919 și 1928, iar apoi Universitatea la Cluj între 1928 și 1932. A continuat studiile în Franța, la Universitatea Catolică din Lille, unde a obținut licența cu teza „La critique de Baudelaire” în 1932. Între 1935 și 1936 a studiat la Sorbona și la École Normale Supérieure din Paris, lucrând la o teză de doctorat despre critica totală a lui Baudelaire, care a rămas neterminată din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinilor vremurilor.

A activat ca profesor în țară și, ulterior, ca atașat de presă la Legația Română din Quirinal, Roma. La revenirea în țară, a refuzat să se întoarcă și a ales să rămână în exil, trăind timp de zece ani în Italia. În perioada 1943-1945, a fost asistent la Institutul de filologie romanică al Universității din Padova, lucrând cu profesorul Ramiro Ortiz. Din 1951, s-a stabilit la Paris, unde a trăit până la sfârșitul vieții, în 2002.

Nicu Caranica a debutat în presă la vârsta de 16 ani, în revista „Propilee literare”, dar debutul său adevărat a avut loc în 1932, în „Gând românesc”. În 1940, a fost numit de Sextil Pușcariu colaborator la Marele Dicționar al Academiei. A publicat mai multe volume, printre care „Poeme și imnuri” (1940), „Povestea foamei” (1945), „Nașterea tragediei” (1968), „Mouvement irreversible” (1972), „Anul 1940” (1981), „La lotta con l’angelo” (1992), și „Capire Luzi” (1995).

A colaborat la reviste din țară, cum ar fi „Herald”, „Gând românesc”, „Abecedar”, „Revista Fundațiilor Regale” și „Curentul literar”, dar și în exil, în publicații precum „Caiete de dor”, „Anotimpuri”, „Semne”, „Destin”, „Limite”, „Ethos”, „Nation Francaise”, „Quinta generazione” (Bologna), și „La panarie” (Udine). După 1989, a colaborat la revistele „Steaua” și „Vatra”.

A fost inclus în antologiile „Tineri poeți ardeleni” (1940), „Antologia poeților români în exil” (1950), și „Poezia românească nouă” (1956).

A fost membru al „Centre Roumain de Recherches” din Sorbona, Paris, din 1950. Printre cei care au scris despre el se numără Perpessicius, Virgil Ierunca, Zvonne Rossignon, Vintilă Horia, Vera Passeri Pignoni și George Uscătescu.

Nicu Caranica a trăit întreaga viață întru limba română, având încredere în vitalitatea poporului român, așa cum mărturisea într-o conversație cu Nicolae Băciuț la Freiburg, Germania: „încredere în vitalitatea poporului român, care știe să trăiască dichterisch (poetic)”.

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/author/0017862/Nicu_Caranica#bio