Nicolae Tonitza, pictor român

Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad, Tutova, România – d. 26 februarie 1940, București, România) a fost un pictor, caricaturist, litograf, gravor, ceramist, grafician și cronicar de artă român.

Tonitza a fost considerat în 1930 cel mai important pictor român în viață. Încă din copilărie, a arătat o mare înclinație pentru pictură, orice suprafață dreaptă din casă devenind un loc potrivit pentru desenele sale. La 16 ani, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din Iași, însă a fost nevoit să copieze ghipsuri, o activitate care nu i-a fost deloc pe plac.

Nicolae Tonitza

Asybaris01 – Sursa

• CC BY-SA 4.0
• Fișier:Nicolae Tonitza (1).jpg
• Creată: 1927
• Încărcată: 22 mai 2023

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Tonitza#/media/Fi%C8%99ier:Nicolae_Tonitza_(1).jpg

Celebru pentru portretele de copii, Tonitza a folosit ca modele atât propriii copii, cât și nepoata sa. Tablouri ca „Cap de fetiță”, „Cap de copil” sau „Cap de fetiță cu broboadă albă” transmit o gamă largă de emoții, precum fericirea, tristețea sau durerea. Un detaliu semnificativ al acestor lucrări este modul în care a ales să reprezinte ochii, lăsându-i adesea doar sub forma unor pete negre sau chiar omisându-i complet, un element caracteristic portretelor de copii. Portretele adolescenților, cum ar fi „Fetița pădurarului” sau „Katiușa lipoveanca”, păstrează totuși detaliile ochilor, dar aceștia exprimă mai mult resemnare, un sentiment care a fost constant în viața artistului.

Tonitza era fascinat de peisaje și considera că, atunci când reproduce natura, devii sclavul ei, în timp ce prin reprezentarea sa artistică o poți domina. Pânze celebre din această perioadă sunt „Margine de oraș”, „Câmp de maci”, „Peisaj cu moară veche” sau „Curte cu rufe”, iar Tonitza prefera să picteze înainte de răsăritul soarelui pentru a surprinde esența naturii, evitând orele de amiază sau apus.

O altă etapă a creației sale a fost dedicată florilor și naturii moarte, printre lucrările sale regăsindu-se „Flori și ferigă”, „Garoafe” și „Vas cu petunii”.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Tonitza#/media/Fi%C8%99ier:Nicolae_Tonitza_-_Portret_de_copil.jpg

Din cauza lipsei de răbdare pentru schițele detaliate de ghips, Tonitza a fost exclus din școala de arte. În 1908 a plecat în Germania, unde a studiat la Academia regală bavareză de arte frumoase din Munchen, iar mai târziu a călătorit în Italia și Franța. În 1911 s-a întors în țară și a încercat să obțină diploma de la Școala din Iași, care ar fi permis bărbaților să fie chemați în armată pentru o perioadă mai scurtă.

Portretele sale sunt predominant feminine, artistul redând în aceste imagini trăirile sau caracteristicile persoanelor dragi lui. De exemplu, soția sa, Ecaterina Climescu, apare ca o femeie grațioasă, iar „Omul unei lumi noi”, realizat pentru scriitorul Gala Galaction, reflectă suferința și dramatismul.

Un alt proiect important al lui Tonitza a fost pictura Mănăstirii Durău, realizată între 1935-1937, unde a folosit tehnica de pictură în ceară. „Ce mă impresionează în mod deosebit”, nota el, „sunt țăranii din partea locului, pe care i-am stilizat în întreaga biserică”. Această lucrare, alături de alte proiecte, cum ar fi biserica „Sfinții Voievozi-Merișori” din Scorțeni, a fost o dovadă a influenței bizantine asupra stilului său.

În ultima perioadă a vieții sale, Tonitza s-a lăsat influențat de Orient, operele sale fiind caracterizate prin decorarea excesivă a pânzelor și simplificarea culorilor, uneori până la monocromie.

În 1939, s-a îmbolnăvit de scleroză cerebrală, iar un an mai târziu, pe 26 februarie 1940, a decedat la doar 54 de ani, lăsând în urmă un impresionant patrimoniu artistic. Considerat cel mai mare pictor român, Nicolae Tonitza a avut o influență semnificativă asupra artei din România.