Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Mocanii săceleni și zestrea lor (partea a doua)… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on mai 5, 2023
Motto: „Tradiţiile sunt indicatoare care conduc adânc în subconştientul nostru.”- Ellen Goodman, ziaristă americană, câștigătoare a premiului Pulitzer
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să continuăm ceea ce am început săptămâna trecută, adică un popas tematic prin apropierea Brașovului, încercând să v-aduc în amintire câteva crâmpeie de viață a mocanilor săceleni. Cine dorește a citi cele ce am împărtășit cu dumneavoastră acum o săptămână, o poate face la acest link Mocanii săceleni și zestrea lor (partea I)… (jurnalfm.ro) .
Săptămâna trecută vă povesteam câte ceva despre un mare meșter săcelean, Ștefan Lupu, dar vă mai aminteam una-alta despre case, obiceiuri și tradiții, iar în acest context, merită să trecem în revistă câteva dintre aspectele vieții mocanilor săceleni. Astfel, cred că este important să ne amintim și de cele spuse, mai demult, de un săcelean renumit, profesorul și economistul Victor Jinga, autorul monumentalei lucrări „Probleme fundamentale ale Transilvaniei” care povestea, în lucrările sale ori în articolele publicate de el, despre „casele mari, de piatră, ale mocanilor, cu ziduri groase, cu 3-4 camere înşirate, cu două intrări, una pentru musafiri prin pridvorul larg, cu stâlpi din zidărie, frumos rotunjiţi în arcade şi legaţi între ei prin bârne ornamentale din lemn, în care se intra printr-o portiţă de lemn, cealaltă prin fundul curţii, direct în ultima cameră, cămara. Uneori, stâlpii pridvorului erau uniţi între ei prin drugi metalici, al căror rol, în vechime, era de a susţine straiele, gheba, sarica, cojocul sau ţoalele puse la aerisit. Tot în pridvor, pe partea dreaptă a portiţii de lemn era înainte „patul”, ca o etajeră mare, acoperită cu scândură, pe care mocanul dormea în nopţile calde de vară. Sub „pat”, de obicei era intrarea în pivniţa largă şi spaţioasă. Arhitectura caselor mocăneşti era inconfundabilă şi trăda durabilitate şi trăinicie, ceea ce permitea transmiterea lor din tată în fiu, pe parcursul mai multor generaţii. Interiorul cuprindea invariabil „casa a mare”, tinda, căscioara şi cămara, iar pereţii erau „înzestraţi” cu 2-3 firide frumos arcuite, care căpătau diferite întrebuinţări. În casele mocăneşti care au traversat anii până astăzi se mai întâlnesc asemenea intrânduri în pereţii groşi de 45-65 cm, aşa cum se mai întâlnesc pivniţele spaţioase, care se întind aproape pe întreagul subsol al casei, cu pereţi din cărămidă netencuită şi planşee boltite, foarte rezistente şi plăcute la vedere. În casele vechi se întâlnea frecvent parsechiul înfundat în perete, adesea decorat cu motive ornamentale florale.
Amplasat pe un perete între ferestre, ori în colţul dintre pereţi, acest dulap pentru vase constituia în acelaşi timp şi un element de decor. Interiorul casei, bogat decorat, cuprindea pe la mijlocul secolului XIX: lada de zestre (înlocuită ulterior cu coastănul, un fel de scrin cu trei sertare, pictat cu flori, ori având simple imitaţii de furnir), laviţele, între care se poziţiona masa înaltă, de influenţă apuseană, laiţele, de multe ori construite cu ladă extensibilă, constituind, în familiile numeroase, locuri suplimentare de dormit şi patul cu tăblii. Pe pat se aşeza un străjac (din germană- Ströhsack) din pânză de cânepă, deasupra căruia se întindea un ţol alb din lână moale. Peste ţol se aşezau perini lungi, dar trebuie spus că în casele de mocani nu era comun sistemul etalării vrafurilor de perini, aşa cum nu exista nici obiceiul fixării ţesăturilor pe peretele din spatele patului. Masa era acoperită cu o pânză albă de bumbac, ornamentată, iar pe la mijlocul secolului XIX se mai foloseau ştergare mari cu modele alese sau cusute mai ales cu bumbac negru şi roşu, reprezentând flori, animale, oameni sau chiar inscripţii, sub influenţa civilizaţiei orăşeneşti.” Nu aș dori să trec mai departe fără a preciza că majoritatea informațiilor despre mocanii săceleni pe care o împărtășesc azi cu dumneavoastră, am regăsit-o și v-o aduc spre cunoaștere dintr-o lucrare faină, o monografie a Săcelelor, scrisă de domnul Horia Bârsan cu titlul „Săcele 1366-2016, Monografia unui oraș din Țara Bârsei. Interferențe culturale, pitoresc și conviețuire pașnică”, apărută în 2016 la Editura Suflet Transilvan a amicului meu, preotul Costin Butnar din Brașov. Este o lucrare care merită citită, fiind redactată cu multă pricepere și mult „suflet transilvan”…Autorul monografiei, Horia Bârsan, este un cunoscut săcelean, redactor la revista „Plaiuri Săcelene”, revistă locală, editată de Asociația Culturală „Izvorul” din Săcele, o revistă care promovează tradițiile și moștenirea spirituală a mocanilor din Săcele.
Printre altele, Horia Bârsan, autorul aceste monografii, spune că, „priviţi comparativ cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, mocanii săceleni au avut o situaţie mai bună în timpul stăpânirii austro-ungare datorită, în primul rând, aşezării lor lângă vechiul hotar, în apropierea trecătorilor, dar şi datorită firii lor care le-a permis să se acomodeze mai uşor cu conlocuitorii, fiind oameni paşnici, răbdători şi rareori certăreţi cu ceilalţi.” Domnul Bârsan adaugă faptul că aceștia au avut un excelent refugiu în Vechiul Regat şi un sursă importantă de venituri din oierit şi negustorie, ambele în strânsă legătură cu celelalte provincii românești. Adevărul este că fiind „oameni iubitori de trai bun şi comod, mocanii nu erau nici firi contemplative, nici sentimentale, nu erau nici „poeţi”, nici iubitori peste măsura ai petrecerilor şi veseliei, dar iubeau în schimb natura, libertatea şi viaţa îmbelşugată.” În ceea ce privește oieritul, mocanii nu stăteau mult locului, cutreierând în transhumanță cu turmele de oi în locurile favorabile oieritului sau cutreierau satele, târgurile şi oraşele cu activitățile lor negustorești, având drept obiect al negoțului ceea ce produceau: brânzeturi, dimii, lapte, vite, aşa că aceștia nu prea stăteau pe acasă, cu familiile lor. Având în vedere că bărbații erau mai mult plecați, mocancele, „muieri” harnice și cu spirit de afaceri înnăscut, nu-şi vedeau numai de gospodărie, ci se ocupau mult cu creşterea şi educarea copiilor sau cu produsele artizanale din gospodăria proprie. Era o întrecere între ele care să lucreze mai multe sute de kilograme de lână şi nu pregetau chiar să se ducă cu produsele lor în târguri, oricât de bogate ar fi fost. Autorul monografiei la care făceam referire consemnează în aceasta că: „Deşi între ei se deosebeau în „oameni de neam bun” şi „coniţași, calici” (cei care îşi aduceau lemne cu coniţa din pădure), mocanii săceleni de altădată ţineau mult să nu fie confundaţi cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei şi, cu atât mai puţin, cu cei din Regat. Nu se înrudeau decât familiile mari între ele fiindcă nu voiau să li se înstrăineze averea şi neamul. Dar, ceea ce era caracteristic mai cu seamă la mocanii săceleni, era mândria lor extraordinară şi de neînţeles pentru alţii care nu le cunosc nici trecutul, nici modul de viaţă specific. Erau oameni înzestraţi cu mult spirit satiric, lucru ce reiese din strigăturile şi folclorul lor, din poveşti, dar mai ales din obiceiul de a-i porecli pe alţii (niciodată rudele!) după vreun defect fizic sau moral sau după vreo ciudăţenie a firii lor. Având o fire puţin comunicativă, preţuiau la om cinstea, hărnicia, averea, dar, mai presus de toate, familia, neamul din care se trăgea cineva. La acestea se adăugau însă şi formalismul şi grandomania lor deosebită, din care cauză, nu se certau, nu făceau scandaluri, dar ţineau supărarea ani în şir sau chiar toată viaţa.”
Cert este că majoritatea mocanilor săceleni erau chibzuiți și economi, își preţuiau munca şi avutul adunat cu trudă, au fost și au rămas iubitori de trecut, de obiceiurile şi tradiţiile lor, dar, mai presus de orice țineau, la valorile familiale şi moştenirea spirituală a valorilor cu care s-au născut. Domnul Horia Bârsan spune, de asemenea, în monografia sa, că: „Dacă e să ne referim la trăsăturile sufletești ale mocanului săcelean, trebuie să luăm în considerare și părerile unui autor avizat, inginerul Gheorghe Brânduș, care remarca două caracteristici esențiale ale sufletului acestor oameni: firea singuratică, solitară, datorată condițiilor grele de viață în transhumanță, ceea ce impunea un număr redus de persoane pe lângă târla de oi, și cultura peste medie a acestor oameni. Această cultură, care astăzi poate părea surprinzătoare, nu se datora numai instrucției școlare, pentru care mocanul avea un respect deosebit, dar și vieții zbuciumate pe care o ducea și care îl punea zi de zi în fața unor probleme dintre cele mai dificile. Trebuiau încheiate o mulțime de acte, de învoieli și formalități cu proprietarii terenurilor pe care târlele le traversau în drumurile lor și acest lucru impunea cunoașterea legilor, ordonanțelor, regulamentelor locale, venirea în contact cu categorii dintre cele mai diverse de oameni, mulți dintre ei nărăviți în corupția balcanică. Apoi, mocanul era producător și vânzător în același timp al produselor sale (miei, lapte, brânză, lână, seu, etc.), ipostază în care venea în contact cu oameni de afaceri, comercianți și trebuia să cunoască multe despre actele de vânzare-cumpărare, împrumuturi, credite ori dobânzi. Așa se face că mocanul devenise un personaj bine încadrat în acest tip de viață ancestrală, pe care o moștenise și pe care o lăsa moștenire urmașilor, devenise un pic rutinat și tradiționalist, neacceptând informații noi, în afara celor pe care le acumula prin propria experiență. Acest lucru a avut o influență benefică până la un moment dat, dar, odată cu schimbările economice și sociale tot mai radicale, a devenit și o piedică în adaptarea la noile condiții, creșterea oilor, prelucrarea produselor, organizarea stânei, fiind menținute neschimbate aproape 200 de ani.”
Am să vă mai prezint doar câteva „mostre” din descrierile mocanilor făcute de domnul Bârsan și sper să vă deschid apetitul de lectură a acestei monografii, dacă veți reuși să o găsiți pe undeva. Acesta spunea, apropo de relațiile de familie în comunitate și nu numai, că: „interesant este faptul că, până la începutul secolului al XX-lea, căsătoria tinerelor mocance era un lucru foarte strict, supus unor legi nescrise, dar de netăgăduit. Fetele nici nu ştiau pe vremuri pe cine le-au ales părinţii ca soţi şi nu aveau voie să-i refuze, sub nici un motiv. Ar fi fost o grozavă necinste pentru părinţi dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva. Fetele trebuiau să plece capul în faţa voinţei părinteşti şi probabil că erau adevărate minuni căsătoriile făcute din dragoste şi fără voia părinţilor. Cu toate acestea, nu se pomeneau divorţuri, copii abandonaţi sau crescuţi în instituţiile statului. Urarea cea mai des întâlnită la căsătorii era „Să trăiţi, să vă îngăduiţi!”, care dovedeşte încrederea mocanilor în statornicie şi răbdare ca reţete ale unei bune căsătorii. Atâta timp cât drumurile transhumanței erau libere, mocanii încheiau, de obicei, căsătorii în cadrul târlei. Stăpânul își mărita fata cu cel mai vrednic cioban pe care îl avea, pe care și-l făcea apoi tovarăș. Alteori, mocanii care se cunoșteau bine între ei își uneau averile prin căsătoria copiilor, fiind astfel siguri că agoniseala nu li se va risipi.” În ceea ce privește viața lor spirituală, în aceeași monografie stă scris că:„Foarte bogată era viaţa spirituală a oamenilor care trăiau pe aceste meleaguri şi care se deosebeau mult, din acest punct de vedere, de cei din alte zone. Nu aveau un folclor foarte bogat sau aparte, nu aveau credinţe şi legende numeroase, nu credeau în strigoi, blesteme şi farmece, în schimb întreaga lor viaţă, întregul lor univers erau cârmuite de voinţa lui Dumnezeu. În întreaga lor existenţă se simţea puterea încrederii religioase şi erau foarte credincioşi, mai cu seamă bătrânii, care nu lipseau sub nici un motiv de la biserică.
Fiecare îşi avea strana lui, plătită, şi era o încântare să-i vezi înşirându-se, pe „uliţe”, spre biserică. Bărbaţii, de statură mijlocie, puţin îndoiţi de genunchi, cu pălăria neagră, cu marginea largă, pusă cam pe ochi, cu zăbune negre sau albastru închis, mergeau mai înainte, iar femeile mai în urmă, după ce „au grijit” prin casă, ţinându-şi cu mâna faldurile rochiilor lungi. Până prin anii 60 ai secolului trecut, acatistele şi pomelnicele nu se dădeau în biserică, ci „la ferestruica” de afară, din partea de nord a altarului. De asemenea, „hora” din biserică era rezervată bărbaţilor şi rareori femeile ajungeau până la icoanele din faţă şi aproape niciodată la icoanele de pe iconostas. Sentimentul lor religios profund se manifesta mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase de peste an. Mocanul plecat cu turmele sale în bălţile Dunării sau pe alte meleaguri nu uita niciodată să se întoarcă, înainte de Crăciun, în satul său, pentru a petrece marea sărbătoare în sânul familiei. Pentru aceasta nu se dădea în lături să străbată un drum lung şi anevoios, ajungând acasă încărcat de numeroase daruri şi bunătăţi de prin locurile unde îşi avea turmele: smochine, portocale, roşcove, ghiudemuri, caşcaval şi telemea de Brăila, scrumbii sărate şi crapi plini de icre. Alături de familie îşi petrecea zilele dinaintea Crăciunului în post şi mare credinţă, se spovedea şi se împărtăşea în biserica strămoşească, de care era tare mândru, apoi întâmpina sărbătoarea primind colindători şi petrecea alături de rude şi prieteni până la Bobotează, participând la balurile mocăneşti care se ţineau lanţ în acea perioadă. Mocanii erau evlavioşi, nu aveau obiceiuri deosebite la nunţi, botezuri sau înmormântări şi credeau numai „în bunul Dumnezeu şi-n Maica Domnului, drăguţa”. Casele lor erau cu odăi multe şi spaţioase faţă de alte case săteşti (casa mare, tinda, căscioara, cămara, bucătăria, magazia cu pod deasupra, pivniţa, adâncă şi largă) şi erau aşezate cu un perete spre stradă, perete care avea două-trei ferestre cu obloane (loduri) din scândură.
Erau foarte atenţi şi harnici mocanii, mai ales în privinţa caselor şi lucrărilor gospodăreşti. Era o mândrie pentru ei să-ţi arate casa, să-ţi spună când a fost făcută, după anul săpat în grindă, să te ducă prin camere, să le vezi icoanele vechi, moştenite, cele mai multe, de la bunici sau străbunici. Erau icoane vechi, unele pictate pe sticlă, altele pe lemn, ferecate în rame cu geam de protecţie, câte trei sau patru într-o cameră. Icoanele erau cele mai de preţ podoabe ale caselor mocăneşti de altădată. Casele se mai caracterizau şi prin faptul că pe fronton sau sub acoperişul în formă triunghiulară, aveau o icoană mare de lemn, montată acolo odată cu clădirea casei, iar altele aveau câte o cruce modelată în tencuială, iar pe acoperiş toate aveau una sau două cruci de fier.” Voi încheia „poveștile” de azi, citând din aceeași monografie, care mi se pare deosebită și demnă de a fi luată în seamă de orice studiu etnografic. În final, voi relua, aici, din această monografie, o caracterizare a mocanului săcelean, făcută de același reputat profesor și economist Victor Jinga în articolul „Săcelele în trecutul apropiat, astăzi şi în viitor”, articol apărut în revista „Viaţa Săceleană”, nr. 7-8/1931, dar şi în „Gazeta de Transilvania”. Iată ce spunea cărturarul săcelean: „Mocanul era cioban sau să-i zic mai bine târlaş. Se aşeza cu oile acolo unde vremea îi permitea şi unde locul îi părea mai întins. El nu căuta apropierea ci depărtarea de alţii; mulţumit era atunci când oile lui puteau paşte pe pârloage cât mai întinse fără a se întâlni cu ale altuia… După păşune pleca oriunde, trecea hotare de ţări şi gârle late de la munţi la câmpii şi înapoi…Stoboarele cât mai înalte şi mai bine înfundate, porţile uneori uriaşe şi mereu închise, voie bună nu prea multă, claca n-a prins, hora ca-n alte sate româneşti nu se făcea; mocanii pe la cârciumi nu se prea adună, sfat obştesc nu ţineau, petreceri numai nunţile şi tradiţionala Sântilie. Mersul şcolii şi al bisericii era hotărât de puţini, de cei mai statornici în sat… Popor muncitor, cumpătat şi religios, mocanii săceleni au cultul ierarhiei în avere, că, zic ei, omul se-nstăreşte muncind şi averea e păstrată şi chivernisită numai de oamenii cu apucături bune; înstăririle pe căi strâmbe sunt biciuite de indiferenţa şi lipsa de vază…
Săceleanul are curajul sforţărilor mari şi munceşte pe tăcute la succese netrâmbiţate. Spirit critic acut, desprinde în grabă trăsăturile esenţiale ale celor pe care şi-i apropie; o deviere cât de mică din drumul bunului-simţ ori o abatere de la proceduri stabilite de o lungă tradiţie pot strica alcătuiri şi proiecte însemnate, bunăoară contractarea unei căsătorii, legături de tovarăşii şi altele…Îmbrăcămintea apasă mult în aprecierile ce-şi fac despre alţii; săracul prea spilcuit e ironizat, procopsitului rău îmbrăcat nu-i dă toată cinstea. Foloasele culturii sunt mult apreciate, visul tuturor mamelor e de a-şi da copiii la carte; analfabeţi sunt prea puţini printre bătrâni şi înţelegerea rostului şcolii e veche.” În final, promit că voi reveni pe meleaguri săcelene după o nouă „rundă de convorbiri” cu meșterul Ștefan Lupu, omul ce emană bun simț, pricepere și poftă de dăinuire!
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Horia Bârsan, „Săcele 1366-2016, Monografia unui oraș din Țara Bârsei. Interferențe culturale, pitoresc și conviețuire pașnică”, Editura Suflet Transilvan, Brașov, 2016
https://www.saceleanul.ro/sacele-1366-2016-monografia-unui-oras-din-tara-barsei/
https://vatra-mcp.ro/stefan-lupu-mesterul-portilor-mocanesti/
https://www.youtube.com/watch?v=xETGlm76dyc
https://www.bizbrasov.ro/2021/09/09/tezaur-uman-viu-sacele-stefan-lupu/
https://www.saceleanul.ro/diploma-tezaurului-uman-viu-stefan-lupu-a-ajuns-la-brasov/
https://www.facebook.com/zestreasaceleana/
https://www.saceleanul.ro/sa-sustinem-patrimoniul-mocanesc-al-sacelelor/
https://www.saceleanul.ro/cronica-saceleana-ziua-bunului-vecin-2/
