„Moara cu povești”. Despre spitale și oameni…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Carol Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el.”– Regele Carol I în „Jurnal”

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la „moara cu povești”, o altă scurtă „excursie” într-o felie de societate românească despre care se vorbeşte relativ puţin, dar care ocupă un loc important în „peisajul” asigurării unui bun de nepreţuit: sănătatea, cu referire specifică la domeniul medicinei militare româneşti și mai ales în comunitatea brașoveană. Sigur că acum când scriu aceste rânduri (și cum am mai făcut-o de câteva ori) sunt  subiectiv, pentru că știu această structură de foarte mult timp, de aproape patru decenii și am mulți amici, prieteni, cunoștințe și oameni faini cunoscuți care lucrează aici, cu un procent total de dăruire și profesionalism. Este vorba despre o entitate medicală foarte performantă, cu dotare modernă (chiar dacă structura clădirilor actuale este foarte veche, poate cea mai veche a unui spital de pe teritoriul actual al României) şi în care lucrează oameni de excepţie: Spitalul Militar de Urgenţă „Regina Maria” din Braşov.  Mi-a „venit” să vă zic una-alta despre sănătate și medicină militară pentru că, relativ recent, am petrecut aproape o jumătate de zi în acest spital brașovean pentru a-mi face o evaluare bio-clinică anuală programată încă de prin luna martie a.c. de către medicul la care sunt „arondat” din punctul de vedere al maladiei „domnești” cu care m-am „căptușit” de aproape trei ani, adică un diabet nedorit, dar pe care-l țin, zic eu, sub control. Despre diabet și problemele venite „la pachet” cu acesta, am mai scris pe aici, la „moara cu povești”, acum un an și jumătate, sub atenta îndrumare a doamnei doctor Brândușa Cofaru de la Spitalul Militar de Urgență „Regina Maria” din Brașov.

Faptul c-am fost eu la niște analize anuale la acest spital nu-i nicio mare brânză (chiar dacă acestea mi-au „ieșit” binișor din punctul de vedere al rezultatelor), ci aș vrea să mă refer la modul de percepție asupra acestei instituții din partea multor beneficiari ai serviciilor medicale oferite de acest spital. Dintru început, vreau să vă spun că majoritatea acestor beneficiari nu au absolut nicio legătură cu vreo instituție militară din Sistemul național de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în ideea în care acesta este, totuși, prin „concepție”, un spital destinat să deservească majoritar, personalul militar activ, în rezervă și în retragere. Firește, sistemul legislativ actual permite accesul oricărui pacient ori al oricărui asigurat, ca să fiu mai specific, la servicii medicale la spitalele militare, dar trebuie avut în vedere că acest acces se face, cu prioritate, pentru personalul militar. Tot conform legii…Ceea ce este și firesc și de bun simț! Faptul că, în general, sistemul de sănătate din țărișoara noastră funcționează „șchiopătat” și, de prea multe ori, cu oiștea-n gardul competențelor manageriale, îndeamnă foarte mulți oameni să apeleze la serviciile medicale din spitalele militare. Iar aceasta are ca urmare, creșterea destul de mare a numărului persoanelor civile care apelează la serviciile medicale din spitalele militare, în lipsa vestitelor și noilor spitale regionale, centrale, județene ori super-regionale și super para-proiectate de etern neinteresata noastră clasă politică mioritică…Iar aceasta mută „cozile” de la alte spitale și la acesta! Dacă este bine sau rău, nu este treaba mea să judec, ci doar să constat. Firește, nu am făcut eu vreo statistică super-specială și ultra-documentată, dar este suficient să petreci cam jumătate de oră – o oră la ghișeul specializat pentru internări ambulatorii de o zi ori la cel de internări efective și te edifici imediat de ponderea pacienților ori beneficiarilor de servicii medicale din acea zi!

Ce doresc să spun cu cele zise anterior? Păi, lumea vorbește atunci când „stă la coadă” vrute și nevrute, pe bază de pricepere ori de totală necunoaștere a principiilor pe baza căreia funcționează instituția aceasta de sănătate. Și, firește, începe prin a cârcoti, ceea ce românul nostru „verde” știe să facă cel mai bine! Că „de ce intră băieții ăia înainte?”, că, „alo, domnu’ militar, eu am fost înainte!”, că „doamna asistentă, stăm de prea mult timp la coadă, ăla de ce intră înainte?” și multe altele...Firește, fiind eu militar, dar în rezervă, nu am încercat nicio secundă să fac caz de calitatea de militar pentru a intra înaintea „rândului” firesc ce se forma la fiecare cabinet medical unde „aveam treabă”, dar am încercat să explic, atât cât puteam (ori dacă aveam cui…) că oamenii aceia care intraseră înainte chiar aveau prioritate! Unii pentru că erau programați la controalele medicale periodice obligatorii în sistemul militar, alții pentru că erau programați dinainte la anumite ore etc. Invariabil, parcă le dădeam foc unora dintre cei cărora încercam să le spun asta! Știau ei mai bine, firește, cum e cu „pilele, relațiile și nesimțirea asta” din spitalele noastre…Și dă-i și luptă, „ca la pa’sopt”! Clar, oamenii nu au răbdare, mai ales când au vreo problemă de sănătate, dar este chiar o problemă de alegere personală dacă vii să-ți rezolvi problemele de sănătate într-un spital destinat cu prioritate pentru altceva decât ceea ce crezi mătăluță! Faptul că nu știi, nu te informezi ori că nu-ți pasă de destinația spitalului respectiv nu te absolvă de datul cu oiștea-n gardul imprecațiilor zise cu jumătate de gură la adresa personalului medical…Ori a celor ce încearcă să te lămurească, apropo de cazul subsemnatului…Fapt pentru care, fiind eu la rând, la mai multe cabinete unde aveam treabă, am povestit, cu voce tare, că sistemul medical românesc datorează mult sistemului medical militar românesc, apropo de începuturi, de dezvoltare și de funcționarea ulterioară…Nu știu câți m-au înțeles ori câți mi-au înțeles demersul, dar, sincer, nu am „nicio apăsare”! E dreptul fiecăruia să se informeze de unde vrea, dar este și obligația fiecăruia este de a se informa corect!

Vorbind, la modul general, tot românul se pricepe la orice, mai ales la sănătate, fotbal, politică și armată, dar mai ales atunci când este el „in personam” implicat. El sau măcar pielea sa…S-au creat multe „mituri” cu conotații negative în ultimii ani despre sistemul de sănătate apropo de recenta pandemie prin care am trecut cu toții, mituri cocoțate pe multe fundamente cu iz puternic conspiraționist, multe fundamente vehiculate patriotard și găunos de diverși vectori media (mai ales din zona unor televiziuni anunțătoare de „catastrofe” și recalculări eterne de pensii). Sigur, au existat și există și medici ori alte categorii de personal sanitar de pe cuprinsul țării noastre care „nu au treabă” cu profesia aleasă sau întâmplător îndeplinită și care vizează doar arginții care vin „la pachet” ori „la buzunar” cu simpla calitate de afiliere la tagma medicală! Normal, că doar n-or fi toți mai buni sau mai răi decât societatea din care fac parte! Și nu ne-am pricopsit brusc cu niște „suedeji” ori „daneji” în locul românilor noștri „verzi” de proveniență ca să se schimbe brusc mentalitatea ori percepția acesteia! De aceea, trebuie să ne amintim și să spunem apăsat că generalizarea e total neproductivă și că medicii ori personalul medical nu sunt „criminali în halate albe”, la fel cum nu erau nici „asasini” în pandemie. Repet, trebuie să spunem ferm asta, chiar în timp ce putem și e nevoie să semnalăm abuzuri pe care le putem întâlni în spitalele din spațiul nostru mioritic. Firește, dincolo de orice sentimente de posibilă revoltă față de ceva nedrept ori de ceva care nu ne convine, trebuie să înțelegem că nu vom rezolva niciuna dintre problemele sistemului medical dacă vom generaliza și dacă-i vom trata pe toți ca fiind aflați „în aceeași oală”!

Eu am convingerea, chiar dacă mi se va spune că sunt un idealist, că, în marea lor majoritate, medicii din România se luptă pentru pacienți în spitale cu infrastructură dezastruoasă, cu lipsuri de echipamente medicale esențiale și în niște condiții care ar părea de neconceput chiar și în vreun spital municipal oarecare din Occident. Firește, raportat la realitatea românească, o fac pe salarii bune, dar sub cele pe care le-ar câștiga dacă ar pleca în străinătate. La drept vorbind, eu cred că, cel mai probabil, „medicii-problemă” din spitalele mari, care tot apar anual prin diverși vectori media cu acuzații de malpraxis și lipsă de empatie (ca să nu mai zic de șpăgi și alte „nefăcute”), nu ar fi angajați nici ca brancardieri la spitalele de pe „afară”…La fel cum îmi place să cred că, din fericire, acești „medici-problemă” sunt o minoritate în țara în care oamenii apelează la medic abia în ultima clipă, când nu mai pot duce pe picioare bolile pe care le au ori cu care s-au „procopsit” ca urmare a vieții duse anapoda ori ca urmare a sorții de a fi trăit într-o societate prost condusă politic. Firește, sunt de acord, la modul general, că, la unele spitale, este imperios necesară schimbarea. Am să-l citez acum pe un amic care spunea recent despre această necesitate referindu-se cu precădere la „atitudinea de superioritate, de „dumnezei”, de elite de neatins, pe care o întâlnești în unele spitale de la portar până la manager, trebuie să dispară! Abia apoi putem începe să discutăm despre cum ne putem face bine!”

Cum spuneam mai pe la începutul acestor rânduri, sunt destul de subiectiv atunci când vorbesc ori scriu despre oamenii de la spitalul militar brașovean, pentru că am privilegiul să cunosc bine și foarte bine multă lume din personalul medical sau non-medical care activează aici, parte din viața mea de militar activ, parte din simpla calitate de pacient la mai multe specialități medicale. Nu pot vorbi decât la „de bine” despre oamenii cu care am intrat în contact și înainte vreme și mai recent și pot spune, cu mâna pe inimă că pentru toți contează să-și facă munca cât mai bine pentru binele pacienților, fie ei militari ori civili, fără a uita nicio secundă misiunile de bază ale spitalului. De aceea este, poate, foarte căutat în urbe de foarte multă lume. Pentru că vorba se duce iute prin târg! Nu trebuie să fii mare sociolog pentru a evalua cum este perceput acest spital de către comunitate! Îmi vine greu să pronunț nume pentru a-i scoate în evidență, pentru că sunt sigur că greșesc prin omiterea unor oameni faini pe care-i cunosc și care mă cunosc! Azi, mi-am propus să trec în revistă, pentru dumneavoastră, doar câteva repere fundamentale din trecutul medicinei militare româneşti, că, poate, sunt mai puțin cunoscute. Nu de altceva, dar cum mai ziceam anterior, medicina militară a dat impuls medicinei românești, în general. La 21 august 2023, s-au împlinit 161 de ani de când, prin Înalt Decret Domnesc, semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, au fost înfiinţate Corpul Ofiţerilor Sanitari ai Armatei şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român, atestându-se, astfel, medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătăţii efectivelor armatei. Înainte de această atestare, s-au pus bazele pentru constituirea medicinei militare moderne. Un principal reper istoric în acest sens este data de 13 septembrie 1831, atunci când este înfiinţat un lazaret, în baza regulamentului Miliţiei Principatului Ţării Româneşti, structură ce va deveni, ulterior, Spitalul Militar Central din Bucureşti. Privind înapoi în istorie, în privința serviciului sanitar militar, acesta era, pe la început de secol al XIX-lea, determinat de nevoile armatei. Documente de arhivă şi reviste de specialitate spun că prima formațiune sanitară militară, în accepţiunea relativ modernă a sintagmei, era înființată, la 1803, de către Constantin A. Ipsilante, sub forma unei „infirmerii de panduri”, în apropierea Mănăstirii Radu Vodă. La 1833, încep să se organizeze primele spitale militare, astfel că, în anul 1838, Almanahul „Kurții și al Statului din Prințipatul Valahii”, este amintit Spitalul Militar din București, situat în incinta Mănăstirii Mihai Vodă, cu un număr de 130 bolnavi, la Craiova unul cu 40 de paturi, unul la Brăila cu 24 și câte unul la Călărași, Giurgiu, Zimnicea și Cerneți, fiecare cu câte zece paturi, ce aveau încadrate câte un doctor, o moașă și personal auxiliar militar. De asemenea, în anul 1833, este inaugurat la Iași, Spitalul Militar, sub directa coordonare a „Ștab-dohtorului” Iacob Ch.S. von Czihack, iar la Galați, în anul 1837, se construiește o cazarmă cu spital militar. În ceea ce privește istoria actualului spital militar din Braşov, oricum am privi situaţia, este cel mai vechi de pe actualul teritoriu al României, cel puțin din perspectiva unei formaţiuni medicale militare/sanitare. Spitalul Militar de Urgenţă „Regina Maria”, cu certitudine cea mai veche unitate medicală din Braşov, are o tradiţie ce se întinde pe mai mult de două secole şi poartă numele Reginei Maria încă din luna mai a anului 1922, în baza Decretului prin care regele Ferdinand i l-a atribuit în onoarea ilustrei regine, încă din timpul vieţii acesteia. Referitor la tradiţia de mai mult de două secole de existenţă a unui spital militar la Braşov, actul de naştere al Spitalului Militar din Braşov datează din 10 iulie 1773, atunci când un chirurg militar austriac cantonat în Braşov a cerut Magistratului Braşovului (adică primarul urbei) să dispună modificarea unei cazărmi astfel încât să poată fi instalat un spital militar.

????????????????????????????????????????????????????????

Astfel, la 14 iulie 1773, Johann Bruss, inspector în construcţii, înaintează Magistratului Braşovului un raport în acest sens. Spitalul nu a fost, de la început, construit în localul actual în care fiinţează azi spitalul, dar a intrat efectiv în funcţiune în urbea braşoveană la anul 1791. Începând cu 1791, putem vorbi de existenţa unui adevărat spital, care în al doilea deceniu al veacului următor, se mută în Cazarma Neagră de pe strada Nicolae Bălcescu de azi din Braşov, în clădirea în care acum funcţionează Facultatea de Medicină din Braşov. Și pentru că suntem acum la început de decembrie, trebuie să rememorez și faptul că, la 4 decembrie1855, a avut loc inaugurarea „Şcolii de Mică Chirurgie” de pe lângă Spitalul Oştirii de la Mihai Vodă din Bucureşti; fondator, dr. Carol Davila. Încă de la începuturile ei, medicina militară românească a beneficiat de profesionalismul şi calităţile medicului general de divizie dr. Carol Davila, care avea o multiplă şi grea responsabilitate: inspector general al serviciului sanitar al armatei, director al Şcolii de Medicină (în fapt, întemeietorul învăţământului medico-militar şi medical superior din ţara noastră), inspector al administraţiei centrale sanitare şi efor al spitalelor. Anterior, în anul 1831, luase ființă Spitalul Oștirii „Mihai Vodă” din București, adică „strămoșul” actualului „Spital Clinic de Urgență Militar Central Doctor Carol Davila”. Acest spitale a devenit rapid cel mai important for medical al armatei române și o instituție de frunte a medicinii și științei românești. Problema cea mai importantă era crearea de cadre medicale, în special medici. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze în cadrul acestui spital mai ales medici străini, dar, pe lângă acești medici se vor forma cadre medicale medii, aici fiind „germenii” învățământului medico-militar românesc.

Astfel, în acest spital a funcționat (pe la început fără vreo reglementare anume), o „Școală de felceri”- subchirurgi, frecventată de tineri aparținând „Strajei Pământești” (armata) și care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor. Din anul 1842, la propunerea medicului Nicolae Cretzulescu se instituționalizează această „Școală de felceri” sub conducerea doctorului Gheorghe Polizu. Și în cealaltă capitală românească, adică la Iași, în vara anului 1831, s-au pus bazele unui spital militar (denumit azi, „Iacob Czihak”). În jurul anului 1830, se înființase o școală de felceri și de subfarmaciști și la Craiova. Aceste școli aveau ca profesori medici militari și pregăteau tineri trimiși din armată ce puteau dobândi grade de subofițeri și specialitatea militară medicală medie, aceea de sanitari, felceri, subfarmaciști. Trebuie subliniat faptul că programul din aceste școli era, cu precădere, unul orientat pe partea practică. Adevărul este că personalul medical superior era adus sau școlarizat în continuare din străinătate, deci nu existau medici-ofițeri români școlarizați în țară, maximul pentru un „pământean”, la acel moment al istoriei noastre, fiind gradul de subofițer și pregătirea medicală medie. Dar foarte important de subliniat este că unii dintre fii boierilor români au început să se orienteze în efectuarea de studii medicale la Paris, Berlin, Viena ori Roma. Și așa s-a început să avem și noi medicii noștri. Primii medici români în accepțiunea modernă a cuvântului au fost medici militari…Sigur cea mai bună „achiziție” dintre medicii aduși vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest „străin” va ajuta ca nimeni altul la „românizarea” medicinii noastre prin instituționalizarea ei la standarde (aproape) occidentale și prin înființarea primei școli pentru medici în România. Carol Davila a elaborat primul regulament modern de funcţionare a Spitalului Militar, structurat pe asigurarea a două funcţii organice, respectiv asistenţa medicală chirurgicală şi cea de medicină internă.Tot prin efortul său, s-a concretizat conceptul de infrastructură materială şi de suport logistic, prin dotarea serviciului medical pentru timp de pace, dar mai ales pentru război. Între anii 1853-1884, cât a activat la noi, se vorbește pe bună dreptate de „epoca lui Davila”, atât în medicina civilă cât și în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învățământului medical, construind din aproape în aproape, un sistem de învățământ medical militar și civil performant.

Carol Davila a început cu ceea ce deja exista. Astfel, a reorganizat „Școala Ostășească de Chirurgie” de la „Spitalul Oștirii” din București împreună cu Nicolae Kretzulescu, apropo de data de 4 decembrie 1855, iar trei luni mai târziu, aceasta se transformă în „Școala Secundară de Chirurgie” cu program teoretic-liceal și sanitar-militar, dotată cu o bibliotecă și un muzeu anatomic. În epocă, aceasta era mai cunoscută sub numele de „Școala lui Davila”.În această instituție, școlarizarea era vreme de patru ani și organizarea era orientată după model francez. Trebuie menționat și faptul că acum existau în incinta spitalului și câteva încăperi special destinate predării cunoștințelor medicale. Și mai trebuie amintit faptul că cifra de școlarizare era de cincizeci de elevi sanitari, dintre care jumătate erau destinați armatei, iar ceilalți pentru medicina civilă. Voi mai reaminti aici și faptul că, în anul 1857, atunci când adversarii filo-ruși ai lui Davila fac demersuri pentru închiderea școlii motivând existența unor probleme financiare grave, acesta se adresează guvernului francez, care se obligă să mențină școala pe cheltuiala sa. Drept urmare, caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica emite un „Opis domnesc” pentru menținerea tinerei instituții aflate pe cale de dispariție. Profitând de acest moment, Carol Davila nu se mărginește la continuarea școlii secundare ci o transformă, la data de 16 august 1857, într-o facultate, denumită „Școala Națională de Medicină și Farmacie”. Practic, „Școala Națională de Medicină și Farmacie” de pe lângă „Spitalul Oștirii Mihai Vodă” reprezintă prima formă de învățământ superior medical românesc ce pregătea ofițeri – medici, farmaciști și veterinari – ca personal medical superior pentru spitalele civile. Școala respectivă avea o durată de opt ani, din care cinci erau destinați studiilor, iar și trei ani erau de practică. De remarcat este faptul că s-a obținut echivalarea diplomelor acestei școli cu cele eliberate de facultățile din Franța sau Italia, absolvenții acesteia putând fi trimiși la doctorate în aceste țări, ulterior și în altele. În scurt timp, „Școala Națională de Medicină și Farmacie” devine cea mai importantă instituție de învățământ superior de profil din această parte de lume, aceasta fiind frecventată și de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre. În sfârșit, exista o școală superioară de medicină românească și important pentru istoria medicinii militare românești este că ea a fost una militară!

„Moara cu povești”. Despre spitale și oameni…

Ulterior, la 1 septembrie 1859, se împlinea un vis: cu ocazia festivității de închidere a manevrelor militate din Tabăra de la Florești-Prahova zece elevi ai „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” ce se aflau încartiruiți aici sunt ridicați la rangul de medic de batalion clasa a-II-a, rang asimilat gradului de sublocotenent. Erau primii medici militari români născuți și școlarizați în România. În același an 1859, școala își schimbă reședința, urmând spitalul militar. Din anul 1860, se începe trimiterea absolvenților „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” în străinătate (Franța, Italia), cu bursă, pentru a-și continua studiile medicale. Ca urmare a dezvoltărilor din medicina militară, la 21 august 1862, prin Înaltul Decret Domnesc numărul 4629, a luat ființă „Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată”, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare. Se recunoștea o situație de fapt și se crea cadrul dezvoltării în continuare a medicinei militare. Voi aminit aici că această dată, cea de 21 august, în Calendarul Tradițiilor Militare, este Ziua Medicinii Militare din România. Istoria ne spune fără dubiu că medicina militară a fost „locomotiva” medicinei civile în acea perioadă de începuturi și de căutări de secol al XIX-lea. În 22 noiembrie 1869, s-a făcut un nou pas înainte, adică se înființa „Facultatea de Medicină din București” ca dezvoltare a mai vechii „Școli Naționale de Medicină și Farmacie”. Așadar, învățământul medical românesc de la București a avut începuturile strâns legate de medicina militară. Construcția clădirii „Facultății de Medicină din București” a fost complet terminată abia în anul 1903, atunci când s-a făcut și inaugurarea statuii medicului inspector general Carol Davila, așezată în fața facultății ce poartă numele „maestrului” (statuia este opera valoroasă a lui Carol Storck). În octombrie 1872, împăratul Franz Iosif a creat (în condiții specifice Imperiului Austro-Ungar pe care-l „păstorea”) „Universitatea din Cluj”, din care făcea parte și  „Facultatea de  Medicină”. Din „Facultatea de Medicină Cluj” se va înființa în 1945 „Facultatea de Medicină Târgu Mureș”, numită azi „Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș”. În 1879, se înființează „Facultatea de Medicină de la Iași”.

„Moara cu povești”. Despre spitale și oameni…

Odată cu restructurările din 1869 prilejuite de înființarea „Facultății de Medicină din București”, armata nu mai controla ca înainte această instituție și au apărut probleme în școlarizarea medicilor militari. Din anul 1871, se obține aprobarea ca la „Facultatea de Medicină din București” să se școlarizeze în fiecare an de studii câte doisprezece „stipendiști” ai Ministerului de Război, dar metoda este curând abandonată. Urmează alte două încercări nereușite, în 1884 și 1892 (între timp, la 1882, se promulgase o „Lege a Serviciului Sanitar al Armatei”), de a școlariza medici pentru armată. Totuși, anul 1884 este considerat în mod tradițional anul întemeierii „Institutului Medico Militar”, printr-un „Decret Regal numărul 2824” din decembrie 1883 publicat în „Monitorul Oficial numărul 2” din 23.01.1884. În anul1884, se întocmește și un „Regulament de Ordine Interioară al Institutului”, iar comanda este dată generalului medic academician Zaharia Petrescu. Modelul de funcționare era o adaptare a institutelor medico-militare prusace și austriece. Pentru un timp, instituția a purtat denumirea de „Internat Medico- Militar” și a școlarizat doar subofițeri (elevi „interni”). Ulterior, începând cu anul universitar 1897-1898, a început să funcționeze fără întrerupere „Institutul Medico Militar” din București ca instituție de pregătire a ofițerilor medici, într-o clădire nouă – cea actuală, cu medicul general academician Zaharia Petrescu în funcția de comandant, succedat în 1899 de generalul medic Athanasie Demosthen. Institutul funcționa tot pe lângă „Spitalul Militar Central București” (numit așa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război, ceea ce reprezenta un pas înainte. Studenții militari făceau pregătirea medicală la „Facultatea de Medicină” iar cea medico-militară în acest „Institut Sanitar Militar”. Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: „Legi și regulamente medico-militare”, „Igienă militară”, „Medicină operatorie și anatomie topografică”, „Bolile armatelor”, „Epidemiologie clinică și oftalmologică”, „Bandaje și aparate de fractură”. Studenții militari aveau o uniformă de culoare neagră și chipiul de culoare roșie. Între 1892-1897, a funcționat un „Institut Medico-Militar” și la Iași pe lângă spitalul militar de acolo. Până la 1914, institutul a dat armatei 322 medici și chirurgi, 20 farmaciști, 29 veterinari. Ulterior, din 1916 „Institutul Medico-Militar” și-a încetat activitatea timp de doi ani, iar studenții au fost încadrați în diferite funcții pe front. Războiul era în plină desfășurare…Pentru subofițeri (ca și în întreaga armată română), pe la începuturi nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepțiunea de azi și nu exista nici o școală specială pentru ei. Subofițerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmaciști, veterinari și proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar și care se „școleau” practic pe lângă medici. Soldații și gradații din formațiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai, auxiliari. În perioada interbelică, „Institutul Sanitar Militar” cunoaște o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise insuficient în primul război mondial.

„Moara cu povești”. Despre spitale și oameni…

În noiembrie 1920, se înființează secțiile din Cluj și Iași ale „Institutului Medico Militar București”, care însă nu vor funcționa decât pentru o perioadă de trei ani. Așadar în acești trei ani funcționa câte o formă de învățământ medico-militar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Prin Legea publicată în Monitorul Oficial numărul 83 din 1921, se adoptă denumirea de „Institutul Sanitar Militar”. În anul 1926, se produce o reorganizare a institutului, iar în 1929, institutul primește drapelul de luptă. În institut, se făceau acum și cursuri de perfecționare pentru ofițerii sanitari. Din donațiile personalului se ridică în curtea instituției o statuie ce comemorează eroii institutului căzuți în Războiul de Reîntregire. Ca în toată armata, în perioada interbelică, se renunță la filiera de provenire a subofițerilor și maiștrilor din gradați și se crează o „Școală de Subofițeri Sanitari”, o „Școală de veterinari militari” și o „Școală de Maiștri în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar”, toate la București. Consider că, pentru astăzi, sunt suficiente datele pe care le-am împărtășit cu dumneavoastră și voi continua prin a spune că, de-a lungul timpului, personalul medico-sanitar al armatei, veritabil corp de elită al medicinei româneşti, s-a remarcat prin realizări importante în apărarea atât a sănătăţii militarilor cât şi a populaţiei, prin contribuţii însemnate la progresul ştiinţei şi practicii medicale.Și nu sunt doar „vorbe mari”, ci reprezintă realitatea! La fel cum reprezintă realitatea și faptul că personalul medico-sanitar al Armatei României a dovedit profesionalism şi spirit de sacrificiu în toate momentele cruciale ale istoriei poporului român, începând cu Războiul de Independenţă, continuând cu Războiul de întregire naţională, al doilea război mondial şi chiar evenimentele din decembrie 1989. Rezultatele obţinute pe tărâmul luptei cu moartea în toate campaniile menţionate, dar şi numeroasele jertfe din rândul personalului medico-sanitar merită, din plin, respectul oştirii şi al poporului român pentru serviciul medical al armatei. Participările medicinei militare au continuat cu misiunile de asistenţă umanitară sub egida ONU din Somalia şi Angola, cu suportul medical al misiunilor din cadrul Parteneriatului pentru Pace din Albania şi Bosnia şi Herţegovina, cu misiunile sub egida NATO din Afganistan şi Irak, dar și în alte teatre de operații de pe mapamond, sub diferite „cupole”.Toate aceste acţiuni au evidenţiat întotdeauna profesionalismul şi dăruirea personalului medico-sanitar, capacitatea de comunicare şi cooperare cu structurile multinaţionale similare în soluţionarea problemelor de specialitate. Repet, pot părea doar cuvinte mari cele zise anterior, dar sunt o realitate de netăgăduit! La finalul acestor misiuni a fost întotdeauna recunoscută valoarea medicinei militare naţionale româneşti, dar mai ales „încărcătura umană” a activităţii medicale, medicii militari și alte categorii de personal medical implicate în misiuni dovedind că reprezintă un corp de profesionişti solidar şi implicat, care şi-a cunoscut rolul şi menirea, manifestându-se ca autentice valori ale medicinei româneşti.

„Moara cu povești”. Despre spitale și oameni…

Voi mai reveni cu date și informații despre sistemul medical militar românesc, dar, pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Gheorghe, S. „Istoria medicinei militare româneşti”, Fundaţia G-ral. Mr. C. Zamfir,Bucureşti, 1996.

Ursea, N. – „Enciclopedie medicală românească”, Ed. Universitară Carol Davila,Bucureşti , 2009

https://institutul-medico-militar.mapn.ro/pages/view/84

https://directiamedicala.mapn.ro/pages/view/127

https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Biblioteca_Bucurestilor_1998_nr7(1).pdf

http://www.ramnic.ro/articole/chirurgia-romaneasca-35991/2011-04-27

https://institutul-medico-militar.mapn.ro/pages/view/84

https://www.medijobs.ro/blog/intr-un-bucuresti-cand-ospitalier-cand-ostil-carol-davila-nu-s-a-plans-niciodata

http://www.monstriisacri.ro/carol-davila/

https://federatiasanitas.ro/2018/06/20/carol-davila-1828-1884/

https://historic.ro/carol-davila-fotografie-tip-carte-de-visite-atelier-foto.html

https://www.antic-shop.ro/antichitate/carti-postale/b258-i-ww1-foto-absolventi-ofiteri-medici-carol-davila-romania-

Surse foto:http://smubrasov.ro/