Jurnal FM 
„Moara cu povești”. România și Tripla Alianță…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on mai 17, 2024
Motto: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!”– proverb popular
„Moara cu povești”. România și Tripla Alianță…
Astăzi, mi-am propus să „măcinăm” împreună la „moara cu povești” câteva scurte treceri în revistă asupra aspectelor care au generat o alianță care și-a pus amprenta asupra istoriei omenirii și a dus, în cele din urmă, la prima conflagrație mondială. Astfel, vă reamintesc că, la data de 20 mai1882, se forma „Tripla Alianţă” (sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută) între Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului german Otto von Bismarck („cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, declarată una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe, stătea tratatul secret negociat de către Otto von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, document- înțelegerecare sporea puterea în zonă a celor două state. Astfel, Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în rezistența dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, țară refăcută după încheierea războiului franco-prusac din 1870-1871. Italia avea, în acest context, probleme destul de mari în nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe von Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Cancelarul Otto von Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război. Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani existente între Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Otto von Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe. Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. Mai apoi, în 1887, când trecuseră cei cinci ani pe durata care se semnase inițial alianța, von Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe cancelarul chezaro-crăiesc Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva (vezi, Doamne!) iredentismului românesc și a celui italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui von Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa. În același an, von Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se numără și „Înțelegerile mediterane” la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și menținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.
„Moara cu povești”. România și Tripla Alianță…
În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, adică Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări. Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți trei poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, o serie de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță. Mai apoi, după asasinarea de către un naționalist sârb, Gavrilo Princip, la Sarajevo, a arhiducelui austriac Franz Ferdinand și a soției acestuia (la 28 iunie 1914), războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai două săptămâni, statele din cele două sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația mondială durând până în 11 noiembrie 1918.
România și Tripla Alianță…
Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit trei obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale. Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără „patronajul” uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea „patronajului” unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală.
România și Tripla Alianță…
Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât de pe teritoriul României. Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de ușor de realizat. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite inconveniente, soluția trebuia să se îndrepte spre dezavantajele cele mai mici, ca în orice căutare de soluții de politică externă. Firește, o apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată fățiș de guvernul britanic până în anul 1904. De asemenea, nici orientarea tradițională a României către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea acesteia din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abile acțiuni diplomatice ale cancelarului german von Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Interesant punct de vedere al „tradiționalilor” noștri aliați! Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României. De asemenea, Rusia, aliatul Franței începând cu anul 1893, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, dar și opinia publică, în general, considerau Rusia drept un potențial și imprevizibil inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare intensă cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere materializată mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878). Divergențele au continuat și în perioada următoare, acestea fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească. Disputa aceasta, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Aceste relații au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite, totodată, și de interesele Rusiei în Bulgaria. O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, implicit, lipsa de tact a diplomaților țariști.
România și Tripla Alianță…
Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși monarhia dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar s-a transformat radical, tendință ce se observă „din avion” începând cu refuzul chezaro-crăiesc de a recunoaște nou proclamatul regat român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România era una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Ca ale unui pacient suferind de bipolaritate! Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată, firește, de situația românilor din Transilvania, supuși constant unor politici de deznaționalizare forțată, politici impuse odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, dar și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor. De asemenea, relațiile românești cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie prea evidentă a opiniei publice românești față de recent creatul imperiu german, fapt la care au contribuit „concesiunea Strousberg”, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta „foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”.Totuși, elementele în discuție nu erau generatoare de situații mai îndelungate de tensiune. În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta avantajul că era, la acel moment, principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Pe de altă parte, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, acestea prezentau și impedimentul major și evident că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere implicită de Austro-Ungaria. Iar această soluție era evident că venea în contradicție cu interesul național al românilor.
Trebuie spus, totuși, că o serie factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei. Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat, până în vara anului 1883, printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita regelui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția cancelarului german von Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns destul de iute la o înțelegere în ceea ce privește proiectul tratatului. Discuțiile pe această temă au avut loc în cadrul vizitei prim-ministrului român la Viena care a avut loc în septembrie 1883. Deși premierul Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat, totuși, punctul de vedere al prim-ministrului român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul „Triplei Alianțe”). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.
România și Tripla Alianță…
Proiectul prezentat de premierul Kalnoky la data de 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul acesta avea un preambul și opt articole, dintre care unul (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra monarhiei austro-ungare. Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de „lipsă de încredere reciprocă”. În realitate, prim-ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma într-un fel de jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania. Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent și normal la cap. La propunerea lui Brătianu, clauza respectivă a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni. O altă prevedere respinsă de către Brătianu a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe regele Carol I. Prim-ministrul Brătianu a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de von Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca și cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că, în acest caz, nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații relativ bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la data de 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883, împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria.
România și Tripla Alianță…
Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole. Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888. Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele diplomatice au trezit, totuși, diverse suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D. A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Era evident pentru observatorii atenți că se pregătea ceva. Prim-ministrul Brătianu a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 octombrie/10 noiembrie 1883 într-un mod neclar și din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o „apropiere” a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei. Aderarea României la „Tripla Alianță” a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. În condițiile vremii, actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa și, mai ales, peste capul său. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve „problema Dunării” conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul acesta din 1883 a contribuit la întărirea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în zona de sud-est a Europei. Pe de altă parte, parteneriatul cu România în cadrul „Triplei Alianțe”, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate.
România și Tripla Alianță…
Astfel, Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, monarhia bicefală își putea concentra forțele spre Est, unde ar fi beneficiat, ipotetic, și de ajutorul armatei române, iar imperiul german își orienta atenția preponderent către Vest. Însă un evident avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că acest tratat „secret” de alianță a stânjenit lupta de emancipare/eliberare a românilor ardeleni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky. Aceasta nu a însemnat, însă, abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni. Practic, nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din „Vechiul Regat” n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele. Deși „Tripla Alianță” a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în anul1915), cât și România (în anul 1916) au intrat în război de partea Antantei.
România și Tripla Alianță…
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947).Volumul I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004
Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), românilor.Volumul VII.Tom II. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003
Gheorghe Nicolar Căzan, Șerban Rădulescu-Zonar, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
https://idr.ro/publicatii/DDR1883.pdf
https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-ajuns-romania-de-la-alianta-cu-rusia-la-cea-640319.html
https://www.scribd.com/document/339994663/Tripla-alian%C5%A3%C4%83
https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2017/03/13_Daniel_Cretu.pdf
https://history-maps.com/ro/story/History-of-Germany/event/Triple-Alliance
https://www.academia.edu/62118886/Tripla_Alianta_Romania_si_relatia_cu_Rusia_Tarista?from_sitemaps=true&version=2
https://cogito.ucdc.ro/sitev/nr_3/11%20-%20ROMANIA%20SI%20PUTERILE%20CENTRALE%20_rom_.pdf
https://www.descopera.ro/istorie/19534557-aderarea-romaniei-la-tripla-alianta-mijloc-de-asigurare-a-securitatii-dupa-obtinerea-independentei
https://www.mae.ro/print/15028
https://hiphi.ubbcluj.ro/studii/Public/File/cursuri/suporturi_conversie/Relatii-internationale.pdf
https://www.historyonthenet.com/the-triple-alliance-the-1882-agreement-that-caused-ww1
https://warfarehistorynetwork.com/germany-kaiser-wilhelm-the-triple-alliance/
