„Moara cu povești”. Despre „Țara Fagilor” și „ruleta austriacă”…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânci înalte,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori…”-  Fragment din poezia „La Bucovina” de Mihai Eminescu

Astăzi, la „Moara cu povești” vă propun o scurtă reamintire a faptului că România nu a arătat întotdeauna așa, geografic vorbind, iar dacă istoria nu ar fi fost când nemiloasă, când îndurătoare, țara ar fi arătat azi altfel. Dar nu-mi place să mă joc cu istoria contra-factuală, (cea care spune: ce-ar fi fost dacă?) și am să trec la un subiect mai „aplicat”. Presupun că foarte mulți dintre dumneavoastră cunosc faptul că unii locuitori ai Bucovinei de azi (despre Bucovina din teritoriul actual al României spun…) se cam „strâmbă”, ca să mă exprim eufemistic, atunci când locuitori din alte colțuri ale țării li se adresează cu apelativul (firesc, de altfel) de moldoveni! Unii sunt pe cale „să ia foc”, nu alta, atunci când li se spune așa, de parcă acest apelativ ar constitui o jignire și nu o mândrie bazată pe adevăruri istorice, preferând doar apelativul de „bucovineni”! Și totul pleacă de la un „snobism istoric” al unora care nu au citit îndeajuns sau au lipsit de la lecțiile de istorie din școala gimnazială ori liceu sau ale altora care n-au trecut cu studiul de sintagma binecunoscută „Ana are mere”! O să vă rog a-mi ierta această introducere mai neconformă cu politețea și revin acum la subiectul pe care vi-l propun, adică la cum a fost „șutită” Bucovina de alții și cum unii de azi, adoptând, pe coordonate istorice, „sindromul Stockholm” (cel al ostatecului care-și „îndrăgește” răpitorul) aderă la autoidentificări „biciuite” de istorie într-un fel sau altul. Bucovina este, generic vorbind, una dintre cele mai frumoase provincii carpatice, este un ţinut fascinant prin istoria locului şi a oamenilor, prin armonia peisajului cu cele mai deosebite culori. Geografic vorbind, regiunea istorică Bucovina cuprinde spaţiul acoperind astăzi zona adiacentă oraşelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Siret şi Vicovu de Sus precum şi partea centrală şi de vest a regiunii Cernăuţi din Ucraina. Zonă a interferenţelor culturale, cu un peisaj deosebit de atractiv, Bucovina este emblematică pentru ospitalitatea oamenilor care poartă un respect aparte locului unde îşi duc traiul. „Ţara Fagilor”, așa cum i se mai spunea, este, prin excelenţă, o vatră păstrătoare a unor valori spirituale şi materiale unice prin specificul lor.

De fapt, azi doresc să vă reamintesc, pe scurt, că, la data de 26 aprilie1775, în urma convenţiei încheiate între Imperiul Otoman şi Austria, Bucovina intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Voi menționa că răpirea Bucovinei nu face decât să se înscrie în lungul şir de „întâmplări” istorice, menit să demonstreze disprețul marilor puteri față de țările mici, lipsa de principii atunci când e vorba de interese majore, singurul și hotărâtorul argument în relațiile dintre state fiind forța. Din păcate, acest fel de „întâmplări” au loc din plin în anii de civilizație modernă de azi și vedem „la treabă” acest fel de a ne prețui unii pe alții pe eșichierul geopolitic al Anului Domnului 2024. Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi (Imperiul Austriac), o parte constitutivă a Principatului Moldovei.Toponimul de sorginte slavă „Bucovina“ („Ţara Fagilor“), preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), a fost atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la data de 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea hoțească a provinciei de către Imperiul Habsburgic. Și astfel, la acel final de aprilie 1775, „prea catolica suverană” a Imperiului Romano-German în cârdășie cu „umbra lui Allah” pe pământ, sultanul otoman, cu asentimentul tacit (și la fel de lacom) al „cuvioasei” Ecaterina a II-a, țarina Rusiei, au dispus arbitrar și „din pix” (pardon, din condei) de soarta a 70.000 de suflete de români. Vă reamintesc cum Mihai Eminescu ne pomenea despre acest nefericit eveniment istoric: „Fără de lege nepomenita uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată (Maria-Tereza, adică..) și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi”.

Trebuie spus și reamintit că Moldova de Sus (sau Țara de Sus, cum mai apare în cronicile medievale), cu ținuturile Sucevei și ale Cernăuțiului, a reprezentat, încă de la începutul statalității moldovene de pe la 1359, nucleul noului voievodat Moldova. Aici, pe aceste meleaguri au fost primele capitale ale țării (Siret, Suceava), aici, la Rădăuți, a fost necropola primilor Mușatini și tot aici au fost ctitorite acele unice podoabe de cultură și artă: mânăstirile bucovinene, prinosul de credință și iubire de țară adus de către domni ai țării precum Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau Petru Rareș. Vă mai reamintesc faptul că istoriografia rusă (la fel și cea ucraineană) au susținut și susțin constant, fără niciun fel de dovezi concludente și solide, dar cu un evident interes politic mincinos, că Bucovina ar fi făcut parte în perioada veacurilor XI-XII din statul medieval kievean, iar mai apoi, după destrămarea Rusiei kievene, din Cnezatul Haliciului. De aici, vezi Doamne, se trage concluzia istoricilor ruși (și ucrainieni) că drepturile Rusiei (în subsidiar ale Ucrainei) se bazează pe un pretins drept istoric, invocat de altfel și de Austria habsburgică la anul 1775, când, după prima împărțire a Poloniei (în urma căreia obținuseră fostul teritoriu al cnezatului Haliciului), au cerut Bucovina în virtutea acelorași „pretenții istorice”. Eduard Robert Rösler, autorul teoriei imigraționiste, afirma (în a doua parte a secolului al XIX-lea) nici mai mult, nici mai puţin, că Bucovina este „leagănul poporului ucrainean” și că românizarea ucrainienilor s-a produs prin afluxul necontenit al românilor din Transilvania, ajunși acolo din sudul Dunării. Ca să nu mai pomenim și de faptul că din aceste elucubrații, nu lipsesc afirmații potrivit cărora celebrele mânăstiri Voroneț, Humor, Arbore, Sucevița etc, cu celebrele și splendidele lor fresce, ar fi…opera ucrainienilor. Oricum am privi problema, cei 416 ani (1359-1775) de stabilitate statală a „Moldovei de Sus” și de prezență majoritară a populației românești reprezintă argumentele incontestabile ale faptului că, istoricește, Bucovina aparține României. Toată Bucovina…Drept urmare, este mai mult decât limpede că ideea de a vorbi despre două entități separate, Moldova și Bucovina, este aberantă, destinul ambelor confundându-se practic până în 1775. Referitor la hotarele Bucovinei istorice, acestea sunt, generic vorbind, delimitate de râurile Ceremuș, Colacin și Nistru. Despre Ceremuș, de exemplu, ne amintește chiar Ion Neculce cum a fost statornicit acest hotar cu prilejul înțelegerii dintre regele Poloniei și logofătul Tăutul, când acesta a fost „dăruit” cu șase sate. Și mai important este actul încheiat la data de 14 octombrie 1703 între reprezentanții Poloniei și cei ai Porții Otomane, în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polonă declara: „Inter nos et Valachiam ipse Deus flumine Tyra dislimitavit” („Între noi și Moldova Însuși Dumnezeu a pus graniță fluviul Nistru”). La mult timp după răpirea Bucovinei de către Austria, împăratul Franz Josef al Austriei, într-o diplomă dată la 9 decembrie 1862 și adresată populației Bucovinei afirma răspicat: „Ca parte din Dacia veche, țara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei la așa-numita «Țară de Jos», mai târziu se numia «Arboroasa», «Plonina» și pe urma «Bucovina», după pădurea de fagi dintre Cernăuți și Vijnița […] sub eroul Ștefan cel Mare, la un măreț renume, pe care o dovedesc și astăzi numeroasele biserici și mânăstiri ca Putna, Volovăț, Rădăuți, Suceava, Solca, Moldovița, Sucevița, Dragomirna, Prisaca și altele mai multe”. Nu cred că ar fi prea multe de adăugat…

În ceea ce privește ciocnirile turco-austriece, asediul Vienei de la 1683 a reprezentat momentul de maximă expansiune a Imperiului Otoman în Europa, iar înfrângerea suferită de marele vizir turc Kara-Mustafa sub zidurile vienei a marcat apariția așa-zisei „probleme orientale”, de fapt succesiunea pentru imensele teritorii deținute de turci în sud-estul european și nu numai. Inițial, Austria imperială părea a fi favorită la preluarea celei mai mare părți a moștenirii rămase de pe urma „bolnavului Europei”, cum începe să fie din ce în ce mai des apreciată Poarta Otomană. Mai apoi, în urma păcii de la Karlowitz de la1699, Habsburgii ocupă Ungaria, Slovacia și Transilvania, iar după un nou război victorios (din perioada 1716-1718), imperialii obțin la Passarowitz (în anul1718) nordul Serbiei, Banatul și chiar Oltenia. Acestea au fost, însă, ultimele „achiziții majore” ale Vienei în spațiul dunărean, pierdute și acelea mai apoi (cu excepția Banatului) prin pacea de la Belgrad încheiată la1739, în urma unui alt conflict austro-turc. Ulterior, până la Congresul de la Berlin din1878, atunci când Austro-Ungaria primea administrarea Bosniei și Herțegovinei, anexate imperiului în 1908, Austria a fost mult mai interesată de stoparea avântului rusesc spre strâmtorile controlate de otomani și vechiul Bizanț decât de noi câștiguri teritoriale în zonă. Întorcându-ne „privirea istorică” spre Răsărit, trebuie amintit și că primele inițiative ale țarului Petru cel Mare (1682-1725) spre valorificarea statutului Moscovei de „cea de-a treia Romă”, „urmașa legitimă” a Bizanțului ortodox, nu sunt încununate de succes. Deși primul război ruso-turc (1695-1700) s-a soldat cu ocuparea Azovului și Taganrogului de către ruși, cel de-al doilea conflict (cel din perioada 1710-1711), printre ai cărui protoganiști s-a numărat și domnitorul Dimitrie Cantemir, se încheie cu înfrângerea de la Stănilești, urmată de pacea de la Vadul Hușilor (din 23 iulie 1711), pace prin care Rusia retrocedează Azovul, se obligă să nu se amestece în treburile interne ale Hanatului Crimeii și Poloniei și să demoleze o serie de fortărețe. Dar un nou război austro-ruso-turc, desfășurat în perioada 1736-1739, a conservat posesiunile și influența otomană în zona de nord a Mării Negre, permițând totuși rușilor să-și construiască o cetate pe Don, dar interzicând accesul marinei comerciale rusești în Marea Azov și în Marea Neagră. Cam de atunci li se trage pofta nestinsă a rușilor pentru aceste mări și de Gurile Dunării! În cea de-a doua jumătate a veacului respectiv, benefiicind de efectele reformelor țarului Petru I și sub impulsul ambițioasei țarine Ecaterina a II-a (1762-1796), Rusia a părut hotărâtă să tranșeze definitiv în favoarea ei, soarta „omului bolnav” al Europei. Dacă Austria și Rusia, cărora li se va adăuga în curând și Prusia lui Frederic cel Mare (1740-1786), sunt puterile care vin din urmă, energice și agresive, victimele istorice ale epocii au fost alte trei forțe, aflate într-un accentuat declin, după ce își trăiseră clipele lor de măreție în urmă cu un veac sau două: Polonia, Suedia și Imperiul Otoman. Suedia își pierduse statutul de mare putere în urma tratatului de la Nystadt (1721) prin care ceda Rusiei, Estonia, Livonia și o parte din Carelia. În urma acestui succes, Petru cel Mare primea din partea Senatului titlul de împărat, Rusia fiind proclamată oficial imperiu. Imperiul Otoman, deși pierduse în ultimii ani ai veacului al XVII-lea și în prima jumătate a veacului al XVIII-lea întinse teritorii, se dovedea totuși „o nucă tare”, greu de spart, victoria de la Stănilești și pacea de la Belgrad dovedind că otomanii mai au resurse să reziste și să împiedice accesul puterilor creștine în Balcani. În ecuație mai rămânea Polonia, un stat mare, având aproape un milion de kilometri pătrați, dar aflat într-o stare de endemică anarhie, provocată în plan intern de acel total ineficient sistem al „liberumului veto”( o prevedere prin care dacă un singur deputat din Seim se opunea unei hotărâri, aceea cădea) și în plan extern de intrigile întreținute cu abilitate de Moscova, Berlin și Viena. În acest context, războiul ruso-turc din perioada1768-1774, jalonat de succesele covârșitoare ale armatelor țariste, a alimentat temerile Austriei, dar și ale Angliei, privitoare la expansiunea neîngrădită a Moscovei spre Strâmtori. În aceste condiții, Frederic cel Mare, regele Prusiei, propune mai întâi Mariei-Tereza, împărăteasa Austriei, ulterior și țarinei Ecaterina a II-a, împărțirea Poloniei, ca mijloc de compensare pentru eventualele renunțări făcute de către cele două puteri în Balcani. La roata istoriei ce conta că se tranșa o țară fix ca pe masa de lucru a măcelarului?Negocierile dintre cele trei puteri absolutiste, Prusia, Austria și Rusia, s-au concretizat cu acordul din 25 iulie 1772, prin care Imperiul Habsburgic obținea o suprafață de 83.000 de kmp, dens populată și cu multe bogății subterane, prin care Frederic „lua” 36.000 de kmp printre care și gurile Vistulei, vitale din punct de vedere comercial, iar Rusia acapara un teritoriu de 93.000 de kmp. Că n-aveau suficient, săracii! Însemnătatea primei împărțirii a Poloniei (vor mai urma două, în 1793 și 1795) pentru destinul ulterior al Bucovinei este esențială, deoarece „valoarea de întrebuințare” a colțului nord-vestic al Moldovei va crește în ochii Vienei, ca teritoriu ce făcea mai urilizabilă și eficientă legătura dintre Transilvania și nou alipita Galiție. Deși istoriografia austriacă folosește pentru înglobarea Bucovinei în cadrul imperiului habsburgic termenii de „besitzergreifung” (adică „luare în stăpânire”) sau chiar „vereinigung” (unire), de fapt, avem de-a face cu o anexare sau o răpire în toată regula, în disprețul oricăror norme de drept internațional, așa cum erau aceste norme înțelese pe atunci. A fost un rapt bazat pe falsuri, corupție și crimă, chiar dacă acestea par cuvinte mari…

Succesele rușilor pe frontul antiotoman, în bătăliile terestre de la Larga și Cahul (din1770) precum și-n cea navală de la Cesme din același an, maximizează pretențiile țarinei Rusiei, pretenții care vizau acum stabilirea granițelor imperiului turcesc pe Dunăre, fapt ce însemna practic intrarea Moldovei și Țării Românești în sfera de influență rusească. Acest lucru era inacceptabil pentru austrieci, deoarece ar fi însemnat practic blocarea pentru Imperiul Habsburgic a Dunării de Jos și ar fi oferit Rusiei drum deschis spre Constantinopol. Ambiții existente și azi, într-o altă formă și la alt nivel! În baza unui tratat mai vechi, cel de la Chateau-Cambresis, prin care se încerca stabilirea unei juste balanțe între principalele puteri europene, al cărui principal garant a fost Anglia, nicio putere europenă nu putea să depășească un anumit maxim de influență, fără a risca coalizarea celorlalte state europene împotriva ei. Victime ale nerespectării acestei reguli de aur a diplomației europene au fost rând pe rând, imperiul ce se dorea universal al lui Carol Quintul, Spania lui Filip al II-lea, Franța lui Ludovic al XIV-lea, mai târziu imperiul napoleonian sau Germania „wilhemiană”. Acum, la începutul anilor 1770, pericolul cel mare venea din partea Rusiei Ecaterinei a II-a. Anglia, Franța, Prusia, dar cu precădere Austria considerau necesară supraviețuirea Imperiului Otoman, văzut ca o pavăză în fața înaintării neîngrădite a puterii moscovite spre Strâmtori și spre Constantinopol, orașul despre care chiar Napoleon afirma mai târziu că este „cheia lumii”. În acest context, Anglia, care inițial sprijinise flota rusă din Marea Mediterană, își retrage ajutorul, iar Austria încheie în iulie 1771 un acord secret cu sultanul otoman, promițându-i ajutor militar în schimbul cedării Olteniei sau Serbiei. Confruntată cu opoziția puterilor europene și mulțumită de acapararea unor întinse teritorii poloneze, Ecaterina a II-a renunță la ideea ocupării Principatelor Românești și încheie la data de10 iulie 1774 pacea de la Kuciuk-Kainargi cu Poarta Otomană. Prin acest tratat, pentru prima dată după 1475, Hanatul Crimeii va fi scos de sub suzeranitatea turcească fiind declarat independent. Independență ce va dura exact nouă ani, în 1783, Rusia ocupând Crimeea și transformând-o în Provincia Taurida, aflată în subordinea unui guvernator trimis direct de la Sankt-Petersburg. Asta ca să ne amintim cum se joacă azi „la zaruri” de-ale zeului Marte, soarta acelui teritoriu numit Crimeea! Nu e lipsit de interes să amintim, având în vedere evenimentele în plină desfășurare din proximitatea țării noastre, că provincia Crimeea a făcut parte din Rusia țaristă, ulterior din U.R.S.S până în 1954, atunci când Nikita Hrușciov într-un gest spectaculos (atât de tipic liderului sovietic) de mărinimie față de Ucraina, al cărei prim-secretar fusese între 1938-1947, face cadou fostei sale feude de partid această peninsulă cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia din 1654. Am punctat doar un moment,d ar problema este mult mai amplă și nu la aceasta doresc a mă referi azi. Odată încheiată pacea dintre Rusia și Poarta Otomană, la fel de lacoma monarhie habsburgică s-a gândit ea că ar putea scoate un oarecare profit de pe urma slăbiciunii Porții Otomane și a rolului jucat de Viena în domolirea ambițiilor rusești. Inițial, Austria ar fi dorit să ocupe Oltenia, în baza precedentului din anii 1718-1739, dar în urma unei călătorii efectuate incognito de către viitorul împărat Iosif al II-lea (1780-1790), fiul Mariei-Tereza, pe valea Oltului, renunță la acest proiect având în vedere sărăcia provinciei. Unii zic c-ar fi jucat un important rol și haiducii olteni și revoltele permanente din acel areal oltenesc. În același timp, metodica și „minuțioasa” birocrație vieneză evaluează prin colonelul Carol Enzenberg „valoarea” nordului Moldovei la suma de 21 de milioane de florini. Drept urmare a „privirilor lacome”, în septembrie 1774, cancelarul Mariei-Tereza, Kaunitz, îl informează pe internunțiul Thugut, ambasadorul austriac la Istanbul, că Viena s-a decis să ocupe nordul Moldovei, considerat punct strategic prin care se putea realiza mai ușor legătura dintre teritoriile acaparate în 1772 ( Gliția) și Transilvania. Totodată, Kaunitz îi furniza lui Thugut și pseudo-argumentul istoric conform căruia Moldova de Nord aparținuse în trecut Pocuției (fostă provincie poloneză, devenită acum austriacă) și care ar fi trebuit, în virtutea acestui așa-zis drept istoric, să revină (cum altfel?) Habsburgilor. Baronul Thugut era sfătuit, în același timp, să facă toate demersurile necesare pentru a calma autoritățile otomane, cărora trebuia să li se reamintească că fostul sultan, Mustafa al III-lea (1757-1774), promisese austriecilor Valahia Mică (Oltenia), ca preț al bunelor oficii efectuate în cursul tratativelor ruso-turce. Ca să fie și mai convingător, solul austriac la Poarta Otomană era îndemnat să nu precupețească niciun efort, inclusiv financiar, pentru ca tranzacția să se perfecteze cât mai repede. Conștiincios, același Thugut se  conformează ordinului de acasă, neuitând să trimită cancelarului „lista de cheltuieli” necesară obținerii bunăvoinței înalților dregători ai Porții: 10.312 piaștri dați marelui dragoman Constantin Moruzi și 3.100 de piaștri oferiți lui Tahir Aga, cel însărcinat cu trasarea viitoarelor granițe ale nou anexatei provincii. În același timp, se acționează și „pe flancul estic” și este mituit și feldmareșalul rus Piotr Alexandrovici Rumianţev, învingătorul de la Cahul și comandantul trupelor țariste din Moldova, care, în schimbul a cinci mii de ducați aur și a unei tabachere de aur încrustată cu briliante, va permite intrarea trupelor austriece în Bucovina, înainte chiar de semnarea convenției din 7 mai 1775, prin care era consfințită în plan diplomatic răpirea Bucovinei. Singurul care se opune acestei oneroase tranzacții turco-austriece cu complicitatea rușilor, este doar domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) care, în decembrie 1774, protestează vehement la Poartă împotriva ruperii Bucovinei din trupul Moldovei, amintind că respectivul teritoriu nu a făcut niciodată parte din Pocuția, iar ocuparea sa nu poate fi considerată un „act amical” din partea Austriei. În același timp, domnitorul amenința voalat Poarta Otomană sugerând că dacă turcii nu se vor opune anexării Bucovinei, atunci moldovenii s-ar putea adresa unei alte puteri, care evident nu putea fi alta decât Rusia. De unde să știe săracul domnitor că „ruleta” geopolitică decisese deja răpirea Bucovinei? Trebuie amintit că această fermă poziție a lui Grigore al III-lea Ghica a fost, de altfel,factorul determinant al morții sale. Cel mai grav însă era faptul că Turcia, pentru a doua oară în istorie, după cedarea Olteniei către aceiași austrieci în anul 1718, dispunea de teritoriul Țărilor Române ca de propriul său teritoriu. Și aceasta, în pofida capitulațiilor încheiate de-a lungul secolelor între voievozii români și Poartă în care una dintre funcțiile de bază ale acestor acte consta în garantarea integrității hotarelor țării. Cert este că austriecii reușesc prin corupție, șantaj și intimidări să forțeze Imperiul Otoman să semneze, la data de 7 mai 1775, convenția, compusă din patru puncte, prin care nordul Moldovei, cu vechea capitală Suceava și mormântul marelui Ștefan de la Putna, intra în componența Imperiului Habsburgic. Ignoranța și lăcomia funcționarilor otomani, în frunte cu „prea-mituitul” Tahir Aga, însărcinați cu delimitarea hotarului au facilitat anexarea în plus a încă 30 de sate, acest nou abuz al Vienei fiind parafat ulterior cu un acord adițional la Convenția din 7 mai 1775, încheiat la 12 mai 1776 la Istanbul, în baza căruia frontiera dintre Moldova și Imperiul Habsburgic era stabilită pe râul Suceava, la confluența acestuia cu Siretul.

„Moara cu povești”. Despre „Țara Fagilor” și „ruleta austriacă”…

Ce a urmat după „parafarea” înțelegerii dintre cei mari și răpirea efectivă a Bucovinei? Izvoarele istorice ne spun că mii de români bucovineni iau calea codrilor, plecând în lumea largă și ajungând tocmai prin Pocuția, în Basarabia sau chiar dincolo de Nistru și Bug, îngroșând și rândurile căzăcimii. De asemenea, în primele decenii de colonizare agresivă a Bucovinei, administrația austriacă a strămutat aici ruteni, germani, maghiari, polonezi, evrei, acordând acestora diverse privilegii și scutiri de taxe și impozite. Pentru a crea un mozaic de populație și pentru a aplica acel principiu vechi de când lumea; „dezbină și stăpânește”! Coloniștii sosiți din imperiu în Bucovina au fost catalogați ca fiind niște „factori de progres”, veniți din „miezul” imperiului, în vreme ce „băștinașii” români erau marginalizați, disprețuiți și „înecați” material, spiritual și cultural cu o metodică răbdare. Spre exemplificare, reiterez ceea ce Iacob Negruzzi prezenta la anul 1875, la un secol după răpirea Bucovinei: „De câtva timp ne venise din Bucovina sub formă de svon public o știre tristă și umilitoare pentru Români. S-auzea că Bucovina voește să amintească prin o serbare populară a suta aniversare a deslipirii sale de Moldova (…). Am fi fost în drept a spera că un stat ca Austria se va feri să ne umilească, dacă nu de dragostea noastră, cel puțin de prestigiul ei propriu.” Nu le-a păsat imperialilor de niciun argument românesc și istoria a făcut parțial dreptate în urma primei conflagrații mondiale, Bucovina revenind acasă. Cert este că de-abia după începerea declinului imperial s-a ameliorat și situația demografică a românilor din acest areal, iar odată cu Unirea din 1918, când condițiile au reînceput să devină prielnice populației românești, raportul demografic a reînceput să se îmbunătățească în favoarea românilor.

„Moara cu povești”. Despre „Țara Fagilor” și „ruleta austriacă”…

Istoria ne-a mai dat un șut nemeritat și, din nefericire, a venit nefericitul moment din iunie 1940, atunci când, drept consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei și sunt supuse din nou deznaționalizării care a continuat metodic și susținut mult timp după anii războiului. După război, o mare parte din românii din nordul Bucovinei au fost deportaţi în Siberia, în regiune fiind aduşi în schimb mii de „specialişti” din interiorul U.R.S.S., fenomene care au influenţat radical tabloul etnic al provinciei. Conform recensământului întocmit în 2001, în partea de nord a Bucovinei, ţinutul Herţa şi o parte din nordul Basarabiei (teritorii componente ale regiunii Cernăuţi), trăiau circa 919 mii locuitori, dintre care 75% erau ucraineni, românii reprezentând 19,8% iar ruşii, germanii şi alte etnii aproape 5,3%. Anumite mutaţii în structura etnică s-au înregistrat şi la nivelul judeţului Suceava. De exemplu, conform recensământului populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002, în judeţul Suceava trăiau atunci peste 688 mii de locuitori, românii deţinând ponderea absolută (aproape 663 mii de persoane). Acest recensământ înregistra un număr însemnat de etnici ucraineni (8.514), romi (9.186), polonezi (2.609), ruşi lipoveni (2.543) şi germani (1.773).  Din punct de vedere cultural, Bucovina este şi în prezent considerată un exemplu demn de urmat pentru Europa, oraşul Cernăuţi fiind numit în anul 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuţi a fost oraşul în care, inclusiv în vremea administraţiei româneşti din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiş), română, polonă sau ucraineană, oraşul pe care l-au îndrăgit apreciaţii poeţi bucovineni Paul Celan (care la început a scris şi în limba română), Rose Ausländer, Alfred Margul-Sperber şi Vasile Posteucă….Iar astăzi trăim într-un context geopolitic foarte tensionat și e greu de făcut vreo predicție apropo de vreo posibilă revenire a acestui vechi pământ românesc „la matcă”.

„Moara cu povești”. Despre „Țara Fagilor” și „ruleta austriacă”…

Nu cred că se va întâmpla asta în timpul vieții generațiilor de azi, dar nu ne oprește nimeni să ne aducem aminte mereu de această „felie” amară din istoria noastră. Bucovina din  teritoriul actual al României este un ținut fabulos, locuit de oameni faini și primitori (păcat că-i mai păcălesc politicienii,  ca pe toți românii, de altfel), dar adevărul dureros este că Bucovina de Nord din actuala Ucraină rămâne o traumă  aflată în plină durere a istoriei noastre. Durere plecată din marele „sprijin” austriac și „unirea cu civilizația” dintr-o zi de aprilie a anului 1775… Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

https://archive.org/details/m.-kogalniceanu-rapirea-bucovinei-1910/page/19/mode/2up

https://www.revistamemoria.ro/rapirea-bucovinei-dupa-documente-autentice/

http://www.usv.ro/index.php/ro/1/V_Bucovina/122/0/2

https://www.scribd.com/document/441602214/M-Kogalniceanu-Rapirea-Bucovinei

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Bucovina%20la%20inceputul%20stapanirii%20habsburgice.pdf

https://historia.ro/sectiune/general/bucovina-dulce-bucovina-cum-a-ajuns-sa-fie-rupt-571136.html

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Bucovina%20la%20inceputul%20stapanirii%20habsburgice.pdf

https://luceafarul.net/momente-din-istoria-bucovinei-unirea-cu-romania-la-28-noiembrie-1918

https://www.dacoromania-alba.ro/nr86/provinciile_romanesti.htm

https://www.philippide.ro/Metafore%20ale%20devenirii_2011/46.%20V.%20Cosoreanu.pdf

https://www.timpul.md/articol/%287-mai-1775%29-bucovina-este-rupta-din-trupul-moldovei-43413.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/bucovina-dulce-bucovina-cum-a-ajuns-sa-fie-rupt-din-trupul-moldovei-chiar-locul-de-nastere-al-acesteia

https://doxologia.ro/eminescu-bucovina-bucovina-scrierile-lui-eminescu

https://usv.ro/despre-noi/istoria-locului/bucovina-trecut-prezent-si-perspective/

http://visitingbucovina.ro/multiculturalitate/

http://lyberti.com/istoricul-zilei-7-aprilie-bucovina-nume-inventat-de-cuceritori/