Nicăpetre, sculptor canadian de origine română

Nicăpetre (nume real: Bălănică Petrică) s-a născut la 27 ianuarie 1936 în Brăilița, astăzi un cartier al municipiului Brăila, și a încetat din viață pe 21 aprilie 2008, la Toronto.

A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1964, remarcându-se încă de la debut printr-un stil original în desen și sculptură, care l-a consacrat drept una dintre vocile distincte ale artei plastice românești contemporane.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/work-hands-sculptor-stonemason-5275153/

Până în 1980, a trăit și creat în România, publicând desene în revistele „Luceafărul”, „România Literară”, „Săptămâna”, „Viața Românească”, „Albina”, „Ifiumuncacs” și ilustrând volume precum Poeme de Theodor Balș, Libertatea de a trage cu pușca de Geo Dumitrescu, Veșmânt și culoare de Cristina Anghelescu, Coloana fără sfârșit de Mircea Eliade.

Prima sa expoziție personală – de sculptură și desen – intitulată „Cariatide”, a avut loc în 1969, la Galeria Simeza. Au urmat numeroase expoziții, între care: sculptură la Galeria Apollo (1970, 1972, 1974), desen la Galeria Amfora (1975), sculptură la Galeriile de Artă ale Municipiului București (1976), sculptură și desen la Galeriile de Artă din Bacău (1979), și desen la Galeria Galateea (1980).

Printre lucrările monumentale ale acestei perioade se numără sculpturile de la Măgura Buzăului: „A fost aici, odată…” (1971) și „Zăbală și paloș” (1979). De asemenea, la Târgu-Jiu a realizat în 1971 decorația exterioară a sediului Primăriei, formată din 32 de capitele.

La 15 iulie 1980, Nicăpetre a părăsit România, lăsând în urmă întreaga sa creație de până atunci (1962–1980), aflată în atelierul său din Intrarea Mieilor nr. 10, Bariera Vergului, care a fost devastat după refuzul artistului de a se întoarce în țară. Plecarea i-a fost facilitată de o invitație la Simpozionul de sculptură în marmură de la Skironio, Grecia, organizat în memoria sculptorului Costas Polichronopoulos. După o scurtă ședere în Grecia și Italia, în iulie 1981 s-a stabilit în Toronto, Canada, unde, în ciuda greutăților și a faptului că a fost nevoit să muncească drept dulgher sau vopsitor, a continuat să creeze: a desenat (ciclul „Artistul și Natura”), a pictat („Livezi înflorite”), a scris (volumul autobiografic „Brăilița – Downtown – via UAP”) și a sculptat în trunchiuri de copaci doborâți de furtună sau, mai rar, în piatră.

Începând cu 1982, Nicăpetre a expus în Toronto, la Columbus Center (pictură și sculptură), iar în 1985 a deschis o expoziție personală de sculptură la Goethe Institute – eveniment care a marcat începutul unei cariere internaționale prestigioase. A fost apreciat pentru diversitatea tehnicilor și genurilor abordate, lucrările sale fiind expuse în Canada, SUA, Japonia, Grecia, Germania și Austria.

În 1991, a fost distins cu Marele Premiu la Concursul Internațional de Sculptură Henry Moore de la Hakone, Japonia, pentru lucrarea Adam și Eva, realizată în marmură. În 1993, a obținut Premiul Juriului la a doua ediție a Concursului Internațional de Sculptură organizat de Universitatea din Birmingham (Alabama, SUA), cu lucrarea Invocație, sculptată în lemn, ulterior achiziționată pentru colecția universității. În 1995, a participat cu lucrarea Devenire (lemn) la Trienala de Sculptură de la Osaka.

Printre lucrările sale monumentale se regăsesc:

• „Iubirea mea… despre tine” (1974, marmură) – Villany, Ungaria
• „Marea Umbră” (1980, marmură) – Skironio, Grecia
• „Orgă de liniște” (1988, granit) – Straubing, Germania
• „Acrotiri” (1993, marmură) – Krastal-St. Paul, Austria
• „Devenire” (1994, lemn) – Saint-Jean-Port-Joli, Quebec
• „Păstaie” (1996, lemn) – Kirkfield, Ontario

Pentru Centrul Cultural Românesc din Hamilton (Canada), Nicăpetre a realizat portretele în marmură ale lui Mihai Eminescu (1989) și Nae Ionescu (2000), precum și busturile în bronz ale scriitorilor români din exil: Aron Cotruș (2002), Vasile Posteucă (2003), Mircea Eliade (2005), Horia Vintilă (2006), Horia Stamatu, George Donev.

Criticul Petru Comarnescu a fost printre primii care au remarcat valoarea lui Nicăpetre, afirmând în 1969, în cronica expoziției „Cariatide”, că artistul „va deveni un foarte original și mare sculptor”.