„Moara cu povești”. Despre limba română, cuvinte și prime înscrisuri în limba română – partea a doua…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet.”- Fănuș Neagu

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să plecăm, din nou, într-o scurtă „călătorie”. În continuarea „călătoriei” de săptămâna trecută vom mai „măcina” câteva „povești” despre limba română și scrisul în limba română. Repet, vor fi doar câteva gânduri în câteva rânduri, pentru că este imposibil de tratat un subiect atât de vast și atât de sensibil în câteva pagini. Cine dorește să recitească partea întâi a rândurilor de săptămâna trecută o poate face la următorul link „Moara cu povești”. Despre limba română, cuvinte și prime înscrisuri în limba română – partea întâi…   de Nicolae Uszkai, Brașov – Jurnal FM

Spuneam săptămâna trecută că specialiştii filologi și istorici s-au pus de acord asupra faptului că primul text în limba română care ni s-a păstrat îl constituie celebra „Scrisoare” a lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului din 1521, dar specialiştii în lingvistică și foarte mulți istorici nu exclud faptul că, mai mult ca sigur s-a scris în limba română şi anterior acestei date, cu referire specială la scrierile numite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, considerate ca fiind cele mai vechi texte în limba română, din păcate nepăstrate. Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele sunt departe de a fi clarificate. Am să-ncerc în „moara cu povești”de azi să „macin” câteva gânduri în câteva rânduri despre acele „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”. Până atunci, am înțeles, de la mai mulți specialiști, că dovezile referitoare la utilizarea limbii române ca limbă de cultură prin secolul al XIII-lea lipsesc. Deocamdată! Există doar mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor, porea bine cunoscută și atunci. Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării țarului statului româno-bulgar de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal. De ce inserez asta aici? Pentru că a urmat ca slavona să fie, pentru multe secole, limba liturgică și limba de cancelarie și epistolară în Muntenia și Moldova. Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început sporadic în teritoriile locuite de români, în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”. Conversia bisericii bulgare la „ascultarea” răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului vlaho-bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile „slavonismului” românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici. Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul bulgar a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte. Pe scurt, cam de pe aici sunt datele uzitării slavonei în bisericile românești și în scrierile de cancelarie.

Scrierea limbii române s-a practicat cu două tipuri de alfabete, chirilic şi latin, în aceste două tipuri de alfabet s-au păstrat şi cele mai vechi texte româneşti cunoscute până azi. Cercetătorii români au susţinut că este clar că s-a scris în limba română, cu alfabet slavon, și înainte de anul 1521, de când datează „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”, primul text în limba română, păstrat, scris cu alfabet chirilic, chiar şi în secolul al XV-lea. Timp de peste trei secole, românii au fost obligaţi să folosească, în scrierea limbii lor naţionale, mai întâi, alfabetul slavon sau chirilic, din cauza faptului că limba oficială folosită în biserica ortodoxă română, în administraţia de stat şi în primele şcoli care funcţionau pe lângă biserici şi mănăstiri era slavona. Alfabetul chirilic a fost folosit, în mod regulat, în redactarea textelor româneşti, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (anul 1860 reprezintă data înlocuirii alfabetului chirilic, cu cel latin, de când s-a vorbit despre introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române, în mod oficial, chiar dacă în unele documente private şi în texte bisericeşti s-a folosit alfabetul chirilic şi după această dată). Textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea păstrau ortografia traducerilor rotacizante, care se transmisese prin tipăriturile lui Coresi şi prin textele lui Dosoftei. Au continuat să apară diverse lucrări care propuneau simplificarea scrierii româneşti, dar în tipăriturile bisericeşti şi în unele manuscrise tradiţia va rămâne normă, până ce alfabetul latin îl va înlocui pe cel chirilic.Cât despre folosirea limbii latine, istoricii au descoperit că prima ştire sigură despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează marelui erudit Dimitrie Cantemir, care la 1714, în „Descriptio Moldaviae”, scria, în capitolul despre „Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte: „Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod, mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”. Rugăciunea „Tatăl Nostru” fusese transcrisă cu litere latine la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici şi descoperit de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerat mult timp ca fiind primul text românesc scris cu litere latine. Însă, a fost descoperit un alt text, datat cu două decenii mai devreme,„Cartea de cântece” (Fragmentul Todorescu), un text tradus după un original de sorginte maghiară de confesiune reformată şi tipărit, cel mai probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie cvasi-maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.

În fapt, este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit pentru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea. În sine, textul respectiv are opt pagini şi a fost identificat de dr. Hiador Sztripszky, custode la Muzeul Naţional din Budapesta la un colecționar. Acest text a fost achiziţionat, ulterior, de bibliofilul român Iuliu Todorescu, care locuia în capitala Ungariei, contra sumei de 400 de coroane, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de „Fragmentul Todorescu”. Păstrat la Budapesta, la Biblioteca Națională Széchény (manuscrisul RMK I.361b), „Fragmentul Teodorescu” este alcătuit din patru file ale unui mic volum tipărit de sasul maghiarizat Kaspar Helth/Heltai Gáspár la Cluj, aproximativ în 1570-1575. Pe de altă parte, Daniele Pantaleoni, în lucrarea sa „Texte româneşti vechi cu alfabet latin” susține că: „Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky şi Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi.” Cu privire la data imprimării textului, Ion Gheție, după ce respinge toate ipotezele anterioare, propune perioada 1571-1575, întrucât numai în răstimpul respectiv moara de hârtie a clujeanului Gáspár Heltai a produs hârtie fără filigran, ca cea pe care s-au tipărit cântecele traduse în română. Referitor la timpul în care s-a efectuat traducerea, același autor consideră că ar fi mai sigur intervalul 1562-1571.În privința locului în care s-a tipărit cartea din care s-au păstrat cele patru file, Sztripszky și Alexics susțineau că textul ar fi fost imprimat la Oradea, în vreme ce N. Drăganu și îndeosebi I. Gheție dau ca certă efectuarea acestei operațiuni la Cluj, în atelierul lui Heltai, cel mai probabil de către un tipograf sas. Faptul că limba celor zece cântece conține particularități specifice graiurilor românești de tip transilvănean, dar și celor din zona Banat – Hunedoara i-a determinat pe aproape toți cercetătorii să afirme că traducătorul provenea din această zonă. În consecință, acesta nu putea fi chiar episcopul Pavel Tordași sau un alt străin care știa românește, ci, mult mai probabil, un preot român din Caransebeș, Lugoj sau Hațeg.

În cancelariile domnești din Muntenia și Moldova, deși limba epistolară era cea slavonă, trebuie spus că se scriau și acte în alte limbi, după locul de destinație. Scrisorile către Ungaria și Polonia, precum și tratatele cu acestea erau redactate în latină. Așa, de exemplu, este tratatul lui Mircea cel Bătrân cu Sigismund (1396) sau privilegiul comercial dat de Vlaicu Vodă brașovenilor. Corespondența cu Patriarhia din Constantinopol era în grecește, scrisorile trimise principilor Ardealului în veacul al XVI- lea erau adesea în ungurește, chiar și limba turcă și tătară se pare că era utilizată în cancelariile noastre încă din veacul al XV-lea. Limba română nu a fost folosită în circumstanțe oficiale în mod curent decât târziu, cu siguranță în timpul lui Mihai Viteazul în Țara Românească și în Transilvania și de Petru Șchiopul în Moldova, acesta din urmă domnind cu întreruperi între 1574 și 1591. Totuși, limba română trebuie să fi fost folosită în corespondența particulară, socoteli și însemnări. Pentru simplul motiv că nu mulți erau boierii care să știe slavonă și, prin urmare, când aveau de însemnat ceva, o făceau în limba vorbită, adică în română. O primă mențiune aproape sigură despre utilizarea limbii române în scris o avem cu prilejul jurământului depus de Ștefan cel Mare la Colomeea în 1485. Cancelaria polonă a însemnat că textul jurământului a fost tradus din românește (valachio) în latinește. Nu ni s-a păstrat, din păcate, textul în limba română. De aceea, nu știm sigur dacă fragmentul a fost tradus din româna scrisă în latină sau a fost redactat direct în latină conform jurământului depus de partea moldoveană. Zece ani după aceea, în 1495, sașii din Sibiu plăteau suma de un florin unui preot român să le scrie niște scrisori românești, care însă iar nu ni s-au păstrat. Faptul că asta s-a întâmplat, este sigur și reiese din documentele săsești. Foarte interesantă este informația că existau dieci (redactori de texte) la Constantinopol, în 1484, sultanul Baiazid eliberând negustorilor poloni un salvconduct (document care permite libera trecere) „scris în limba românească”. Nici acesta nu ni s-a păstrat, astfel încât, până la urmă, primul text păstrat, scris în limba română, rămâne scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către judele Brașovului Hans Benkner, prin care-l informa asupra mișcărilor de trupe ale turcilor. Pe de altă parte, se emite în mod curent, în mediul academic, afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul secolului al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, la Peri. Precizez că nu e vorba despre Mănăstirea Săpânța-Peri, pentru a nu exista confuzii. Faptul că nu se mai păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către lingvişti nu doar „texte rotacizante” ci şi „texte maramureşene”, nu înseamnă nicidecum că aceste originale nu ar fi existat. Copiile sunt numite, pe drept, „texte maramureşene” în virtutea faptului că acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-dialectului/graiului maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut și nu a fost semnalat în vorbirea curentă şi nici semnalat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă uzual, era viu în Maramureş, adică era vorbit natural de către generaţiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până recent, chiar în urmă cu două-trei decenii. Este știut faptul că, în Maramureş, se zicea până recent (poate se mai pronunţă la fel şi azi de către unele persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „irimă ” în loc de inimă, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi etc. De aceea, se poate considera rotacismul ca pe „un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă  specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg arealul limbii române”. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare, influenţe prezente în graiul maramureşean, dar care, istoric, nu s-ar fi putut exercita în Moldova. Care sunt aceste texte? Manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor, sunt următoarele:

– „Codicele voroneţean” (descoperit de către prof. I. Creţu în 1871 în Mănăstirea Voroneţ şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet şi conţine o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru);

– „Psaltirea Scheiană” (după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale realizate de către autori necunoscuţi);

– „Psaltirea Voroneţeană” (descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneţ; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română);

– „Psaltirea Hurmuzaki” (după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki), reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voroneţeană, despre care specialiştii susţin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte.

Toate aceste texte (adică, firește, copiile nu originalul), judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate, sunt datate de către specialiști ca fiind realizate în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Potrivit lui Nicolae Iorga, originalele acestor scrieri, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-1437, deci cu circa un secol mai înainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Astfel, Nicolae Iorga susţine că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărţi de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean: „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Acestea ar fi stat apoi la baza copiilor numite „texte maramureşene”, realizate în mănăstiri din Moldova. Istoricul Nicolae Iorga nu face referire directă la izvoarele pe care se bazează atunci când menţionează cărţile traduse la Peri şi datarea acestor traduceri, dar, pe de altă parte, nu au fost produse niciodată până în prezent nici un fel de dovezi contrarii, care să infirme susţinerile acestuia. Dimpotrivă, cercetătorii care s-au ocupat de temă acceptă că localizarea proto-textelor maramureşene ar fi la Mănăstirea Peri din Maramureş, că datarea lor, cu posibile variaţiuni privind anii, este în prima jumătate a secolului al XV-lea, iar  realizarea traducerilor ar avea influenţă husită. Influenţa husită în Transilvania şi Maramureş este sigură, păstrându-se o serie de documente în acest sens. Printre altele, husiţii mai cereau categoric „naţionalizarea” serviciului divin, adică oficierea slujbelor bisericeşti pe limba poporului. Or, pentru asta era necesară mai întâi traducerea cărţilor de slujbă pe limba poporului. Pe lângă multe alte considerente, un lucru esenţial este clar, că „erezia” husită a pătruns în Transilvania şi în Maramureş şi că o componentă importantă a acesteia, cu un veac mai-nainte de Luther şi Calvin, era exigenţa ca Sfintele Scripturi să fie traduse pe limba poporului. S-ar pune întrebarea, apropo de Mănăstirea Peri, unde se presupune că ar fi fost scrise aceste texte, avea oare acea mănăstire din Maramureş călugări învăţaţi şi cărturari poligloţi, în stare să realizeze traduceri pe la început de secol al XV-lea?

În satul Peri din Maramureşul istoric (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la circa 15 km distanță de Sighetu Marmației) exista încă din secolul al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în „Diplomele Maramureşene”. După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie a Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul Drag porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obţine, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii de aici, din Maramureş şi din nord-vestul Transilvaniei. De ce? Explicaţia este simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi slavii din proximitate se afla pe atunci în Cetatea Haliciului. În anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic Filotei să ridice Haliciul la rang de mitropolie, dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. Astfel, românii ortodocşi din Maramureş şi din Moldova rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte românii maramureşeni nu voiau ca, în probleme de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria. Atunci au fost începute demersuri de către domnitorul Moldovei, Petru I Muşat, de înfiinţare a unei mitropolii ortodoxe proprii pentru Moldova, demersuri finalizate abia în anul 1401. Şi tot atunci, voievozii maramureşeni au iniţiat demersuri, tot la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituţii proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului la Polonia a însemnat un vid de putere, nu în sens militar ci în sens ecleziastic şi simbolic, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dări bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru românii din Maramureş şi Moldova. Astfel, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolei, „al Romei celei noi şi a întregii lumi”, Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de „Stavropighie patriarhală”, un fapt cu consecinţe istorice încă insuficient studiate şi evaluate. Textul Gramatei, în versiune latină, a fost publicat integral în Dilpomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi de Apșa. După ample formule introductiv-protocolare şi diplomatice de tip bizantin, în care Patriarhul Constantinopolului îi numeşte pe voievozii maramureşeni Balc şi Drag „fraţi de prea bun neam, în chip fericit născuţi şi în Dumnezeu cinstiţi ai Smereniei Noastre” etc., documentul instituie, în esenţă, următoarele: Mănăstirea Peri trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donaţie („…ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis fundatam donarunt ac obtulerunt ita”); Sus-zisa Mănăstire, de acuma şi în urmarea timpurilor, se va bucura de supravegherea şi protecţia Patriarhiei ecumenice, iar preoţii de aici, în semn de obedienţă simbolică, vor pomeni numele patriarhului ecumenic la toate slujbele dumnezeieşti; Se delimitează teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureşene, în afară de Maramureş, după cum urmează: Sălajul, Medieşul (adică Satu Mare), Ugocea şi Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul, Unguraşul şi Almaşul (adică Bihorul), o întindere considerabilă, chiar şi pentru o mitropolie din epoca modernă, care poate fi străbătută cu alte mijloace de transport şi comunicaţii; Egumenul Pahomie, care este şi abatele Mănăstirii, are autoritate deplină asupra veniturilor Mănăstirii şi asupra ţinuturilor arondate; Egumenul trebuie să supravegheze preoţii şi poporul, dar aici va trebui să funcţioneze şi un anume fel de şcoală teologică, deoarece egumenul are şi obligaţia de a-i învăţa pe toţi, preoţi şi popor cele folositoare şi mântuitoare pentru suflet;  Egumenul mai are autoritatea să judece şi să cerceteze judecăţile făcute de către preoţi, din toate ţinuturile amintite supuse Scaunului său bisericesc, ca un fel de instanţă de apel; Iară dacă se va întâmpla ca egumenul Pahomie să moară, „căci toţi suntem muritori”, atunci toţi fraţii călugări, cu ctitorii Balc şi Drag şi cu toţi oamenii, mici şi mari, din ţinuturile supuse Stavropighiei se vor aduna şi vor alege într-o adunare deschisă un nou egumen, sub autoritatea şi cu binecuvântarea Patriarhiei, o prevedere imperativă şi un precedent canonic în premieră pentru aceste meleaguri, cu mult înainte ca Statutul bisericesc conceput de Sf. Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care leagă strâns Biserica Ortodoxă de popor, dând poporului posibilitatea de a se pronunţa, prin delegaţi, cu privire la alegerile de ierarh.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În timp, Stavropighia Patriarhiei Ecumenice cu rang de Episcopie Ortodoxă de la Perii Maramureşului a avut o soartă vitregă. La 1397, ducele Theodor Koriatovici, înfrânt fiind de lituanieni în bătălia de la Bratzlaw, se refugiază împreună cu ce a mai fost rămas din armata sa şi cu o numeroasă comunitate ruteană în Ungaria. Aici primeşte de la regele maghiar un domeniu, pe care ridică Cetatea Munkàcs-ului. La începutul secolului următor, la Munkàcs ia fiinţă o Episcopie Ortodoxă ruteană. De aici, va începe un lung şir de tulburări şi abuzuri, de rivalităţi şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era tot banul (ochiul dracului, de!), adică dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe un teritoriu considerabil. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecţie stavropighiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de oștenii trimişi de episcopul de la Munkàcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărţi de slujbă şi manuscrise foarte preţioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituţii bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladislau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentinţa regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkàcs. După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanţă şi a fost desfiinţată cu totul şi clădirile demolate, la început de sec. al XVIII-lea, în contextul expansiunii uniate.Apropo de judecata regelui maghiar, reprezentanţii Mănăstirii Peri se prezintă la aceasta cu o traducere în latină a Gramatei patriarhale, scrisă în original în greaca veche, deoarece latina era limbă de cancelarie în regatul maghiar, iar greaca nu. Aşa se explică faptul că în „Diplomele Maramureşene” s-a păstrat versiunea latină a Gramatei. Multă vreme s-a crezut că Gramata originală s-a pierdut, distrusă fiind în incendiile repetate care au afectat Mănăstirea Peri. Dar Gramata originală a fost ascunsă, spre a fi ferită de distrugere, tocmai în  Moldova. Originalul grecesc a ajuns, în cele din urmă, la omul politic şi cărturarul Mihai Kogălniceanu, care l-a şi publicat în a sa „Arhiva Românească” în anul 1841. Ioan Mihalyi de Apşa a confruntat, printr-un intermediul unui profesor de greacă veche de la Universitatea din Budapesta, textul grecesc publicat de către Kogălniceanu cu cel latin publicat de el şi a ajuns la concluzia că traducerea latină efectuată la Peri reproduce fidel originalul grecesc. Se nasc, astfel, întrebări. Când a fost dusă spre păstrare Gramata originală grecească la mănăstirea respectivă din Moldova? Au fost duse tot atunci şi cărţi de slujbă traduse în româneşte la Mănăstirea Peri din Maramureş? Este foarte posibil, iar un lucru este sigur: legăturile între Mănăstirea Peri din Maramureş şi mănăstirile din Moldova au existat, fără îndoială, pe parcursul veacului al XV-lea.

Atunci când se fac consideraţii generale asupra primelor scrieri în limba română, scrieri numite şi „texte maramureşene”,  fără a se spune sau chiar fără a se şti nimic despre mănăstirea din Maramureş în care au fost efectuate aceste prime traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română, ar fi deosebit de util, ca argumentaţie de ordin istoric şi criteriu de plauzibilitate, să se realizeze şi o scurtă „pomenire” despre Mănăstirea de la Peri. Cercetătorii ar putea descoperi faptul că această mănăstire a avut (cum se mai zice azi) o „capacitate instituţională” uimitoare. Că aceasta a fost o adevărată instituţie culturală de tip european. Că aceasta a fost Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, că aici a funcţionat într-un sens mai extins al termenului, o şcoală teologică, că aici au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Şi că aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor traduceri în limba română, în deceniu al patrulea al sec. al XV-lea şi la punerea bazelor limbii naţionale. Cunoaşterea unor lucruri eșementare despre Mănăstirea Peri din Maramureş, despre capacitatea sa instituţională, se poate constitui într-un puternic argument credibil în sprijinul ideii că primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română s-au realizat aici, în această mănăstire.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, scrierea cu litere chirilice a avut o veche tradiţie în viaţa administrativă de stat şi în cea religioasă ortodoxă a poporului român, când biserica, în special, şi-a menţinea locul principal între instituţiile statului, din acea vreme, exercitându-şi rolul de element coagulant în lupta pentru drepturile naţionale ale tuturor românilor, din toate provinciile româneşti. Şi la începutul secolului al XIX-lea continuă aceste preocupări, dar ele vor ceda locul încercărilor şi eforturilor pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu o scriere bazată pe alfabetul latin, însă, chiar şi adepţii scrierii cu litere latineşti erau conştienţi că înlocuirea slovelor chirilice nu se va putea realiza dintr-o dată. Introducerea alfabetului latin a devenit o preocupare constantă a cărturarilor români, fiind vorba, în viziunea lor, de un act de demnitate naţională. Un rol hotărâtor în această direcţie l-au avut cărturarii din cele trei provincii istorice, Ţara Românească, Moldova, Transilvania. Pentru toţi aceştia, introducerea alfabetului latin însemna mândrie naţională şi legitimitatea originii romane a poporului român, continuitatea şi unitatea limbii române, pe întreg teritoriul unde se vorbea româneşte, a fost un act care a însemnat, în acelaşi timp, punerea de acord a fondului latin al limbii noastre cu forma de scriere, alfabetul latin.Problema demonstrării originii latine a limbii române şi a romanităţii poporului român devenise deosebit de importantă, pentru întreaga intelectualitate românească, mai întâi cronicarii moldoveni şi munteni, începând cu Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi continuând cu Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino au susţinut, în scrierile lor, originea romană a poporului român şi caracterul latin al limbii române, apoi reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior vor completa aceste idei cu argumente de ordin istoric şi lingvistic, lor revenindu-le meritul de a fi propus înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, în scrierea limbii române. Între obiectivele filologice ale Şcolii Ardelene figurau lupta pentru ortografia limbii române cu litere latine şi alcătuirea de lucrări normative, în domeniul gramaticii şi al lexicului.

Toate aceste demersuri urmăreau să asigure limbii române o sintaxă clară şi precisă şi un lexic bogat şi variat, în urma împrumuturilor din limbile romanice, franceză şi italiană, mai ales. Ortografia trebuia să cuprindă reguli de scriere corectă a limbii române, ea era considerată de cărturarii ardeleni cel mai simplu mijloc de a demonstra, în primul rând, originea latină a limbii noastre. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au înţeles că nu erau create toate condiţiile pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin şi, de aceea, s-au văzut nevoiţi să facă unele concesii scrierii chirilice, deşi nu o considerau deloc potrivită pentru limba română, considerând-o „adevărată pecingine”. Aceasta este şi explicaţia faptului că ei, deşi susţineau scrierea româno-latină, şi-au scris cele mai multe opere tot cu slove chirilice. Deschiderea şcolilor în limba română la Bucureşti şi la Iaşi, înfiinţarea de ziare şi reviste în limba română, organizarea primelor reprezentaţii de teatru în limba naţională au grăbit procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin. În titlurile sau în subtitlurile unor ziare şi reviste, cum ar fi: „Gazeta Teatrului naţional”, Bucureşti, 1836, „Curier de ambe sexele”, Bucureşti, 1837, „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, Braşov, 1838, „Dacia literară”, Iaşi, 1840, apar tot mai frecvent literele latine, iar Timotei Cipariu, la Blaj, în 1847, tipăreşte cu litere latine întregul său ziar, „Organul luminării”. În deceniile de la mijlocul veacului al XIX-lea, când circulaţia cărţilor româneşti, între Transilvania, Banat, Ţara Românească şi Moldova, era îngreunată şi redusă, în acel alfabet de tranziţie, numit şi „mixt” sau „civil”, apăreau, în 1848, diverse protocoale ale şedinţelor politice ale românilor.În paralel cu utilizarea alfabetului de tranziţie, se făceau încercări de publicare a unor lucrări, scrise cu litere latine, în întregime. Astfel, în Moldova, în 1838, apărea, cu o introducere scrisă de Mihail Kogălniceanu, un Catihisis, alcătuit de protosinghelul Neofit Scriban şi tipărit sub îngrijirea lui Gheorghe Câmpeanu. Cel mai mare număr de lucrări, tipărite în întregime cu litere latine, s-a înregistrat în Transilvania, unde, începând cu anul 1835, în tipografia de la Blaj, al cărei director era Timotei Cipariu, se foloseau pentru scrierea diverselor lucrări numai literele latine; aici, în 1847, s-a tipărit prima publicaţie transilvăneană, în totalitate cu litere latine, Organul luminării. Intensificarea activităţii de tipărire a cărţilor şi revistelor cu alfabet latin a dus la apariţia unui mare număr de sisteme ortografice care reprezentau, în esenţă, variante ale câte unui sistem alcătuit de către primii noştri ortografişti. S-a creat, în acest mod, un amestec de norme ortografice în lucrările tipărite, şi de sisteme alfabetice. Sistemele ortografice care şi-au pus amprenta pe întreaga activitate editorială de la noi, între 1840-1881, au aparţinut lui Timotei Cipariu, Aron Pumnul şi Titu Maiorescu. Astfel,„Gramatica românească” a lui Timotei Cipariu din 1854, era realizată cu dorinţa de a pune capăt „capriţelor ortografice din literatura ardeleană”.

Și epopeea limbii române a continuat și continuă și azi, pentru că orice limbă de pe Pământ, deci și româna, sunt vii și se adaptează permanent lumii în care trăiesc oamenii și vorbele lor. Bine-ar fi să nu ne batem joc de ea și să-ncercăm, măcar s-o cunoaștem și s-o vorbim corect, fără snobisme inutile și fără jargoanele diverselor subculturi urbane ori rurale.Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.

Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Dumitru Draica, Contribuţii la istoria ortografiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010

Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004

Bota, Ion M., Maramureşul – leagănul primelor scrieri în limba română, în vol. Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1996

http://dspace.bcu-iasi.ro/bitstream/handle/123456789/3156/Ghetie,%20Ion,%20Maramuresul%20anilor%201500%20…,%20Limba%20Romana,%20An.%20XVII,%201968,%20Nr.%203,%20p.%20251-258.pdf?sequence=4

https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1100:manastirea-peri-si-codicele-de-la-ieud&catid=14&Itemid=117

DOCUMENTAR: Scrisoarea lui Neacşu, cel mai vechi text datat, în limba română, care se păstrează până astăzi – 500 de ani

https://historia.ro/sectiune/general/cum-si-cand-a-aparut-limba-romana-569853.html

https://limbaromana.org/revista/despre-scrierea-limbii-romane-cu-alfabet-latin/

https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2021/08/31/despre-fragmentul-todorescu/

Mănăstirea Peri din Maramureș. Lăcașul ortodox unde s-a scris în limba română prima oară este o ruină

Începuturile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/prima-atestare-documentara-a-manastirii-peri-65907.html