Current track

Title

Artist


„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on martie 29, 2024

Motto: De mult negru mă albisem/ De mult soare mă-nnoptasem/
De mult viu mă mult murisem/ Din visare mă aflasem”-
câteva versuri din „Dezâmblânzirea” de Nichita Stănescu

Stimați amici, ca de obicei, vinerea, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Moara cu povești”, vă invit să „măcinăm” împreună o mică secvență de viață în care să ne amintim de un veritabil „luceafăr” al cuvintelor secolului trecut. Astăzi, este vorba despre un mare poet, scriitor și eseist român, Nichita Stănescu, cel care a fost considerat de critica literară și de publicul larg unul dintre cei mai importanți scriitori de limba română. Relativ recent, într-un vagon de tren, am avut ocazia de a înfiripa o conversație cu un „coleg” de călătorie conform tuturor „canoanelor” psihologiei călătorului din trenurile românești, cutumă prin care vorbești cu vecinul câte-n lună și în stele. Printre alte subiecte despre care ne-am adus aminte s-a aflat și personalitatea unuia dintre cei mai  mari poeți români, adică Nichita…Vă reamintesc ceea ce se știe, adică faptul că cele mai frumoase poezii de Nichita Stănescu sunt și astăzi citite cu mare interes. Nichita a fost unul dintre cei mai mari poeți ai secolului al XX-lea, poet care face parte din lista de autori români și mondiali cu o unicitate de necontestat și de o profunzime și intensitate vecină cu eternitatea. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o „amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.” Totodată, cei pricepuți într-ale literaturii spun că Nichita Stănescu aparține, temporal și „oficial”, neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Nichita Stănescu este considerat de întreaga critică literară, dar și de publicul larg, ca fiind unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o numea ca fiind „dumnezeiesc de frumoasă”. Criticul literar Alexandru Condeescu, în studiul introductiv la volumul „Nichita Stănescu. Opera Magna” (vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004) spune despre marele poet că: „În jurul operei şi personalităţii lui Nichita Stănescu s-au creat mituri şi s-au dat bătălii. Poet de anvergură europeană, poate cel mai de seamă din vremea vieţii sale, active literar mai bine de un sfert din veacul trecut, el a dat tiparului într-un interval relativ scurt de timp (din primăvara lui 1957 până in iarna lui 1983) o operă care a marcat hotărâtor traiectoria literaturii române postbelice. Autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri şi proză poematică şi al multor altor texte şi poezii publicate în periodice ori risipite pe la prieteni, Nichita Stănescu a scris de-a lungul timpului o singură şi unică Mare Carte pe care ar fi vrut-o cât mai ‘impersonală’: Cronica în poeme a propriei sale existenţe. Asumată ca destin, viaţa sa va fi ‘contemplată din afara ei’ prin actul poetic, într-o perpetuă tensiune între ‘întâmplările exaltate’ liric, ‘rupturile’ existenţiale şi căutarea sensurilor lor”.

Cei care l-au cunoscut, precum și diverse surse spun că „viața lui Nichita Stănescu a fost un melanj de artă și vicii”. Din păcate, marele poet a trăit doar până la vârsta de 50 de ani, fiind răpus de cel mai mare dușman și (paradoxal) „bun prieten” al său, adică alcoolul. Nichita a fost o personalitate pe care nu aveai cum să n-o remarci. El umplea atât spațiul realității „3 D”, dar și spațiul de spiritualitate și cultură din mediul în care „opera” cu „bisturiul” limbii române care-i era casă, masă și patrie! A ieșit din evidența cenușiului zilnic pentru că a fost unul dintre „cei mari” care au reușit să umple o perioadă grea a României. Nichita a reușit, vorba unui critic, „să umple golurile cu iubire – paginile goale, paharele goale, sufletele goale”. Poeziile sale au văzut lumina tiparului în 1957, în reviste de specialitate ca „Gazeta literară“ și „Tribuna“, și abia trei ani mai târziu primul său volum, „Sensul iubirii“, își făcea loc în rafturi de librării și biblioteci. Din acest început oficial, „bulgărele poeziei” s-a rostogolit la vale și a devenit din ce în ce mai mare, iar pe Nichita nu l-a mai oprit din scris și din recitat decât un singur și implacabil obstacol: moartea. Anii ’60 ai vieții sale au fost plini de premiere, adică  prima carte, prima plecare a lui în străinătate (în Cehoslovacia), primii prieteni de peste hotare, primul premiu al Uniunii Scriitorilor (pentru volumul „O viziune a sentimentelor“). În jurul lui se adunau, din ce în ce mai des, tot felul de oameni, care mai de care mai „spirituali“, care își doreau să aparțină cercului de apropiați ai săi.

Personal, ca tânăr licean în târgul Albei Iulia, am avut marea șansă să-l cunosc pe Nichita, mai întâi din versurile sale, apoi din fainele povești despre el ale Claudiei Giumanca, profesoara mea de limba română din liceul militar, dar am avut și privilegiul de a-l întâlni în realitate la una dintre întâlnirile unui mic cenaclu literar de tineri liceeni din Alba Iulia, entitate culturală susținută și îndrumată de marele scriitor Ion Lăncrănjan, originar din Alba. Se petrecea în ultimul meu an de liceu, în anul1982, într-o duminică, singura zi în care puteam merge la acel cenaclu deoarece, în timpul săptămânii, regimul liceului militar era unul de cazarmă și nu puteam ieși în oraș când mă tăia capul. Și mai mergeam acolo pentru că erau și fete, ca să fiu cinstit până la capăt…Ion Lăncrănjan îl invitase pe Nichita la o întâlnire într-o duminică cu „tineretul” din respectivul cenaclu, eu numărându-mă atunci printre acei liceeni care frecventau (sporadic, dar cu plăcere) acel cenaclu, eu cochetând pe atunci cu versurile și proza scurtă. „Sensibilități” de licean, de! În acea duminică, întâlnirea a avut loc la liceul „Horia, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia (actualul Colegiu Național „Horia, Cloșca și Crișan”), cenaclul neavând un sediu dedicat. Aș dori să menționez faptul că, prin participarea mea (sporadică, din păcate) la activitățile acestui cenaclu „nășit” și îndrumat de Ion Lăncrănjan, am avut șansa de a-i vedea și pe alți scriitori și poeți „de marcă” ai acelei vremi, așa cum au fost: Ana Blandiana, Mircea Sântimbreanu, Gheorghe Pituț sau Romulus Vulpescu. De departe, însă, cea mai „tare” mi s-a părut întâlnirea avută cu Nichita! Întâlnirea cu Nichita m-a marcat și m-a impresionat în mod remarcabil, pentru că o întâlnire cu un asemenea titan al cuvintelor este greu de uitat mai ales de către niște puștani de liceu care-l cunoscuseră din manualele de școală pe cel care le vorbea ca unor egali de-ai lui. Omul acesta fantastic și fascinant „mitralia” metafore și epitete în fiecare frază pe care o lansa în discuții și m-a lăsat atunci, la acea unică întâlnire cu el, „cu gura căscată” apropo de ușurința cu care frământa și dospea limba română, din care „cocea” noi „pâini” cu versuri și concepte îmbrăcate în hainele pe care doar un poet genial le putea croi! Rememorând acum acea întâlnire, îmi aduc aminte că Nichita părea euforic (apropo de eternul său „prieten și dușman”), dar nicio secundă nu mi-a lăsat impresia unui bărbat aflat atunci sub influența alcoolului, chit că se știa la acea vreme că Nichita era robul acestui viciu, cel care l-a dus la moarte mult mai iute decât trebuia! De ce vă aduc aminte azi despre el? Pentru simplul motiv că suntem în luna martie, iar la data de 31 martie 1933 se năștea cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți scriitori ai României, laureat al Premiului Herder și nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, considerat ca fiind un inovator al limbii române și al poeziei. Poetul şi eseistul Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Stănescu (născută Cereaciuchin), membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Pe strada din Ploiești care îi poartă astăzi numele, la numărul 1, casa în care s-a născut și a crescut îi păstrează vie amintirea.

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

Pe patul pe care a venit pe lume, încă se află cuvertura lucrată manual chiar de mama poetului, Tatiana Stănescu, dar și acel ursuleț de pluș cu care se juca Nini, așa cum era alintat poetul în copilărie de către mama sa. Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, se născuse la 19 aprilie 1908. Originile sale se „bazau” pe țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, așa cum a fost și bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei. Pe de altă parte, mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej, în Imperiul țarist. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin. Ca urmare directă a Revoluției bolșevice din Octombrie, generalul Cereaciuchin s-a refugiat împreună cu familia sa (soția sa și două fete), în România, mai întâi în Constanța și apoi la Ploiești, oraș unde s-au stabilit. La Ploiești, viitorii părinți ai lui Nichita s-au întâlnit și s-au căsătorit la data de 6 decembrie 1931 și primul lor născut a purtat, simbolic și firesc, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

Nichita a urmat clasele primare de școală în trei localități diferite: Ploiești, Vălenii de Munte și la Bușteni. Clasa întâi a făcut-o la Școala nr. 5 din Ploiești, dar în clasa a doua, a plecat să studieze la Vălenii de Munte, din cauză că, în acea perioadă, Ploieștiul era bombardat des de aviația anglo-americană. După un an petrecut la Vălenii de Munte, familia Stănescu s-a mutat apoi  la Bușteni, acolo unde Nichita Stănescu a finalizat ciclul primar de învățământ, clasele a treia și a patra. Familia sa s-a reîntors în Ploiești, Nichita fiind înscris la Școala liceală „Petru și Pavel”, care își avea sediul pe Bulevardul Independenței din Ploiești. În 1948, Liceul „Petru și Pavel” s-a mutat cu sediul la școala existentă pe strada Gheorghe Doja, cea care pe atunci fusese Școala de Comerț. Între timp, și acolo s-a schimbat denumirea, la împlinirea a unui secol de la nașterea lui Caragiale. Finalmente, din 1952, această școală s-a numit „Ion Luca Caragiale”, nume purtat și azi. Referitor la anii săi de școală, sursele biografice ne spun că Nichita învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric din ploiești, cel care a deschis „Muzeul Ceasului” din urbea prahoveană. Nichita n-o ducea rău nici cu matematica şi fizica, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. Printre altele, în liceu, Nichita a scos o revistă satirică împreună cu niște prieteni şi colegi de-ai săi. Mariana Stănescu, sora sa cea mică, îşi aducea aminte în volumul pe care l-a coordonat că toate colegele ei de şcoală erau îndrăgostite de Nichita şi că unele îl supranumiseră „îngerul blond“.

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

Ea a  amintit şi de deprinderea fratelui ei de a inventa, adică „de a crea alte realităţi”. Ea spunea, printre altele, că:„Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet, după cum simţea că biografia lui corespunde limanului său spiritual. Spunea despre tata că a fost ţăran. Am însă carnetul de student al tatii la Academia Comercială. El spunea asta figurativ.“ Mai apoi, între 1952-1957, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1952, în primul an al facultăţii, Nichita s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, dar, după numai un an de conviețuire, cei doi se despart. În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice-cântece la drumul mare”, dar care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, Nichita debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii. În anii 1957 şi 1958, a fost, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”. În anul 1962, Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, volum apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor. Ulterior, în martie 1965, publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului. În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume, adică „Roşu vertical”, „Antologia Alfa” și volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte, din nou, Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”. În acelaşi an, a fost numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, a publicat volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi scrie într-o rubrică lunară în revista „Argeş”. În perioada 1970-1973, a fost redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1971, i-au fost traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” (o ediţie bilingvă de poezii inedite) şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor. În anul 1973, Nichita a publicat antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, era recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an, el publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”. La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, a suferit un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Se spune că aceasta a fost și perioada în care poetul a devenit efectiv dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, se spune că nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Îmi aduc aminte despre întâlnirea mea cu poetul despre care vă aminteam anterior și depun mărturie oricând pentru acea stare de efervescență specială a sa. Unii zic că această stare atinsă cu ajutorul alcoolului ar fi fost, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, stare fără de care mulţi dintre artişti nu ar atinge împlinirea de geniu. Sursele biografice mai afirmă că sumele cheltuite de Nichita pe băuturi alcoolice ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit în România acelor vremuri, însă nu se punea problema că nu avea de unde plăti, el fiind răsplătit regeşte pentru creațiile sale literare, ajungând, zice-se, pentru acelaşi motiv, să fie unul dintre „favoriţii” regimului ceauşist. De altfel, din tot ce câştiga poetul (om foarte generos) foarte mulți bani ajungeau la ajutorarea celor aflaţi în dificultate. Sau a celor care-l „tapau” de bani…În anul 1978, Nichita publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”. În acelaşi an, îi apărea traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura.

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, până la urmă, poetul grec Odysseas Elytis. Țin minte că la întâlnirea cu el despre care vă ziceam anterior, a relatat calm despre această nominalizare și nu părea să aibă resentimente față de „ratarea” marelui premiu. E bine de menționat că spre deosebire de majoritatea poeţilor, Nichita Stănescu a fost, mai ales în ultima parte a vieții sale, unul foarte bine remunerat. El a cunoscut celebritatea chiar din timpul vieţii, regimul îl considera „o mare valoare naţională“, iar volumele sale aveau tiraje uriașe care se epuizau foarte repede. Majoritatea veniturilor sale proveneau din drepturi de autor, drepturi plătite consistent, dar şi din diverse colaborări pe care le avea. De exemplu, în ultimul an al vieţii sale, în 1983, potrivit cifrelor făcute publice de televiziunea publică şi de radioul public, Nichita a încasat de la cele două instituţii, suma de 50.000 de lei. Totodată, merită amintit și că potrivit celor spuse de cunoscuţii și apropiații săi, Nichita câştiga circa cinci mii de lei pentru un post cvasi-onorific la „România literară” în condițiile în care, în acea perioadă, un salariu de „om normal” în România varia între o mie de lei şi 2.500 de lei. Prozatorul Ştefan Agopian, unul dintre apropiaţii lui Nichita, estima, totodată, că poetul cheltuia în jur de zece mii de lei pe lună, o sumă imensă pentru acea vreme. Banii „dispăreau”, practic, la întâlnirile lungi din garsoniera sa cu prietenii şi admiratorii, întâlniri „udate” din belşug cu alcool. Nichita era extrem de generos și, când avea o bucurie, chema pe toată lumea din jurul său şi dădea o masă la restaurant. Într-o perioadă a vieții sale, poetul era pasionat de monede, ceasuri şi tot soiul de obiecte vechi și, drept urmare, cheltuia sume imense pe tot felul de statuete şi „antichităţi“. Adevărul este că, așa cum spun mai mulți apropiați ai săi, de multe ori, unii „amici” îi vindeau diverse falsuri, pe care el le plătea fără să clipească, chiar dacă ştia că este păcălit, iar prietenul său bun Ştefan Agopian pune această atitudine pe seama unei „mari delicateţi“ a lui Nichita cu prietenii săi. Agopian a amintit, într-un interviu, despre pasiunea de colecţionar de ceasuri, samovare, fiare de călcat ori monede a lui Nichita. În același context, prozatorul Alex Ştefănescu amintea și el despre relaţia lui Nichita cu banii şi „antichităţile“ colecţionate: „M-a impresionat sărăcia princiară a lui Nichita Stănescu (asemănătoare cu aceea a lui Eminescu). Multă vreme Nichita Stănescu n-a avut o locuinţă, iar când a obţinut un apartament de două camere într-un bloc din Piaţa Amzei, averea lui consta într-o colecţie de fiare de călcat vechi, într-o colecţie de piuliţe de aramă şi într-o colecţie de monede. Nichita Stănescu era sărac pentru că dăruia tot ce câştiga (şi câştiga mult), nu avea nevoie de bunuri materiale“.

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

În acei ani, la sfârșitul anilor 70, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, local unde cânta şi Johnny Răducanu, interpret de excepție de care îl lega o trainică amiciție. Sursele biografice spun că într-o seară, în acel local, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără întâlnită acolo, o „minune blondă”, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa sa (acolo unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm numit „Gică”), dar în ziua „cu pricina”, Nichita s-a legitimat brusc în faţa unor miliţieni, fără să-i fie cerut acest lucru de către aceștia, iar blonda respectivă s-a speriat de tupeul poetului şi a plecat urgent. Din acea perioadă mai neagră a vieții sale, vine şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul chiar de către familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate generate de consumul prea mare de alcool. Se zice că Nichita a locuit, astfel, forțat de regim, o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturajul său boem şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, de altfel, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial la acea vreme şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani. Unele surse spun că acele costuri ale tratamentului s-ar fi ridicat undeva la vreo două milioane de lei în banii acelor vremuri! În anul 1980, a apărut, la Casa de discuri „Electrecord”, discul „Nichita Stănescu- o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă. Timpul a început să nu mai aibă răbdare cu el și, cu trecerea anilor, alcoolul a revenit și mai puternic în viaţa sa şi să afecteze iremediabil sănătatea lui Nichita, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că el a fost spitalizat, în toamnă, la Fundeni. În anul 1982, Nichita a primit Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga din Macedonia, în fosta Iugoslavie, iar în februarie, acelaşi an, moare tatăl lui Nichita, fapt care l-a marcat profund. Tot în anul 1982, îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

Fire permanent iubitoare, în iulie 1982, Nichita s-a căsătorit cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una impresionantă. A fost o iubire atât de mare încât Dora i-a convins chiar și pe amicii poetului să pună la cale un fel de „complot anti-alcool“, formalizată printr-un act pe care toţi amicii apropiați şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de poet împotriva acestui veritabil blestem care pusese stăpânire pe el. În vara anului 1982, Nichita a călătorit în Iugoslavia, apoi într-o deplasare pe care a avut-o la Focşani, în noiembrie 1982, îşi fracturează piciorul stâng, accident nefericit care îl va imobiliza în casă pentru următoarele vreo şase luni. La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, i s-a organizat o aniversare „naţională”, de către Adrian Păunescu la spectacolul ținut de Cenaclul Flacăra în ziua de 27 martie 1983 la Sala Polivalentă din București, în fața a unsprezece mii de oameni care l-au așteptat cu febrilitate, l-au primit cu dragoste entuziastă, l-au ascultat într-o liniște specială și l-au aplaudat frenetic…

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

În acelaşi an 1983, îi apărea volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla. Cum spuneam, timpul nu prea mai avea răbdare cu el și, la 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, dar din cauza consumului prea mare de alcool, la 12 decembrie, are o criză foarte puternică de ficat. A fost dus cu ambulanța la Spitalul Fundeni, dar a doua zi, la 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu a trecut în veșnicie, la o vârstă de doar 50 de ani. Sursele biografice ne spun că ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Anunţul oficial al decesului său spunea că Nichita a decedat în urma unui stop cardio-respirator, dar la autopsie s-a descoperit că ficatul său nu prea mai exista…Ulterior, postum, în anul 1985, apărea volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, la Editura Cartea Românească, iar în anul 1990, Nichita era ales membru post-mortem al Academiei Române. Ca recunoașteri ale meritelor sale, pentru creaţiile sale a obţinut, de-a lungul anilor, numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „O viziune a sentimentelor” (în 1965), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Necuvintele” (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Cartea de recitire” (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Starea poeziei” (1976), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru „Epica magna” (1980). În anul 1975, i s-a acordat Premiul Internaţional „Gottfried von Herder”, diploma fiindu-i înmânată în mai 1976. În 1979, a fost nominalizat. Cum aminteam anterior, de Academia Suedeză pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Odysseas Elytis, Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor (iar laureatul a fost poetul grec Odysseas Elytis). De asemenea, în anul 1981, Nichita a fost distins cu Medalia „Meritul Cultural”, clasa a II-a, iar în 1982, i-a fost acordat Marele Premiu „Cununa de Aur” în cadrul festivalului „Serile de Poezie de la Struga” (Iugoslavia). Au mai apărut postum și alte lucrări ale sale. Astfel, o ediţie selectivă „Ordinea Cuvintelor”, cu o prefaţă şi o cronologie semnate de criticul literar Alexandru Condeescu, a apărut la Editura Cartea Românească în anul 1985. Mai târziu, în 1999 și 2000, au apărut la Editura Humanitas două volume „Nichita Stănescu. Opera Poetică”, ediţie îngrijită tot de Alexandru Condeescu. De asemenea, Editura Univers Enciclopedic a editat, sub egida Academiei Române, o amplă ediţie critică în cinci volume (poezie şi proză) a operelor lui Nichita Stănescu (în perioada anilor 2002-2005).

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale...

„Moara cu povești”. Nichita Stănescu și „necuvintele” sale…

Am să-nchei rândurile de azi cu cele spuse despre Nichita de academicianul și criticul literar Eugen Simion, fost coleg de clasă de-al poetului: „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

 

 

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Alexandru Condeescu, „Nichita Stănescu. Opera Magna”,vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/122-nichita-stanescu-1933-1983

https://www.nichitastanescu.eu/

https://www.artline.ro/Nichita-Stanescu-20574-1-n.html

http://www.interferente.ro/nichita-stanescu-biografie.html

http://www.rador.ro/2018/12/13/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu-3/

https://www1.agerpres.ro/cultura/2013/03/31/biografie-poetul-nichita-stanescu-80-de-ani-de-la-nastere-10-48-22

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu-id5069.html

https://historia.ro/sectiune/portret/nichita-stanescu-dispretuit-de-securitate-iubit-2255960.html

https://culturaladuba.ro/37-de-ani-de-la-moartea-lui-nichita-stanescu-poetul-care-voia-sa-aduca-in-lume-o-picatura-de-sensibilitate/

https://playtech.ro/2023/viata-lui-nichita-stanescu-un-melanj-de-arta-si-vicii-ultimele-cuvinte-ale-geniului-rapus-de-alcool-respir-doctore-respir/

https://www.facebook.com/Muzeu.Nichita.Stanescu.Ploiesti/?locale=ro_RO

https://historia.ro/sectiune/portret/nichita-stanescu-platit-regeste-dar-risipitor-574203.html

https://www.radioresita.ro/povesti-de-viata/nichita-stanescu-de-40-de-ani-ne-naste-si-renaste-luindu-ne-in-luntrea-ce-bate-apele-dorului

https://www.facebook.com/photo/?fbid=293172475500890&set=a.208413173976821

https://adevarul.ro/stiri-locale/bucuresti/foto-ultima-mare-dragoste-a-lui-nichita-stanescu-1484527.html

https://istorieimagini.wordpress.com/2013/08/14/nichita-stanescu-dora-stanescu/

https://bunatate.ro/nichita-stanescu-licean/

 

 


Opiniile cititorului

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *