„Moara cu povești”. Carol I și România…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: Tot pentru Țară, nimic pentru mine” – Carol I

Astăzi, „Moara cu povești” va face o scurtă „măcinare” pe tema venirii pe plaiurile mioritice a primului domnitor străin după „debarcarea” lui Cuza de la domnie, cel care avea să devină mai târziu regele Carol I. Ideea acestei „măcinări” vine de la faptul că la data de 10 mai1866 (10/22, prinţul Carol din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen era proclamat de către Adunarea Constituantă (for ales la 9/21 aprilie1866) drept Domnitor al României sub numele de Carol I. Acesta a fost ales (validat, de fapt) prin plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, plebiscit organizat după detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (care s-a petrecut la 11/23 februarie1866 și despre care am mai scris și eu pe aici, la această rubrică).Trebuie să reamintesc faptul că, încă de la urcarea sa pe tron, Carol I s-a pronunţat, în domeniul politicii externe, pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom, iar în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării. Ca să fim cinstiți cu istoria și cu posibilitățile de atunci ale tânărului stat român, nici nu putea face altceva. Aș vrea să fac o precizare înainte de a trece în revistă câte ceva despre primul rege al României. Nu doresc ca rândurile de azi să fie catalogate ori să fie interpretate de diverși „talibani” ai monarhiei ori ai republicii ca o declarație în „alb-negru” fie aceasta pro-monarhie ori anti-aceasta. Repet, viața și istoria ne spun categoric că nu le putem judeca doar în cele două nuanțe ale luminii sau a absenței acesteia, ci în întreaga paletă a curcubeului! Ca viața, în general De aceea, am să rog adepții „extremi” ai unuia dintre cei doi „poli” ai democrației să se abțină în a face declarații categorice! Cel puțin în ceea ce mă privește! Pe scurt, cine a fost Carol I? Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (născut la 10 aprilie 1839, la Sigmaringen și trecut la cele veșnice la 10 octombrie, 1914, la Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, cel care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din anul 1867, el a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între anii 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (practic, a avut cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a „patronat” și obținerea independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a militat pentru redresarea economiei şi a pus bazele unei dinastii. Merită amintit și faptul că a construit, în Sinaia, Castelul Peleş, castel care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. Bine-ar fi să fie și întreținut corespunzător, că prrețurile de intrare sunt mai mari ca la Luvru ori la Vatican! În timpul domniei sale, după războiul ruso-turc, care pentru noi a fost război de indepenednță, România a câştigat Dobrogea, iar Carol I a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, pod destinat să lege noua provincie de restul ţării. Carol I s-a născut în Germania la Sigmaringen și era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor școlare elementare, el a fost înscris la şcoala de cadeţi din Münster. Mai apoi, în anul 1857, el absolvea cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Practic, până în anul1866, atunci când a acceptat coroana României, el a fost ofiţer german. După studiile militare, a avut o ascensiune militară rapidă, fiind înaintat la gradul de sublocotenent în 1857 şi la cel de căpitan în 1866. În anul 1864, Carol a participat ca voluntar în armata Prusiei la războiul împotriva Danemarcei, experienţă memorabilă, pe care avea s-o fructifice mai târziu în campaniile românești din 1877-1878 şi în 1913. Referitor la tatăl său, este interesant faptul că acesta a făcut un gest public considerat „prea liberal şi avangardist” la vremea lui: după ce în decembrie 1848 a cedat suveranitatea propriului său principat Prusiei, în anul 1849, principele Karl Anton a fost guvernator militar al Westfaliei, al Renaniei şi apoi prim-ministru al Prusiei, vreme de patru ani (1858–1862), în timpul domniei vărului său, Regele Wilhelm, din dinastia de Hohenzollern (ramura protestantă). Karl Anton a condus un guvern liberal. Ulterior, din cauza sănătății grav afectate, principele Karl Anton l-a propus la conducerea guvernului Prusiei pe conservatorul Otto von Bismarck. Deşi nu era de statură prea înaltă, ci dimpotrivă, Carol a fost descris ca fiind un militar desăvârșit, perfect sănătos, disciplinat şi, de asemenea, un politician deosebit, cu vederi preponderent liberale. I-a fost de mare ajutor faptul că știa bine mai multe limbi europene. Practic, familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta.

După cum știm din istorie, România era, în acea perioadă, sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea făcută de către Napoleon al III-lea referitor la prinţul Carol a cântărit mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge directă cu familia prusacă domnitoare. Tot istoria ne mai spune că Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi cu familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României. După cum se știe, după detronarea și exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, ţara ajunsese într-un haos care trebuia „îndreptat” cumva. Anterior, după cum se știe foarte bine, alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum, din mai multe puncte de vedere, ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Mai ales că rușilor le surâdea din plin această idee de readucere a fiecărui principat în parte „sub pulpana” sa, pe principiul vechi de când lumea „dezbină și stăpânește”! În anul 1866, atunci când Brătianu îi oferă coroana României lui Carol, acesta se afla la Coburg, în calitate de căpitan în Regimentul 1 Dragoni din gardă. Avea reputaţia unui ofiţer distins şi era considerat un exemplu de virtute atât în viaţa personală, cât şi în cea publică. Cum s-a ajuns la Carol? După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi scaunul de domnie al României şi după mai multe consultări ale reprezentantului Locotenenţei domneşti la Paris, Ion Bălăceanu, cu împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, opţiunile românilor, încurajate de acordul deplin al monarhului francez şi de sprijinul relativ moderat al Prusiei, s-au îndreptat către Sigmaringen. Astfel, în ziua de 19 martie 1866, I.C. Brătianu îi propunea principelui Carol, în numele României, să devină şeful statului român. Peste mai puţin de trei săptămâni, Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate un număr de 685.969 de voturi, iar împotrivă doar 2.248. Jocul istoriei face ca ziua de 20 aprilie să fi fost ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care ăși aniversa vârsta de 27 de ani. Plebiscitul a fost recunoscut de către Marile Puteri „de jure” după o jumătate de an, la data de 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi șase abţineri. Izvoarele istorice ne spun că, după acceptarea propunerii de a veni pe scaunul de domnie al României, tânărul prinț Carol a trebuit să călătorească incognito. Practic, pe itinerariul de deplasare, el a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită anterior de Brătianu şi Rosetti în timpul revoluţiei paşoptiste și…s-a deghizat, sub numele de Karl Hettingen. A călătorit cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, rută ocolitoare pricinuită de conflictul care exista atunci între Prusia şi Imperiul Austriac. La drept vorbind, nici chiar în ţara sa de origine nu era prea bine văzută această preluare a tronului Principatelor, fapt afirmat chiar de către cancelarul Bismarck, cel care l-a avertizat (mai mult sau mai puţin amical) că va fi nevoit „să pupe papucul Sultanului”, fapt în sine care a fost ocolit de Carol, dar şi de predecesorul acestuia, domnitorul Cuza. După ce Carol a păşit pe teritoriu românesc, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în Turnu-Severin (sursele spun că prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), același Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până în Capitală, la podul Mogoşoaiei. Traseul prin ţară, de la  Turnu-Severin la Bucureşti, a inclus localitățile Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”, astfel că, la data de 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Anterior, vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi, drept urmare, el a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să-l cunoască pe noul domnitor. La ceremonia care a avut loc la Băneasa, lui Carol i s-a înmânat „cheia” oraşului. V-aș reaminti că, la început, nu știa niciun cuvânt în limba română, fapt pentru care și-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială„.

Practic, chiar dacă nu „de jure”, domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat fiind drept domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, el a rămas cu acest titlu până în ziua de 26 martie 1881, atunci când a fost proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. El a fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 30 decembrie1947. Relativ repede după sosirea sa în ţară și ocuparea scaunului de domnie, Parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, țară care-și dobândise independenţa din anul 1831. Aceasă constituție a fost unul dintre „motoarele” care a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. Nu trebuie să uităm că, din foarte multe puncte de vedere „fața” României mai avea destule „riduri” de natură feudală, cu toate reformele structurale fundamentale începute de către Cuza și guvernarea sa. S-a decis, de fapt, ca această constituție să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (de fapt, nu s-a manifestat niciun „simptom” al constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiune care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă și spre care a tins, pas cu pas, și Carol. Merită amintit faptul că, articolul 82 din respectiva Constituție, prevedea: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (dreptul primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe.” Se spune că principele Carol era foarte preocupat şi de îmbunătăţirea condiţiilor improprii din Bucureşti, fapt pentru care au fost trasate şi amenajate noi străzi şi bulevarde, iar râul Dâmbovița a fost regularizat treptat pentru a nu mai inunda an de an cartierele joase. De asemenea, s-au construit hale și piețe și cu ajutorul unor pușcăriași aflați sub pază militară au fost construite drumuri noi între localități. Totodată, se străduia să implice clasa politică în îmbunătățirea sistemului școlar românesc. Pentru oastea țării, a cumpărat echipamente noi, a schimbat uniforma militară cu una mai eficientă pe câmpul de luptă și a îmbunătățit disciplina și nivelul de instrucție din unități. Trebuie amintit că, datorită insistențelor sale, în anul 1868, se construia prima linie de cale ferată din România. Deși comisiile Camerelor spuneau că bugetul nu permite dezvoltarea unei infrastructuri, în decursul domniei a insistat să împânzească țara cu linii de cale ferată, pentru că doar așa puteau avansa economic în acea epocă. Practic, concomitent cu obţinerea stabilităţii politice a țării, în timpul domniei sale s-au desfăşurat, pe mai multe planuri, acţiuni de modernizare efectivă a ţării. Astfel, pentru dezvoltarea economiei naţionale, a fost adoptată moneda naţională – leul, demers început, de fapt, de Cuza, şi finalizat în anul1867. Totodată, a fost înfiinţată Monetăria statului în anul 1870, atunci când s-au bătut primele monezi de argint, iar în anul 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României. De asemenea, calea ferată Bucureşti – Giurgiu, începută în anul1865, a fost finalizată în anul1869, iar în 1872 a fost deschisă linia ferată Roman-Galaţi-Ploieşti-Bucureşti-Piteşti, iar, mai apoi, în 1880 linia Ploieşti-Predeal. În anul 1895, a fost inaugurat podul peste Dunăre de la Feteşti-Cernavodă proiectat de inginerul Anghel Saligny, cel mai mare din Europa la acea vreme. De la 173 km în anul1869, reţeaua feroviară a ajuns, în 1914, la 2.250 km.

Extinderea de drumuri pavate nu a fost mai puţin spectaculoasă: de la 1.800 km în 1870 ajungând în jurul anului 1900 la circa 24.800 km. În 1888, s-a votat crearea unei flote fluviale şi în anul 1895 crearea flotei maritime, astfel că în 1897 exista o linie Brăila-Rotterdam deservită de cinci cargouri româneşti de 3.500 tone. În același context al modernizării statului român în timpul domniei lui Carol, Ion Ionescu de la Brad subliniind limitele reformei agrare din 1864, care a dat pământ ţăranilor, dar nu le-a oferit și fondurile necesare pentru lansarea fermelor individuale, a pus presiune pe guvernul liberal care, a adoptat legea Creditului Agricol, în 1881, acordându-se, astfel, credite ieftine ţăranilor. Carol I nu s-a împotrivit acestui demers, dar nici nu era un mare fan al apropierii sale ca monarh de clasele sărace. De importanţă crucială pentru mica gospodărie rurală a fost și apariţia spontană a băncilor populare în zonele rurale. Prima a luat fiinţă în anul1891, ca în 1902 să ajungă la 700. Succesul băncilor populare s-a datorat, în principal, lui Spiru Haret, care în calitate de ministru al Instrucţiunii publice, le-a promovat, neobosit, prin reţeaua de dascăli. Cu toatea astea, productivitatea gospodăriilor a rămas scăzută şi sistemul de exploatare prin arendă a sărăcit populaţia rurală, ajungându-se la răscoala din 1907, înăbuşită în sânge. După răscoală, în decembrie 1907, s-a dat o lege privind învoielile agricole, care încerca să limiteze abuzurile la care erau supuşi ţăranii. De asemenea, începând din 1886, s-au pus bazele unei politici industriale fundamentate pe tarife protecţioniste şi pe sprijinul direct al statului pentru întreprinderile mari şi mijlocii. Primul act important al noii politici industriale a fost adoptarea tarifelor de import în 1886. O nouă lege de încurajare a industriei, care prevedea scutiri de taxe de import pentru utilaje de producţie, pe o perioadă de 15 ani, a fost adoptată în 1887.  După victoria în războiul de independență, pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, la data de 9 septembrie 1878, Carol a primit titlul de „Alteţă regală”. Mai apoi, după puțin timp, la 14-15 martie 1881, Constituţia României a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că, din acel moment, şeful statului va fi numit rege. În raportul Consiliului de Miniştri de atunci se sublinia: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Încoronarea lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, a avut loc la Bucureşti, iar coroana purtată cu acest prilej de Carol I, a fost turnată din oţelul unui tun otoman capturat de armata română la Plevna, în noiembrie 1877. „Coroana de oţel” a lui Carol I avea o adâncă semnificaţie, anume aceea de a ,,ratifica” dreptul României ,,de a merge pe propria cale, de a căuta singură alianţe şi a hotărî ea însăşi politica“, aşa cum se spunea și într-un articol dintr-un cotidian austriac al acelui timp. Drept urmare, ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Nu întâmplător, firește, ci ca amintire a intrării sale în capitală în 1866…

De atunci, a rămas în amintire ca „ziua regalității” și nu „ziua regelui” cum spun mulți care stau mai greu cu cititul surselor istorice! Printre altele, cuvântul prim-ministrului Ion C. Brătianu, rostit în ziua de 10 mai 1881, cu ocazia încoronării lui Carol I ca Rege al României, arăta că:„România, constituită în Regat, completează şi încorporează opera Regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este de acord cu poziţiunea ce a dobândit, ca Stat Independent. Prin noul nume şi titlu se întăresc mai mult stabilitatea şi ordinea în România. Regatul Român, Măria Ta, este astfel continuarea domniei române; nu are alt program, nici alte aspiraţii, nici alte tendinţe. Este o consacrare, o întărire mai mult dată de Români principiului monarhic, pe care Măria Ta ai ştiut a-l planta adânc pe pământul României.” Trebuie amintit faptul că ideea de bază a tuturor constituţiilor regale care au existat în România a fost aceea că regele conduce fără a guverna. Ca om, regele Carol I a fost descris drept o persoană cu un temperament rece. El era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Fapt pentru care soţia sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. De asemenea, sursele ne spun că era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Totodată, deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane, lucru de înțeles, de altfel. În timpul domniei lui Carol I, România a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după războiul cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca războiul ruso-turc, conflict desfășurat în perioada anilor 1877-1878, în care contribuţia României a fost decisivă. Chiar dacă rușilor nu prea le-a plăcut asta și ne-au „șuntat” ulterior prin niște condiții neplăcute și necinstite. Merită amintit faptul că, în timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol I ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă,  ce nu a fost puțin lucru atât în ceea ce privește ierarhia de comandă, priceperea sa de militar, dar și pentru moralul trupelor noastre. De asemenea, trebuie reamintit că întărirea și consolidarea unirii celor două principate, eliminarea relativei „şubrezimi” şi a pericolelor ce ameninţau continuu marele act al Unirii din ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României drept regat, în anul 1881, au fost, practic, urmări directe ale Războiului de Independenţă, urmări confirmate de Tratatul de la Berlin. Chiar dacă unele prevederi din acest tratat nu ne-au favorizat „pe culoarele istoriei”!

La Congresul de Pace de la Berlin din iunie 1878, delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ, iar Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat la 1 iulie 1876, independenţa României a fost recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea.Prestigiul intern şi internaţional al lui Carol I a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la data de 17 mai 1881 (pentru că nu avea succesori, singurul descendent al familiei, principesa Maria, a murit la vârsta de patru ani) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol. De asemenea, tot în timpul domniei lui Carol I, în anul1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, finalizat prin Tratatul de la Bucureşti din 1913, România obţinea partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria. În octombrie 1883, Regele Carol I a favorizat încheierea Tratatului politico-militar secret dintre România şi Austro-Ungaria, la care au aderat ulterior Germania şi Italia. Acest Tratat constituia singura soluţie a momentului pentru a contracara o eventuală ofensivă a Rusiei împotriva României. Chiar dacă asta lăsa românii din imperiul condus de la Viena de izbeliște! Politica externă a ţării noastre la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX- lea, promovată de regele Carol I, a urmărit consolidarea independenţei şi apărarea integrităţii teritoriale. România a urmărit să rămână cât mai mult cu putinţă în afara unui conflict european, obiectivul lui Carol I fiind plasarea neutralităţii ţării sub protecţia Triplei Alianţe. La Consiliul de Coroană desfăşurat la Castelul Peleş, la 3 august 1914, regele Carol I a acceptat, în conformitate cu interesele ţării, adoptarea de către România a unei poziţii de neutralitate armată, a expectativei armate. Chiar dacă asta l-a afectat profund, el fiind, totuși, loial patriei sale de origine.

Referitor la viața sa personală, atunci când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, el nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. De ce? Că așa s-a dorit și pentru că „moda” vremii cerea să aibă drept soție un „vlăstar” de sânge regal. Ori în România era greu de aflat așa ceva! Către deloc! Așa că, în anul 1869, principele Carol a iniţiat o călătorie în Europa, cu deosebire în Germania sa natală, pentru a-şi găsi o mireasă. În cele din urmă, a întâlnit-o şi a luat-o de soţie pe Elisabeta de Neuwied, la data de 3 noiembrie 1869. Sursele istorice ne spun că mariajul lor ar fi fost unul mai puţin potrivit, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Cei doi au avut doar un copil, pe principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată la data de 28 martie 1874. Acest deces prematur al fiicei lor ar fi dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului lor copil. Într-un final, către maturitatea mariajului și, mai ales, spre sfârşitul vieţii lor, cei doi suverani Carol şi Elisabeta au reuşit să afle o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind „buni prieteni”. În contextul nevoilor dinastice, lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. Dar, în octombrie 1880, acest Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. „Predarea” succesiunii la tron nu se oprește aici pentru că acesta, la rândul său, în anul 1888, renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, cel care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.

Carol I a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a Familiei Regale a României. Întreaga domnie a lui Carol I s-a caracterizat printr-o remarcabilă stabilitate politică, cârmuind cu măsură şi modestie deasupra fracţiunilor şi partidelor politice. A fost un suveran serios şi protocolar, care nu a avut favoriţi, fiind meticulos şi exact în tot ce făcea, căutând să impună şi colaboratorilor săi acelaşi stil de activitate. Totodată, era un militar deosebit şi un politician abil, cu vederi liberale. În testamentul lui, el scria: „Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României.(…)Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.” Istoricul Paul Lindenberg îl descrie astfel pe Carol I: „totul s-a schimbat (în România), numai regele Carol a rămas acelaşi ca fire şi caracter, a rămas un om nobil şi distins pe care ţi-e cu neputinţă să nu-l iubeşti şi să nu-l stimezi, un om extrem de exigent cu sine însuşi, mărinimos în acţiunile sale, bun şi prietenos cu oamenii…, dispreţuind orice meschinărie…, un suflet capabil de gratitudine şi compasiune,, o natură echilibrată şi viguros articulată, urmărind mereu un singur ţel: patria!…Atât ca prim servitor al statului, cât şi ca prim cetăţean, el este o pildă luminoasă pentru popor: loial şi zelos în muncă, străin de orice trufie…Om de o religiozitate profundă şi de moravuri curate, el este pentru doamna sa soţul cel mai afectuos şi prietenul cel mai credincios, şi arată în orice împrejurare că are o inimă plină de bunătate şi iubire!”

Apropo de un simbol „în piatră” care ne amintește de Carol, sculptorul croat Ivan Meštrović a făurit statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti, care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Centrale Universitare. Din notaţiile contemporanilor se spune că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa acelei vremi. Din păcate, respectiva statuie a fost demontată de comunişti. Deşi se cunoaşte că, după demolare, statuia ar fi fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată „Statuia lui Lenin” din Bucureşti, realizată de sculptorul Boris Caragea, statuie care a stat în parcul din faţa „Casei Scânteii” din 21 septembrie 1960 până în 3 martie 1990, când clădirea fusese deja rebotezată „Casa Presei Libere”, totuşi unii istorici susţin că statuia ar fi fost îngropată în pământ, dar, până în prezent, nu a fost descoperită a fi pe undeva. Au existat și planuri ca aceasta să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o nouă statuie, de către sculptorul Florin Codre, monument care a fost inaugurat în ziua de 6 decembrie 2010, fiind prezenţi la inaugurare Principesa Margareta a României, principele Radu al României şi primarul Capitalei de la acea vreme. Statuia din bronz are o greutate de treisprezece tone şi o înălţime totală de treisprezece metri, din care șapte metri statuia propriu-zisă şi șase metri soclul. Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Militară, 1992

Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2016

Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005

Sorin Cristescu, Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878 – 1905, Editura Paideia, București, 2011

Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, București, 2000

Vasile Docea, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa Universitară Română, 2001

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/04/20/documentar-regele-carol-i-al-romaniei-175-de-ani-de-la-nastere-15-15-42

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

https://peles.ro/personalitati/regele-carol-i/

https://casamajestatiisale.ro/familia-regala/istorie/regele-carol-i/

https://radiorenasterea.ro/carol-i-al-romaniei-monarhul-model/

https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/84998

https://www.enciclopedie.info/carol-i-al-romaniei/

https://www.romaniaregala.ro/jurnal/150-de-ani-de-la-casatoria-regelui-carol-i-cu-regina-elisabeta/