„Gramatica” lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai – o piatră de temelie a limbii române

Nevoia unei gramatici unitare a limbii române a preocupat timp îndelungat elitele intelectuale din Țările Române. Această dorință s-a concretizat pentru prima dată la 11 iunie 1780, odată cu publicarea lucrării „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, semnată de Samuil Micu și Gheorghe Șincai – o operă revoluționară și fundamentală pentru cultura română.

Samuil Micu, nepot al episcopului Inochentie Micu-Klein, era un erudit teolog, filosof, traducător și istoric, autor al unei „Istorii a românilor”. Alături de el, Gheorghe Șincai, fost coleg și prieten apropiat, a fost un veritabil misionar al educației în satele românești din Ardeal și un cercetător pasionat, care a explorat biblioteci europene în căutarea originilor poporului român.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Elementa_linguae_daco-romanae_sive_valachicae#/media/Fișier:Elementa_linguae_daco-romanae_sive_valachicae,_Viena,_1780.jpg

Deși nu au fost primii care au încercat o sistematizare a limbii – îi precedaseră Dimitrie Eustatie Brașoveanul (1757) sau arhimandritul Macarie – lucrarea lui Micu și Șincai este prima gramatică română cu adevărat riguroasă și coerentă. Reprezentanți de seamă ai Școlii Ardelene, cei doi autori au redactat lucrarea în limba latină, în primul rând pentru a sublinia originea latină a limbii române, și în al doilea rând, pentru că latina era limba academică internațională a vremii.

Desigur, această alegere a venit cu limitări: limba latină nu reda fidel toate particularitățile fonetice ale românei. Totuși, intenția era clară – după cum spunea Iorgu Iordan, „Pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini cunoscători ai latinei să învețe românește și să înțeleagă originea limbii noastre.”

Criticile nu au lipsit – mulți au remarcat că fonetica limbii române era constrânsă în rigorile limbii latine. Însă impactul lucrării a fost profund și de durată, influențând gramaticienii români care au urmat: Ienăchiță Văcărescu cu „Observații sau băgări de seamă…” (1787), Radu Tempea cu „Temeiurile gramaticii românești” (1815–1820), sau Constantin Diaconovici-Loga cu „Gramatica românească…” (1822).

De remarcat că, în timp ce Tempea încă utiliza grafia chirilică, Micu și Șincai promovau latinitatea limbii, inclusiv prin scriere. În 1805, Șincai nota clar: „În «Gramatica» noastră «daco-romană» ne-am străduit a demonstra în tot felul formarea limbii române din latină și, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-i învățăm româna printr-o metodă mai ușoară și mai scurtă.”

Astfel, lucrarea lor a devenit un veritabil far călăuzitor pentru toți cei care visau la o limbă literară română modernă. Dincolo de rolul său didactic, gramatica era o declarație de independență lingvistică și identitară, o încercare de a elibera limba română de influențele străine și de a renunța la scrierea chirilică.

Publicată la Viena, la Tipografia Joseph din Kurzböck, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” este considerată actul de naștere al limbii române moderne. Datorită viziunii și eforturilor celor doi ardeleni, româna a primit un cadru academic care a stat la baza capodoperelor literare ale secolelor ce au urmat.

Sursa: Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR