„Moara cu povești”. Pe drumuri de Oaș și Maramureș
-partea a doua-

de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto:  „În pomul care nu dă roade nu aruncă nimeni cu pietre.” -vechi proverb românesc

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să continuăm călătoria începută săptămâna trecută prin Oaș și Maramureș. Pentru cei dintre dumneavoastră care nu ați citit cele zise de mine atunci, puteți citi acestea la linkul următor „Moara cu povești”. Pe drumuri de Oaș și Maramureș -partea întâi-   de Nicolae Uszkai, Brașov – Jurnal FM

Știu că s-ar putea ca unora să vi se pară prea lungă povestea de azi, dar, dragii mei, eu nu încerc aici decât să vă „deschid apetitul” pentru o zonă superbă și nu suficient cunoscută de români, fapt pe care nu-l pot face în doar câteva cuvinte. Cine nu are răbdare, poate părăsi, firește, „moara” oricând dorește! Săptămâna trecută rămăsesem cu călătoria prin Oaș și Maramureș, începută în Careiul meu natal, la Mănăstirea Săpânța-Peri, aflată în imediata vecinătate a Săpânței, nu departe de cursul râului Tisa. Firește că am continuat să mergem mai departe, spre Sighetu Marmației, loc unde aveam de gând să vizităm cel puțin un loc foarte cunoscut, adică Memorialul Victimelor Comunismului și, dacă s-o putea, și altceva. Din Săpânța, ne-am continuat drumul pe o șosea destul de rezonabilă calitativ, o surpriză plăcută, de altfel, trecând, paralel cu frontiera româno-ucraineană, prin Câmpulung la Tisa, Sarasău și Valea Hotarului, sate faine, cu case frumoase și gospodării arătoase, de oameni harnici. Pământurile păreau bine lucrate, după cum vedeam din mersul (cu viteză legală) al „japonezei” mele pe patru roți și asta spune ceva despre locuitorii de aici. Adică spune că-s oameni normali! Și ne-am continuat drumul spre Sighet…

Situat la confluența râurilor Iza și Tisa, municipiul Sighet este un oraș cochet și cu nu prea mulți locuitori, dar este centrul cultural și economic al Maramureșului Istoric. Trebuie să subliniez că, pânǎ în perioada interbelică, Sighetul a fost reședința județului Maramureș de atunci. Sighetu Marmaţiei, situat la graniţa cu Ucraina, are o altitudine de 274 metri faţă de nivelul mării,  Accesul aici este posibil atât pe calea ferată precum şi rutier prin DN 18 şi DN 19. Eu am mers, firește, pe DN 19. Ca localizare „distanțieră”, Sighetul se află la 600 de km de Bucureşti, 220 km de Cluj-Napoca, 65 km de Baia Mare şi 105 km de Satu Mare. Legătura cu Ucraina se face rutier prin punctul de trecere a frontierei Sighet-Solotvino şi feroviar prin punctul de trecere Câmpulung la Tisa (aflat la 12 km de oraş). Sighetu Marmaţiei (numit în trecut şi Sighetul Maramureşului) este atestat documentar din anul 1326 şi, ca oraş, din anul 1352. Capitală de peste şase veacuri a Maramureşului istoric, Sighetul are urme de vieţuire umană din paleoliticul superior (10.000 î.Hr.), neolitic, epoca bronzului şi epoca fierului. Aşezat la confluenţă de ape şi văi, oraşul Sighet a polarizat economic şi comercial zona Maramureşului. Cetatea de pe Solovan, de la începutul epocii fierului, una din cele mai mari aşezări fortificate din România, a fost supusă atacurilor în contextul exploatării metalelor din munţii Maramureşului. Numeroase urme ale dacilor liberi din zonă (Onceşti sau Călineşti, de exemplu) şi descoperirile arheologice din feudalismul timpuriu certifică arheologic perimetrul oraşului ca vatră de existenţă a strămoşilor daco-romani şi apoi români. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Sighetul devenise un centru urban înfloritor, odată cu dezvoltarea urbană şi intensificarea meşteşugurilor şi a comerţului. Se păstrează şi acum importante mărturii documentare ale breslelor oraşului în special a cizmarilor din secolele XVII – XIX. Pe la anul1700, la Sighet existau  paisprezece bresle. Dezvoltarea continuă a oraşului duce la acordarea de privilegii importante. La 1611, principele Bathory întăreşte privilegiile Sighetului, iar, în 1659, împăratul Leopold I acordă oraşului drept de stemă, iar această stemă a fost Capul de bour.Ulterior, este menţionat și de cronicarul Miron Costin, care afirmă că Sighetul, capitala Maramureşului, are ca stemă capul de bour, ca stema Moldovei. Asemănarea este certă dacă reamintim că Sighetul a fost feuda urmaşilor lui Dragoş Vodă. Autoritățile locului şi populaţia oraşului au dat, dintotdeauna, o atenţie deosebită învăţământului şi culturii, oraşul fiind un focar de iradiere pentru întreg Maramureşul şi zonele învecinate.

De-a lungul istoriei, alături de români, în oraş şi în zonă, s-au stabilit maghiari şi germani, ucraineni, iar din secolul al XVIII-lea, evrei şi alte populaţii. Populaţia oraşului a crescut constant, de la cca.1.000 de locuitori în sec. XVI, la 2.300 la 1778, 3.495 la 1785, 5.908 la 1840, 10.852 la 1880, 21.370 la 1910, 25.800 la 1940 (în ianuarie1945 erau doar 13.013 locuitori), 36.000 la 1976, 41.730 în anul 2007, 37.640 locuitori în 2011, iar acum, la recensământul în curs, om mai vedea câți sunt…Viaţa economică şi social-culturală a Sighetului s-a dezvoltat în specificul central-european al perioadei moderne. Se construiesc şcoli: dacă prima şcoală atestată în oraş este amintită la 1540 (şcoala calvină) după reforma religioasă se dezvoltă învăţământul catolic. În anul 1802, începe construirea şcolii cu etaj care, după 1859, îşi ocupă rangul de unitate de învăţămînt superior, ca facultate de drept de patru ani, funcţionând pănă în anul 1918. Populaţia românească, majoritară în zonă, şi-a instruit la început tinerii la şcolile calvine sau catolice. Că nu aveau altele și nici voie să aibă…O anumită deschidere politică de după revoluţia de la 1848/1849, adică funcţiile în comitat, inclusiv cea a Comitetului Suprem al Maramureşului, deţinut de români, au permis înfiinţarea la Sighet a „Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş”, care, în 1862, înfiinţează, pentru români, un institut românesc. Acesta a dat, în cei cca.100 ani de funcţionare, peste o sută douăzeci de dascăli de excepție, cei care vor pregăti conştiinţele pentru înfăptuirea autorităţii naţionale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,  la Sighet, apar numeroase asociaţii cu caracter economic şi religios, apar tipografii, se editează ziare şi reviste, se tipăresc lucrări în principalele limbi ale populaţiei zonei (românii, maghiarii, evreii, germanii, ucraineanii). Punerea în funcţiune a căii ferate ce lega Sighetul de Polonia şi Bucovina (la 1872) face din Sighet un important centru comercial. Apar fabrici de cherestea, de mobilă şi mai multe bănci. În anul 1893, în Sighet, se introduce iluminatul electric stradal, oraşul fiind, după Timişoara, al doilea oraş din aceste părţi de lume care beneficiază de progresele zilelor moderne. Primul război mondial a adus mari schimbări în situația populaţiei oraşului şi zonei, dar şi posibilitatea înfăptuirii unităţii naţionale a României. La 22 noiembrie 1918, la Sighet (în piaţa centrală a oraşului) se desfăşoară o mare adunare naţională a românilor maramureşeni care alege Sfatul Naţional şi hotărăşte trimiterea delegaţilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărât unirea cu celelalte provincii româneşti în hotarele României Mari. În anul 1919, se deschideau la Sighet importante şcoli româneşti: Liceul „Dragoş-Vodă”, Liceul de fete „Domniţşa Ileana”, Şcoala normală de băieţi „Regele Ferdinand”, un gimnaziu comercial mixt, un liceu comercial de băieţi, un liceu comercial de fete. În Palatul Cultural, se înfiinţează „Muzeul etnografic al Maramureşului”, cu importante colecţii de obiecte, covoare, cărţi vechi şi manuscrise. (1926).La Sighet, în perioada interbelică, apăreau peste 20 de ziare „Sfatul” (1918-1919), „Gazeta Maramureşului” (1920), „Graiul Maramureşului” (1932-1940; 1947-1948), „Maramureşul” (1923-1926), „Gazeta maramureşeană”, „Munca” (gazetă bilingvă). Apar şi numeroase gazete literare: „Căminul nostru, „Zări senine”, „Praguri culturale”, „Viaţa şcolară” etc. Câte ziare mai apar azi într-un oraș mai mare precum Baia Mare, Brașov sau Iași ori Timișoara? Întrebarea este retorică…Trecând prin timp, Dictatul de la Viena  din 30 august 1940 şi al doilea război mondial au adus imense suferinţe populaţiei oraşului. Peste 38.000 de evrei din Maramureş (12.500 din Sighet) au fost deportaţi în lagărele morţii şi exterminaţi. Stau mărturie acestei tragedii documentele de la Muzeul Culturii şi Civilizaţiei evreieşti, Casa Elie Wiesel, aparţinător Muzeului Maramureşului, Monumentul Holocaustului de pe locul fostei sinagogi distruse (1944) şi mărturiile laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1945) este marcat de întoarcerea refugiaţilor şi încercările de refacere a oraşului. Desfiinţarea judeţului Maramureş cu capitala la Sighet, din anul1950, duce la transformarea oraşului într-o localitate fără prea mare importanţă în Regiunea Maramureş. Doar eforturile cetăţenilor Sighetului şi dezvoltarea social-economică prin industrializare fac posibilă creşterea oraşului în zestrea economică şi în cea edilitară.

După excursia prin istorie, împreună cu soția „din dotare” am continuat drumul în „japoneza” noastră Toyota către locul despre care v-am povestit câte ceva. În drumul dinspre Valea Hotarului spre Sighetu Marmației, chiar la intrarea în oraș, pe dreapta, se află „Cimitirul Săracilor”, loc unde am adăstat un pic, loc aflat, faptic la câțiva zeci de metri de metri de frontiera româno-ucraineană. Acest loc a servit, pe parcursul secolului al XX-lea, ca loc de înmormântare al săracilor și al persoanelor fără adăpost, pe cheltuiala primăriei. Ce este, însă, special, la acest loc este faptul că, între anii 1950 și 1954, în acest loc au fost îngropați fie individual, fie în gropi comune, deținuții politici ai închisorii de exterminare din Sighet. Printre cei îngropați aici se numără marele Iuliu Maniu, Daniel Ciugureanu, Constantin I. C. Brătianu, Gheorghe Brătianu și mulți, prea mulți alți fruntași politici ai României interbelice. Acest loc este inclus în Memorialul Victimelor Comunismului aflat în centrul localității Sighetu Marmației, loc de care îl despart aproximativ 2,5 kilometri. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, cei 54 de morţi din închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate cu certitudine, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor ’50, astfel încât, pentru comemorarea sacrificiului acestor victime, a fost creat, în anul1999, un proiect peisagistic de excepție. Pe o suprafaţă de circa 14.500 metri pătrați a cimitirului a fost „desenat” un contur al ţării.

În exteriorul conturului, au fost plantaţi puieţi (în principal, conifere). Prin creştere, jnepenii, jepii, brazii şi molizii au devenit un veritabil „amfiteatru” vegetal, în interiorul căruia „ţara” va ramâne ca o poiană. Ideea este că, în felul acesta, patria îşi ține martirii în braţe şi îi plânge prin generațiile repetate ale vegetației. Ideea e tare faină, dar bine-ar fi ca acești martiri să fie plânși de întregul neam românesc măcar prin cunoașterea istoriei și a sacrificiului lor de către generațiile actuale! Lucru de care încep să mă-ndoiesc, pe zi ce trece…Cauza? Slaba, proasta și incompetenta guvernare de decenii încoace și lipsa totală de viziune multianuală pentru generațiile tinere, din ce în ce mai puțin educate…Am traversat orășelul cochet și destul de aglomerat la ora la care am intrat în acesta și ne-am oprit pe o străduță curată și faină, în apropierea Memorialului, mergând până acolo pe jos. Acest Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost inaugurat acum 25 de ani, la 20 iunie1997, în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei. Preşedinta Alianţei Civice, Ana Blandiana, propunea, în anul 1992, pentru prima dată, ideea unui Memorialul al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. La 30 ianuarie 1993, cu ocazia unei conferinţe despre drepturile omului desfăşurată la Strasbourg, Ana Blandiana avansează oficial ideea unui memorial al victimelor comunismului, într-o închisoare părăsită din România, la Sighetu Marmaţiei. La doar trei luni distanţă, pe masa Consiliului Europei se afla deja un proiect consistent privind acest obiectiv, iar în anul 1995 Consiliul îl preia sub egida sa, după ce două comisii inspectaseră la faţa locului datele prezentate. Între timp, la 21 aprilie 1994, după ce autorităţile române îşi arătaseră reticenţa faţă de proiect, era înfiinţată Fundaţia Academia Civică, condusă tot de Ana Blandiana, cu scopul de a gestiona crearea memorialului din punct de vedere al construcţiei, logisticii, cercetării ştiinţifice şi al atragerii de fonduri. Era preconizată şi realizarea unei ample baze de date, cu contribuţia Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din Bucureşti, condus de Romulus Rusan. Acest centru deţinea încă din anul 1993, un departament de istorie orală, un proiect în care erau implicaţi tineri istorici, studenţi şi membri ai Alianţei Civice. În perioada 1993 – 1997, au fost realizată, exclusiv pe baza unor donaţii particulare, reabilitarea ruinelor fostei închisori, partea muzeistică constand din expoziţii provizorii, iar la 20 iunie 1997, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost inaugurat oficial, imediat după ce, în primavara acelui an, Memorialul Sighet a fost declarat prin lege „ansamblu de interes naţional”, beneficiar anual al unei alocaţii bugetare modeste.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este format dintr-un muzeu situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmaţiei şi un Centru internaţional de studii asupra comunismului aflat în Bucureşti. Memorialul are ca scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conştiinţă o istorie falsă. Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către adminstraţia austro-ungară. În august 1948, a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni. În anul 1950, au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi.Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „şura”, celule de tip carceră, fară lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, astfel încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocora făceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (Republica Populară Română) în ONU, a avut loc o graţiere.O parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, o parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales „în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977, închisoarea a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare.

Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1995, în vederea transformării ei în Memorial. Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianţa şi documentaţia unei săli de muzeu. Tot spațiul interior este foarte bine pus în valoare cu informații deosebite. Într-una din curţile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecţi şi artişti, a fost construit, în 1997, un Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic cu o viziune modernă. Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii.Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ioniţoiu şi de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocaţie şi foşti deţinuţi politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea şi construirea Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune au fost suportate de către Mişu Cârciog din Londra, care rămâne, până în prezent, principalul donator al Memorialului. În anul 2000, a fost adăugat construcţiei vechi un modul cuprinzând o sală modernă de conferinţe, în care se pot desfăşura simpozioanele, dezbaterile şi seminariile, precum şi cursurile şcolii de vară. Sala este dotată cu o instalaţie de traducere simultană, putând fi închiriată pentru manifestări internaţionale.Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează. O tapiserie ca „Libertate, te iubim” de Şerbana Dragoescu, pictura „Înviere” de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagra” dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu şi cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate „Omagiu deţinutului politic” (una subintitulată „Înviere”), dau atmosferei trăsături dramatice şi înălţătoare. Lucrarea de cea mai amploare artistică este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaţilor”, realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, aşa cum comunismul zăgăduise viaţa a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul urmator în bronz şi este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori.

Dacă, după ce vizitezi acest loc, nu rămâi marcat de cele aflate, înseamnă că fie nu ai habar pe ce lume trăiești, fie nu-ți pasă de lume, în general! Ce se mai poate vizita interesant la Sighet? Multe locuri, dar interesant este să faceți, neapărat, un popas și la Muzeul Satului Maramureşean, situat pe Dealul Doboieş, la 3 km de centrul municipiului Sighetu Marmației, la ieşirea către Vadu Izei. La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, s-a inaugurat Muzeul Satului Maramureşean din Sighetu Marmaţiei, în prezenţa a zeci de directori de muzee din ţară, muzeografi de specialitate şi a unui numeros public. Muzeul, aşa cum arată astăzi, creează impresia unui sat cu specific zonal care a evoluat de la cel de tip „răsfirat” şi „risipit” la unul de tip „adunat”. Uliţe drepte (principale) şi întortocheate, poteci şi „prilazuri” alcătuiesc structura intimă a „satului” şi converg spre un promotoriu pe care, ca în toate satele maramureşene, este aşezată biserica.

În Muzeul Satului Maramureşean sunt restaurate şi conservate printre cele mai valoroase monumente de arhitectură populară din România (majoritatea acestora fiind datate cert cu inscripţii gravate sau săpate în lemn pe parcursul secolelor al XVI-lea, XVII-lea, XVIII-lea şi XIX-lea). În cadrul satului-muzeu, casele şi gospodăriile au fost grupate pe principalele subzone ale Maramureşului istoric (Mara – Cosău şi Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vişeu – Borşa, subzona Tisei şi a bazinului Ruscova). În ansamblul său, muzeul se constituie ca o rezervaţie de monumente de arhitectură ţărănească, selecţionate după criterii ştiinţifice având ca bază tipologia construcţiilor, evoluţia acestora în plan arhitectural şi ca sistem constructiv, totul în diacronie (pornind de la cele mai vechi construcţii găsite în teren) şi în sincronie (aşa cum s-au statornicit în cadrul aşezărilor şi s-au păstrat în majoritatea lor funcţional până în zilele noastre). Prezenţa minoritarilor etnici în zonă, indiferent că au fost evrei, germani, ucraineni, maghiari sau alţii, prin schimbul de valori materiale şi spirituale, au influenţat cultura şi civilizaţia populaţiei majoritare române, dar şi aceasta la rândul ei în reciprocitate. Muzeul este cuprins în reţelele ICOM şi UNESCO. Printre multe alte premii și recunoașteri internaționale, acum trei ani, în 2019, Muzeul Satului Maramureşean a fost premiat de către prestigiosul Ghid Michelin cu 2 stele din 3, alături de mari muzee din țară.

După ce am părăsit Sighetul, am continuat să rulăm cu „japoneza” noastră Toyota spre Bârsana, acolo unde decisesem să facem un popas mai lung. Am trecut prin Vadul Izei, Oncești și Ivănești, sate faine și bine rânduite, ajungând în Bârsana, unde mi-am adus aminte că am o cunoștință originară de acolo, un fost camarad de arme din prima tinerețe militară, cea din liceul militar din Alba Iulia. Am „tras” la o pensiune faină, „Casa Ofrim”, unde rezervasem, cu două zile înainte, o cameră. Nu prea aveam habar cum va fi la pensiune, cu excepția descrierilor și imaginilor din online, dar surpriza a fost  plăcută și mare, în sens pozitiv. Există destule case care oferă cazare și mai sunt pensiuni aici sau în împrejurimi, unele având format „tradițional” altele preferând liniile moderne și confortul aferent. Vorba gazdei noastre, mai bine o pensiune cu tot confortul modern, decât un pseudo -„tradițional” loc cu niscaiva kitsch! Aprob pozitiv, vorba lui nenea Iancu! Aceasta are toate condițiile moderne pe care și le poate dori cineva normal din țara asta sau de oriunde ar veni. Pentru mine și soția mea este clar acum că, dacă ajungeți în Bârsana, nu exista altă variantă de cazare mai bună, și îndemn pe oricine s-o facă la „Casa Ofrim”, fără vreun regret. Au zis-o și cei doi polonezi, soț și soție ce s-au cazat imediat după noi aici (și care intenționau să facă un tur mare al României) și care  spuneau că, dacă va fi peste tot în România ca aici în Bârsana, se vor îndrăgosti de România. Sper să nu fi fost dezamăgiți în periplul lor românesc! Că sunt, din păcate, atâtea „ocazii” în care s-ar fi putut întâmpla asta!

Aici, la „Casa Ofrim”, veți întâlni gazde minunate, care vor face totul să vă simțiți, literalmente, ca acasă și să nu vă lipsească nimic. Un loc fain, al unor oameni faini, Ioana și Gheorghe, părinții a doi băieți frumoși și isteți, care au muncit din greu pe alte meleaguri ca să-și croiască o afacere acasă, în satul natal, oameni care își pun, efectiv, sufletul „pe tava” ospitalității. Ne-am simțit acasă în acest loc, în compania acestor oameni și vom mai reveni, cu siguranță, atunci când drumurile ne vor mai duce prin Maramureș. Unde mai pui că Gheorghe, proprietarul pensiunii, era chiar văr cu acel fost coleg de liceu despre care vă ziceam, om binecunoscut în urbea ieșeană și pe care-l salut cu respect! O simplă coincidență care mi-a făcut bine! Gânduri bune și jos clopu’ gazdelor!  Un japonez (nu mai știu cum îl chema), că tot am pomenit de „japoneza” mea pe patru roți, spunea odată despre Maramureş că este locul unde oamenii „au coborât direct din cer”, datorită numărului mare de legende care însoţesc orice loc şi orice localitate. Şi, într-adevăr, ascultând legendele purtate de vânt prin orice pădure, prin turlele nenumăratelor biserici de lemn sau prin poienile înverzite, ai impresia că originile Maramureşului şi maramureşenilor provin din mituri. Bătrânii satelor ţes un fel de Panteon local, pe care îl transmit din generaţie în generaţie, cu noi „înflorituri” la fiecare nouă re-povestire.Mai toate localităţile maramureşene au la bază legende fantastice ori porecle „alipite” satelor sau locuitorilor acestora. Știu mai multe asemenea povestioare, dar mă voi opri doar la Bârsana, unde am adăstat. Celor din Bârsana li se spune „bonzari” (or mai fi și alte „ziceri”, dar pe asta o știu eu). Iniţial, era, firește, o poreclă peiorativă, dar este faină din punct de vedere istoric. O legendă veche spune că o femeie s-a dus cu mâncare la bărbatul său aflat la munca câmpului şi, când s-a întors, a intrat un bondar în oala de ceramică şi a făcut multă gălăgie. Și, pentru că era imediat după o invazie a tătarilor, femeia s-a speriat de zgomotul bondarului din oală, crezând că vin iar tătarii. A luat-o la fugă şi a spus în Bârsana că vin tătarii, neștiind că zgomotul era din propria oală. Pe de altă parte, originea cuvântului „Bârsana” este pur românească, fiind legată, cel mai probabil, de oiţa bârsană. Provenită, poate, din Țara Bârsei, acolo unde-i Brașovul al cărui „cetățean” sunt de multe decenii…Coincidență, din nou…

A doua zi dimineața, fiind și ziua de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), am decis să vizităm și mănăstirea cu hramul „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” din Bârsana și să asistăm și la serviciul religios aferent acestei importante sărbători ortodoxe. Mănăstirea Bârsana este o mănăstire ortodoxă de maici, reînfiinţată în 1993, şi, conform descrierii de pe site-ul mănăstirii și de pe paginii sa de Facebook, „cunoscută ca fiind cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, pînă în 2003 când a fost depăşită de biserica Perii Maramureşului din Săpânţa.” Hopaaa, deci, p-acilea pă la Maramu’, frățicule, toate bisericile „dă lemn” vor să fie cele mai înalte! Chestie de marketing cultural? Sau turistic? În fine…Mănăstirea Bârsana se află aproape de malul Izei, „în coasta comunei”, în drumul spre Strâmtura, la kilometrul 17 al DJ 186. Ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre deosebit de amabile și am plecat la acestă mănăstire, ajungând în fața lăcașului de cult, unde se află o parcare destul  de mare în care ne-am lăsat „japoneza” cea cuminte, răbdătoare și fiabilă („însetată” doar de carburantul cel de toatre zilele…) și am mers pe jos, urcând niște scări amenajate fain. Nu am mers mult, doar un pic mai mult de100 m și am ajuns la intrarea principală a mănăstirii, la turnul clopotniță.

Dintru început, te impresionează arhitectonica specifică locului, cu mult lemn și multe turle ce înalță spre cer crucea ortodoxă. Am găsit aici multă culoare verde și multă liniște, oameni mulți veniți din toate zările și din multe țări. Biserica de Mănăstirea Bârsana este una cu totul deosebită, fiind inclusă în Patrimoniul UNESCO din România. Așa cum este descris pe un panou aflat chiar la intrarea în mănăstire, ansamblul mănăstirii Bârsana este format din mai multe elemente principale: Biserica nouă a mănăstirii (cu hramul „Soborul Sfinților 12 Apostoli”), Altarul de vară, Aghiasmatarul, stăreția, casa maicilor, casa duhovnicului, turnul clopotniță și muzeul. Ansamblul monahal este construit din lemn, după tradiția locală. Biserica este construită din bârne asamblate orizontale și are plan dreptunghiular, cu pridvor cu două niveluri pe vest și absidă a altarului poligonală. La interior este de remarcat bolta de secțiune poligonală, pe console, iar la exterior sunt pridvoarele cu arcade pe stâlpi sculptați și parapete traforate. Mănăstirea dispune de condiţii de cazare şi masă, înglobând multe facilităţi ale civilizaţiei, mai ales pentru uzul oaspeţilor veniţi de departe și care-și doresc asta: telefon, fax, computer, Internet, apă curentă, posibilităţi de hrană ecologică, etc. Vizitatorii ansamblului mănăstiresc, ca la orice altă mănăstire, trebuie să fie îmbrăcaţi decent, să evite gălăgia şi limbajul nepotrivit, să nu fumeze în incinta mănăstirii şi să aibă disponibilitatea, măcar să asculte-n liniște  slujba religioasă ori rugăciunile, dacă nu sunt practicanți ori sunt de altă credință. Ca să fiu cârcotaș, am văzut aici destui turiști de prin Vestul Europei asistând în liniște, chiar dacă nu-nțelegeau o iotă, la slujba oficiată la altarul de vară și „colorată” armonios de vocile superbe a câtorva călugărițe care,clar, se pricepeau bine într-ale cântului vocal, dar și destui românași „verzi” pe care-i interesau „dăcât” selfie-urile și conversațiile cu voce mai ridicată decât ar fi fost normal. Și de bun simț…Chestie de educație primar[ de la mămica și tăticu’ d-acas’, nu toate sunt de la blamata școală de azi!

Cât privește istoria locului, primele atestări documentare ce fac referire la Mănăstirea Bârsana datează de la anul 1390. Mănăstirea este menționată într-un document din 21 iulie 1390, referitor la proprietățile familiei voievodale Dragoș. Vechea biserică de lemn a mănăstirii a fost construită în anul 1711 în locul numit „Părul Călugărului” de preotul nobil Ioan Ștefanca, împreună cu fii săi și alți săteni, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru protecție în timpul ciumei mari din anul anterior. Biserica a fost apoi mutată pe Valea Izei în jurul anului 1739 pe locul unui cimitir apărut după lupta cu tătarii de la 1717.
La 12 iulie 1791, mănăstirea a fost desființată de stâpânirea habsburgică, călugării au fost alungați și s-au refugiat în Moldova la Mănăstirea Neamț. Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile și clădirile anexe au fost distruse, averea a fost confiscată. Documentele de arhivă spun că o parte a averii a trecut în proprietatea statului și predată mănăstirii greco-catolice de la Cernoc, iar alta, inclusiv locul unde a fost mănăstirea, a devenit proprietate a bisericii parohiale din Bârsana. După desființarea mănăstirii, pe vatra mănăstirii n-au dăinuit decât biserica și stăreția. Pentru a feri biserica de profanare și distrugere, credincioșii din Bârsana au mutat-o, la anul 1806, chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se mai poate vedea și azi. O dată cu mutarea bisericii, a fost dusă în sat și stăreția. În această casă a funcționat școala confesională românească în timpul renumitului dascăl al locului pe nume Fabian. Picturile  bisericii au fost executate pe lemn, parțial nivelat cu bucăți textile, fixate pe pereți și acoperite cu un strat de var preparat, cum era obiceiul vremii și tehnica locului. Ulterior, a fost adăugat, pe partea de vest, pridvorul cu două niveluri și au fost lărgite ferestrele. În anul 1929, au fost tăiate ferestrele care încadrează ușa dintre naos și pronaos. Ca în diverse alte locuri din arealul românesc, există legende care împletesc credința străbună cu miturile pre-creștine. Astfel, legendele ţesute în jurul mănăstirii Bârsana au căpătat, în timp, un „înveliș” mistic, iar localnicii spun că fiecare om care a lucrat la această mănăstire a plătit, într-un fel, prin jetfă. Renaşterea mănăstirii a avut loc după 1990 şi sătenii spun că Dumnezeu l-a ales drept jertfă pentru această lucrare pe cel mai iubit dintre fiii preotului paroh Gheorghe Urda. Acesta a murit la 22 de ani, cu doar trei săptămâni înainte să devină primul teolog ortodox român doctorand la Oxford. Un alt caz e reprezentat de unul dintre cei mai iscusiţi meşteri care a lucrat la turnul mare, Petru Iura, care a căzut de pe acoperişul mănăstirii în timp ce lucra şi a intrat în comă. Nimeni nu-i mai dădea vreo şansă de salvare, dar şi-a revenit şi şi-a continuat munca.Altă poveste este cea a crucii din vârful bisericii. Crucea mare din vârf, care are opt metri şi cântăreşte peste 500 kg, a fost fixată pe turnul bisericii de meşterul Vasile Rusu, acţiunea temerară a acestuia, la 60 de metri înălţime, fiind urmărită cu sufletul la gură de toţi sătenii şi încununată cu ropote de aplauze. La scurtă vreme de la acest moment, Vasile Rusu a rămas paralizat. Dincolo însă de legenda acestor jertfe, rămâne de admirat frumuseţea idilică a oamenilor, a locurilor, hrana spirituală pe care o oferă şi nu întâmplător acest colţ de rai este numit, adesea, poate un pic emfatic, „Muntele Athos al Maramureşului”. Mulți pelerini vin aici zilnic, din toată lumea, mai ales în zilele frumoase de vară. Mi-au rămas în minte câteva cuvinte pe care le-am citit pe site-ul mănăstirii și care zic, foarte frumos, că „la Bârsana, tu cel acum trăitor, treci prin experiența unică a înzidirii în durata harului. Fericit cel care poate mărturisi:«Şi eu am fost la Bârsana».” Da, am fost și eu, împreună cu soția, la Bârsana și ne-a bucurat liniștea locului, oamenii de aici și posibila întâlnire cu divinitatea!

Am plecat mai departe din această localitate emblematică pentru Maramureș, fixând „cap-compas” către Baia Mare, oraș pe care-l cunosc de mult timp, din tinerețe, cam de pe când îmi dorisem să „prind repartiție” aici, la absolvirea școlii de ofițeri, într-o unitate de artilerie aflată în urbe la acea vreme. Nu s-a putut, nici aici, nici la Oradea și nici la Șimleul Silvaniei (apropo, Șimleul fiind un loc de unde fugeau toți absolvenții artileriști pentru că era, vezi Doamne, într-un colț uitat de lume…) dintr-un motiv simplu și tranșant la acea vreme. Repartiția în garnizoane nu se făcea conform mediilor de absolvire la „diploma de stat”, cum ar fi fost firesc, medie de care nu-mi făceam griji, pentru că era consistentă, ci conform „nevoilor țării”, adică fix unde hotăra comisia de repartiție, în funcție de criterii doar de ea știute. Cert e că nu vrusesem să rămân în Sibiu, lucru pe care-l spusesem (prea) răspicat unui „domn tovarăș” din „aparatul de partid” al instituției de învățământ militar, nefăcându-mi griji că n-am să „prind” vreuna dintre cele trei garnizoane enumerate. De, „habarnisme” de puștan, care n-a înțeles mormăielile ciudate ale „domnului tovarăș” ofuscat c-am îndrăznit să refuz oferta-i generoasă! Dacă tot vă zic amintiri din alte timpuri, vă zic și că unul dintre bunii mei colegi de „cătănie juvenilă”, adică și de liceu militar și de școală de ofițeri, își dorea cu ardoare să ajungă la Hălchiu, lângă Brașov, într-o unitate de artilerie a Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”, iar eu îmi doream cel puțin la Șimleu, Baia Mare ori Oradea, cum vă zisei. Ironia sorții (adică „strâmbele” acelui nene, care s-a dus, între timp, la „Contabilu Șef” să dea raportul ultim) a făcut ca eu să fiu repartizat la Hălchiu, lângă Brașovul unde trăiesc azi și colegul Vali la Șimleul Silvaniei…Pentru că nenea acela putea să facă asta! Salutare, Vali, și dintre aceste rânduri!

Am deraiat de la subiectul „băimărean” și mă-ntorc la itinerariul meu maramureșean. Din Bârsana am plecat spre sud-est, prin Văleni, Călinești, Ocna Șugatag, Budești, trecând pe un drum bine întreținut, dar destul de strâmt pentru „gustul” meu (oi fi având eu standardele prea ciudate), întâlnind nenumărate serpentine, urcări și coborâri intempestive care te țin „în priză” la volan, dar prin niște peisaje mirifice și care răsplătesc privirile trecătorului pe aici și-l fac să tacă pe orice mofturos ori cârcotaș care trece-ntâmplător prin zonă! Și am ținut-o pe acest drum, cu scurte opriri „de ajustare”, trecând prin Cavnic, un orășel minier transformat, în ultimii ani, într-o destinație de stațiune hibernală destul de căutată și apreciată de cei care își doresc să practice sporturi de iarnă mai pe acasă și nu neapărat prin Alpii tirolezi ori cei bavarezi. Ne-am continuat drumul spre Baia-Mare, trecând și prin Șurdești, o localitate tipic maramureșeană, mai cunoscută și aceasta măcar pentru că are mai multe biserici de lemn vestite. Atât comuna Șișești, din care face parte Șurdeștiul, cât și zonele din jurul ei, oferă o gamă largă de atracții turistice și cazări pentru turiști. Azi am să vă zic doar despre una dintre bisericile de lemn de aici, adică despre biserica de lemn din Şurdeşti cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, una „dintre cele mai înalte construcţii de lemn din întreaga Europă.”

Cu un turn de 54 de metri şi o înălţime totală de 72 de metri, biserica din Şurdeşti, comuna Șișești (Șișeștiul de pe vremuri unde a „păstorit” Vasile Lucaciu, cel despre care v-am mai zis câte ceva la „Jurnal de Brașov”), se afla, până relativ recent, pe primul loc în topul celor mai înalte biserici din lemn din Europa, însă a fost întrecută de noua biserică a mănăstirii Peri din Săpânţa, de 78 de metri înălţime, și aceasta relativ recent ridicată. Cei de la mănăstirea Bârsana spun, cum vă ziceam anterior, că turla acestei biserici este cea mai înaltă…Chestii de mândrie locală, de!…Conform unei credinţe străvechi, există o explicație pentru înălțimea mare a turlelor bisericilor de lemn maramureșene. Se zice că, cu cât bisericile sunt mai înalte, cu atât rugăciunile ajung mai repede la Cel de Sus, motiv pentru care bisericile de lemn din această zonă au înălţimi foarte mari. Biserica o găsiți destul de repede dacă urmați indicatoarele rutiere sau, mai bine, indicațiile sistemului de navigație al autoturismului ori aplicația de navigație cea mai des folosită pe sistemele de telefonie mobilă. O știe tot șoferul!  Biserica de lemn din Șurdești, greco-catolică, dedicată „Sfinţilor Arhangheli”, a fost construită la anul 1721 de către meșterul Ion Macarie. Biserica se distinge prin dimensiunile impresionante ale turnului ridicat peste intrare. Înălțimea turnului fiind de 54 m, iar înălţimea totală este de 72 m, ceea ce o așează printre cele mai înalte construcții sacrale de lemn din Europa și din lume. Biserica este inclusă din anul 2004 în lista patrimoniului cultural UNESCO, la fel ca multe alte edificii de acest fel din județul Maramureș. Deşi aflată faptic în afara „Țării Maramureşului”, fiind noi aici în Chioar, chiar dacă în județul Maramureș, biserica este una tipic maramureşeană, din perioada matură a acestui stil. Deşi turla este foartă înaltă, întregul ansamblu arhitectonic armonios aproape atinge perfecţiunea estetică. Edificiul este dreptunghiular, cu absida altarului poligonală, ca de obicei. Turla este înconjurată de alte patru turnuri mai mici. Acoperişul bisericii cuprinde două rânduri de streşini ce înconjoară edificiul, fiind singurul lăcaş de cult din Ţara Chioarului cu această caracteristică. Pridvorul are două rânduri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, identice ca formă şi decoraţiuni,de asemenea, un element unic în zonă. Edificiul este ornamentat cu un brâu în funie răsucită. Pictura interioară a bisericii a fost executată în anul 1783 şi redă diferite scene biblice din Vechiul şi Noul Testament. Zugravul Ştefan din Şişeşti a pictat altarul, iar decoraţia sculptată în lemn îi aparţine meşterului Ştefan Tămăran Ciocotişan. În perioada regimului comunist, biserica de lemn din Şurdeşti a aparţinut de Biserica Ortodoxă Română, revenind în 1990 în administrarea Bisericii Române Unite cu Roma. În anul 1999, bisericaa fost inclusă în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, iar, la acel moment, chiar era cea mai înaltă biserică de lemn.

Am trecut, după aceea, prin Șișeștiul lui Vasile Lucaciu și prin Baia Sprie, un orășel cochet și destul de curat, situat „în tinda” municipiului Baia Mare. Baia Sprie este  situat la poalele Munţilor Gutâi, pe râul Săsar, la 10 km est de municipiul Baia Mare. Prima atestare documentară datează de la anul 1329, într-un document care vorbeşte despre Mons Medius. Încă din Evul Mediu, localitatea s-a dezvoltat ca centru minier. De aici și numele său…„Baie” înseamnă „mină” prin acest colț de lume. În secolul al XVI-lea, avea deja un regulament minier şi scutiri de taxe pentru mineri. În anul 1885, este menționat ca oraș. La 1 ianuarie 2010, Baia Sprie împreună cu satele aparţinătoare, avea 16.580 locuitori, fiind azi într-o relativă scădere. Și aici puteți găsi, dacă vă doriți, câteva obiective turistice de vizitat, pe lângă niște biserici interesante ale cultelor religioase prezente-n oraș și împrejurimi. Locuri cum ar fi, de exemplu: „Casa iezuiţilor” (din secolul al XVI-lea – secolul al XVII-lea); clădirea fostului sediu al Oficiului minelor (de la 1733), azi primăria oraşului; rezervația fosiliferă Chiuzbaia cu o întindere de cca 50 ha; Lacul Albastru, situat la 3 km de oraş ori Cabana Mogoşa, situată la 8 km nord-est de oraş. Sunt doar câteva sugestii care s-ar putea să vă placă. Am trecut, apoi, prin Baia Mare, loc despre care n-am să vă mai zic astăzi, pentru că am s-o fac altă dată, într-o formă mai „aplecată” strict pe subiect, și am setat navigația „japonezei” către Carei, trecând, pe un drum destul de rezonabil calitativ, către Satu Mare, prin mai multe localități faine și „aerisite”  ale Câmpiei Sătmarului. Că veni vorba despre  Satu Mare, știam că, de ceva timp, s-a „tras tare” la construcția centurii ocolitoare a municipiului și speram ca, la întoarcerea din Maramureș, s-o utilizez în drumul spre Careiul  de baștină, dar nu mi-a fost dat.

Pricini „binecuvântate” (vorba clericilor) și „alunecușuri” birocratice ce-și mai doresc „tocarea” unor sume de bănuți suplimentari fac ca această așteptată bucată de infrastructură rutieră să nu poată fi utilizată, încă, deși este evident că este gata! S-or fi certat așa zișii mai mari ai momentului de la „tărâțe” ori n-are cine să taie panglicuțele? Varianta de ocolire a municipiului Satu Mare are o lungime totală de peste 19 kilometri, fiind prevăzută cu două noduri rutiere precum și cinci poduri și pasaje. Ordinul de începere pentru lucrările a fost emis în luna mai 2017. Iar din Satu-Mare, „japoneza” mea a venit mai „întins” către Carei, pe un segment rutier chiar foarte bun. Apropo, Careiul are centură ocolitoare de ceva timp și este chiar foarte folositoare traficului rutier din zonă. Sunt multe lucruri care lipsesc Careiului, pe lângă plusurile sale firești, dar despre acestea am să vă zic altă dată, ca să nu devin mai cârcotaș decât îmi doresc azi. Vreau să rămâneți cu imaginea mai către „idilic” a Oașului și Maramureșului, despre care am apucat a vă zice câte ceva în aceste scurte două episoade. Dacă v-am plictisit, iertare! Dacă v-a plăcut, dați-mi, rogu-vă, un comentariu din minim două cuvinte!

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

xxx- „Calendarul Maramureșului“, Baia Mare, 1978

http://arhiva.muzeulmaramuresului.ro/descopera/muzeul-satului-maramuresean/

http://www.primaria-sighet.ro/ro/category?slug=comuna-asau

O carte fabuloasă și științifică despre Maramureș

https://necenzuratmm.ro/cultura/49834-zonele-etnografice-ale-romaniei-in-contextul-inceputului-de-mileniu-conceptele-de-terra-tara-voievodat-comitat-judet-regiune-cu-referire-la-maramures.html

DOCUMENTAR: Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet – o formă de justiţie împotriva uitării

https://www.digi24.ro/regional/digi24-oradea/maramures-biserica-manmastirii-sapanta-peri-este-cea-mai-inalta-biserica-de-lemn-din-europa-692684

Mănăstirea Săpânţa-Peri

http://manastireabarsana.ro/joomla/

https://www.travelguideromania.com/ro/manastirea-barsana-din-maramures/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-barsana-67952.html

https://bisericadelemnsurdesti.ro/

https://hanulteilor.ro/atractii-turistice-din-maramures/biserici-de-lemn-maramures-biserica-de-lemn-din-surdesti/

http://www.romanianmonasteries.org/ro/maramures/surdesti

_%C8%99i_maramure%C8%99ean_C%C3%A2teva_considera%C8%9Bii_de_ordin_istoric_geografic_%C8%99i_lingvistic

Descoperă