Moise Nicoară, jurist, profesor, poet și luptător pentru drepturile românilor din Transilvania

Moise Nicoară, cunoscut și sub numele de Moise Nicorescu (n. 30 noiembrie 1784, Gyula, Ungaria – d. 10 octombrie 1861, București), a fost un jurist, profesor, poet și un fervent luptător pentru drepturile românilor din Transilvania.

Moise Nicoară s-a născut într-o familie de români nobili din Gyula, Ungaria. Părinții săi, Petru Nicoară și Maria Șerban, au avut șase copii: trei surori și doi frați. Familia Nicoară a fost nobilitată în 1627 de împăratul Ferdinand al II-lea, prin intermediul unui strămoș al său, Ștefan Nicoară.

Bust Moise Nicoara – Arad

Silenzio76 – Operă proprie

• CC BY-SA 3.0
• Fișier:Bust Moise Nicoara.JPG
• Creată: 2 ianuarie 2011
• Încărcată: 22 august 2012

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Moise_Nicoar%C4%83#/media/Fi%C8%99ier:Bust_Moise_Nicoara.JPG

Nicoară și-a început educația în localitatea natală, urmând gimnaziul la Oradea și Arad. Între 1802-1806, a studiat Dreptul la Pesta și Bratislava, iar în 1807 s-a mutat la Viena pentru a-și continua studiile în drept roman și statistică. Tot la Viena a învățat limba turcă, dorind să devină reprezentant diplomatic în Imperiul Otoman sau în Țările Române.

După absolvire, a primit un post la cancelaria județului Bichiş, însă în 1809 s-a înrolat voluntar în armata austriacă, unde a fost avansat la gradul de locotenent de cavalerie și a recrutat voluntari români pentru a lupta împotriva lui Napoleon. În ciuda eforturilor, nu a reușit să intre în armata regulată, astfel că în 1810 s-a mutat la București. Acolo, în 1813, a predat limba latină și germană la școala lui Caragea Vodă, menținând relații cu personalități literare precum Nicolae și Iancu Văcărescu.

Între 1814 și 1815, Nicoară a călătorit la Constantinopol și Viena, încercând fără succes să revină în armata austriacă. Întors la Gyula, a început lupta pentru numirea unui episcop ortodox român la Arad, colaborând cu lideri români precum Petru Maior, Aron Budai și Gheorghe Lazăr.

În 1819, după ce a rămas singurul susținător al acestei cauze, a fost discreditat de autoritățile austriece, acuzat că folosește donațiile pentru scopuri personale și ulterior arestat și declarat nebun. Eliberat în 1821, a încercat să părăsească imperiul și să se stabilească în altă țară, dar a fost arestat din nou în 1824. În cele din urmă, a primit pașaportul și a plecat la București în 1825.

A continuat să caute un post academic, însă memoriile sale adresate principilor români au fost respinse. Între 1833 și 1835 a fost numit revizor al școlilor din Muntenia, perioadă în care și-a schimbat numele în Nicorescu. În anii următori a călătorit în Rusia și Imperiul Otoman, continuând să promoveze cauza românilor.

Moise Nicoară a murit la 10 octombrie 1861, în București, într-o sărăcie cruntă. Locul său de înmormântare este incert; unii cred că ar fi fost înmormântat la Biserica Mihai Vodă din București, iar alții la cimitirul Bisericii Mavrogheni.

Lupta sa a dus la crearea Teologiei românești la Arad în 1822 și la alegerea primului episcop ortodox român la Arad, Nestor Ioanovici, în 1829. Manuscrisele sale se află la Biblioteca Academiei Române.

În cinstea sa, Colegiul Național din Arad îi poartă numele, la fel ca și mai multe străzi din orașe precum București, Timișoara, Cluj-Napoca și Arad. De asemenea, i-a fost ridicat un bust în Gyula, Ungaria.

Bibliografie

• Berényi, Maria, 140 ani de la moartea lui Moise Nicoară, articol în „Lumina”, revistă a românilor din Ungaria, Gyula, 2001, ISSN 215-6779.