Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Astăzi, „distilăm”, nu „măcinăm”. Câteva povești despre alcool și consumul acestuia de-a lungul timpului
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iunie 10, 2022
Motto: „Beau şampanie când sunt învingător, pentru a sărbători, dar beau şi când pierd pentru a mă consola” – Napoleon Bonaparte
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să ne ducem pentru câteva clipe, cam cât durează lectura rândurilor de față, într-o „destinație” mai puțin folosită de mine până acum, chiar dacă am mai scris despre vicii umane, în general. Dacă săptămâna trecută vorbeam despre un alt viciu, fumatul, iar acum câteva săptămâni despre jocurile de noroc, astăzi mă voi referi la consumul de alcool și la istoria acestuia, în lume și pe aici pe plaiurile mioritice…Firește, n-am devenit brusc vreun predicator cu prohibiția-n „vârf de băț”, dar am ajuns, pe principiul „dă Doamne, mintea rumânului, aia de pe urmă”, la concluzia că, așa ca la orice lucru în exces, consumul de alcool nu face decât să accentueze răul în organismul uman și să influențeze în rău relațiile sociale… Cam ca fumatul, dar, câteodată, mai rău. Și acum nu mă refer doar la sănătate, în sine, ci și la sănătatea relațiilor sociale și a comportamentului social, în ansamblu. Cu excepția faptului când cel/ cea care bea vreo băutură alcoolică aplică metoda „est modus în rebus”, vorba lui nenea Horațiu în „Satirele” sale…Și nu-i vorba despre vreun „mod de a face rebus”, după cum „traducea” (jur că-i adevărat!) un nenea pseudo-’telectual din urbea de sub Tâmpa, ahtiat după a „semnaliza” că ‘mnealui e „cetit”. Prost, dar „cetit”! Adică, sensul metodei aplicate din vechiul dicton horațian este „există o măsură în toate”. Nici prea mare, nici prea mică, ci una potrivită fiecăruia…
Alcoholism among young people – teenager drinking beer
Până una-alta, înainte de a vă zice și eu câte ceva despre efectele nocive ale alcoolului (pe principiul „tot pățitu-i priceput”), cred că ar fi interesant să trecem în revistă doar câteva flash-uri din istoria consumului de alcool de către Homo (cică) Sapiens, mai ales pe aici, pe plaiurile mioritice. Tehnic vorbind, alcoolul etilic (etanolul sau alcoolul, cum este cunoscut în limbajul popular) este parte a tradițiilor culturale ale majorității societăților, încă de la începuturile civilizației, cam de pe când a coborât Homo (cică) Sapiens de prin copacii unde se cam plictisea…Deși istoria abuzului de alcool este la fel de veche ca și cea a producerii sale, consumul de alcool a devenit, faptic, o problemă de sănătate publică începând cam din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, odată cu evoluția societății, creșterea populației și pauperizarea muncitorilor din diferitele industrii. Consumul abuziv de alcool (periculos pentru sănătate) este toxicomania cu cea mai largă răspândire în toate regiunile geografice și în toate grupurile de populație. Adică este cel mai ieftin drog…Din punct de vedere chimic, etanolul este un compus organic din clasa alcoolilor, fiind principalul alcool întâlnit în băuturile alcoolice. Este un lichid volatil, inflamabil și incolor, cu miros caracteristic. Etanolul din compoziția băuturilor alcoolice se obține exclusiv prin fermentația zaharurilor din cereale și fructe, în timp ce etanolul utilizat la obținerea produselor farmaceutice și cosmetice, a dezinfectanților, aditivilor alimentari, conservanților și combustibililor se obține prin procedee petrochimice.
Din studii de specialitate apărute relativ recent, se pare că organismul ne-a „pregătit”, prin evoluție genetică, să facem față băuturilor alcoolice prin intermediul strămoșilor noștri de acum mai bine de zece milioane de ani, de când aceștia erau înfometați permanent și erau capabili să digere fructele putrezite pe care le găseau pe jos. Și ajunseseră să le placă dar nu știau de ce…Firește că prima băutură a fost, cel mai probabil, făcută accidental. Obiceiul uman de a produce băuturi alcoolice prin fermentarea fructelor datează, se pare, cam din preajma anului 10.000 î.Hr., cam de pe la începutul perioadei neolitice, perioadă din care s-au găsit primele halbe și căni destinate consumului de bere. Pictogramele egiptene găsite în nenumărate situri arheologice arată că, în jurul anului 4000 î.Hr., în Orientul Apropiat deja se consuma vin – se pare că aici se găsea o varietate foarte mare de băuturi (vreo șaptesprezece feluri de bere și 24 de soiuri de vin)- , vin care era folosit atât la petreceri, dar și în cadrul ceremoniilor religioase sau în scopuri medicinale…Adică, probabil, te îmbătai și credeai că-ți trece durerea, nu?…Oare cum se tratau de mahmureală bețivii din acea perioadă egipteană? Dovezi ale obținerii alcoolului prin distilare (cam ca în ziua de azi, dar cu tehnologie primitivă, firește) datează cam din jurul anului 1100 î.Hr.
Ajungând la partea „socială” a consumului de alcool de orice fel, cam din cele mai vechi timpuri exista avertismentul conform căruia alcoolul ar trebui consumat în cantități moderate, deși, în cazul egiptenilor, nu efectele imediate ale stării de ebrietate ar fi fost problema principală, ci mai importante erau problemele morale și de onoare asociate tavernelor unde se putea consuma alcool și care funcționau, de asemenea, și ca bordeluri…Viciile și plăcerile carnale mergeau mână-n mână! Cert este faptul că „popularitatea” alcoolului a crescut foarte mult pe toată suprafața globului. De exemplu, există dovezi arheologice certe că babilonienii erau mari amatori ai berii și ai alcoolului în general. Până și vestitul „Cod al lui Hammurabi” apăra consumul de alcool, în „Cod…” fiind stipulat că, dacă o tavernă ar fi modificat calitatea băuturii, iar acest lucru era dovedit, atunci proprietarul urma să fie aruncat în apă. Cel mai probabil în fluviile Tigru ori Eufrat, locuri pe care le-am văzut, dar n-am crezut că acum multe mii de ani, erau și „locuri de pierzanie” efectivă pentru falsificatorii de băuturi alcoolice. Printre multe alte „ghidușii” stipulate, moartea prin înec era una dintre cele trei pedepse capitale prevăzute în „Cod…”, pe lângă incendierea împricinatului ori tragerea sa în țeapă. Destul de ne-tentant era să încalci regulile, iar crâșmarii acelor timpuri din vechea Mesopotamie trebuie că aveau un mare „coeficient de risc managerial”! Călătorind puțintel mai departe în Asia, de multe ori, din cauza efectului pe care îl are, alcoolul a fost considerat drept un catalizator al vieții spirituale. Acest lucru s-a întâmplat și pe vechile meleaguri „cămilitice” (că nu prea pot zice mioritice, nu?) din China antică, unde, un edict păstrat intact și provenind fix din anul 1116 î. Hr. stipula faptul că moderația în ceea ce privește consumul de alcool reprezintă o rețetă sacră. Elitele conducătoare de la acea vreme știau foarte bine că o bere consumată ocazional nu reprezenta vreo problemă socială, așa că nu au introdus prohibiție în rândul maselor, însă avertizau asupra consumului abuziv de băuturi spirtoase. Consum abuziv pedepsit cu diverse metode „drăguțe” de tortură, acolo unde chineziii au fost și au rămas maeștri! Sau cu somnul cel de veci!
Mai aproape spațial de noi, în vremea Greciei antice, până și marele Platon încuraja consumul de alcool, dar, în același timp, promova frecvent moderația în consumul acestuia. Mai puțină moderație au arătat Alexandru cel Mare și macedonenii săi, care se închinau lui Dionysos, zeul vinului. Chiar Alexandru cel Mare se zice c-ar fi murit după o noapte petrecută în compania alcoolului, cel care i-a luat de tot, pe rând, mobilitatea, glasul și, în final, viața. Că o fi fost otrăvit au ba, cred că s-ar putea zice că a fost cea mai teribilămahmureală din viața sa, finalizată prost. Vorbind despre o parte dintre strămoșii românilor, putem zice că Roma era un consumator de băuturi alcoolice destul de „cuminte” înainte de cucerirea Mediteranei din secolul al II-lea î. Hr., dar începând cu acel moment, când această mare devenea „mare nostrum”, consumul de alcool a crescut din ce în ce mai mult, până când a atins apogeul în timp ce Republica își începuse declinul. De prea mult bine, simplitatea și cumpătarea fuseseră înlocuite de corupție și lăcomie….Și multă bețivăneală…
Împărații romani nu au fost întotdeauna modele demne de urmat, în acest context. De exemplu, Nero și-a ucis în bătaie soția însărcinată, Poppaea, sub influența vinului, iar Marcus Antonius era și el un adept al consumului ocazional de băutură și, „next level”, de opiu. Modelul băutului le-a adus sfârșitul și altor potentați ai sorții de atunci. Astfel, se spune că moartea lui Attila, regele hunilor, ar fi asociată cu băutul de alcool fără măsură, și că din cauza unei hemoragii nazale, fiind foarte „veselit”, nu și-a dat seama că îi curge sânge din nas și ar fi murit înecat în propiul sânge în timp ce dormea. Expansiunea creștinismului a făcut ca Europa să înceapă să asculte de sfaturile Noului Testament referitor la alcool, însuși Isus nefiind un adept al consumului în exces, deși îngăduise consumul ocazional (și liturgic) al vinului. În Noul Testament, Isus spunea că: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare, cu beţii şi cu îngrijorările vieţii”. Cam prin secolul al V-lea d. Hr, Biserica a decis prin diverse edicte, bule și alte notificări publice că și consumul de alcool reprezintă un dar divin de care trebuie, însă, să ne bucurăm cu moderație. Nu din întâmplare, cultura viticolă a început să înflorească după răspândirea creștinismului – ordinele religioase garantau perpetuarea acestui tip de agricultură deoarece aveau nevoie de vin pentru slujbe și liturghii. Și de bani, firește…Evul Mediu a reprezentat o perioadă foarte prolifică pentru dezvoltarea băuturilor și a „industriei” producătoare de alcool în general. Nu numai datorită conservării și păstrării vinului în mănăstiri, dar și datorită faptului că celții, englezii, saxonii, germanii și scandinavii au început să facă diferite soiuri de bere și mied (băutură făcută din miere). Pe de altă parte, boli epidemice precum ciuma, vestita „Moarte Neagră”, au redus cu mult consumul de alcool, așa cum se întâmplă de obicei în vremuri de criză morală și materială. Ideea conform căreia dacă bei ești protejat de această cumplită boală, era destul de răspândită. Dar, firește, exista și ipoteza conform căreia, având în vedere că ciuma era considerată o pedeapsă divină a păcatelor lumești, moderația în ceea ce privește viciile era esențială pentru salvare. Datele existente (prin extrapolarea unor statistici „găsibile” în diverse arhive) indică faptul că prima variantă era prevalentă. În acest sens, în Bavaria se consumau circa 300 de litri de alcool de persoană pe an, în orașul Valladolid din Spania, în secolul al XVI-lea se consumau circa 100 de litri de persoană pe an, iar polonezii ajungeau și la 2 litri de persoană pe zi…Mai „meseriași” și aproape de „verii” ruși, cu a lor vodcă! Scoțienii și irlandezii erau și ei la fel de categorici precum vechii mesopotamieni în ceea ce privește falsificare băuturilor alcoolice, iar această acțiune ilegală era foarte aspru pedepsită.
Mai aproape de timpurile noastre, orașele au început să se dezvolte din ce în ce mai mult, iar Europa a părăsit obscuritatea medievală. Reforma protestantă nu a schimbat foarte mult regulile în Europa, având în vedere că și Jean Calvin și Martin Luther au menținut aceeași „regulă” în ceea ce privește consumul moderat de alcool, la fel ca Biserica Catolică. Au început să se ridice multe voci împotriva alcoolului, în același timp cu proliferarea sectelor religioase care au creat ocazia unei distilări masive de alcool care era și destul de ieftină (producții de șampanie, whiskey și gin). Noi curente de gândire, ca raționalismul și pozitivismul s-au transformat în aliați în lupta împotriva stării de ebrietate, alcoolul fiind deja considerat „băutura diavolului” deoarece sucea mințile și transforma corpurile consumatorilor. În fapt, adevărata schimbare a paradigmei în ceea ce privește consumul de alcool din zilele noastre s-a produs efectiv în secolul al XIX-lea, când mase mari de oameni din mediul rural s-au mutat în mediul urban, integrându-se cu viața industrială urbană. Alcoolul a început să fie asociat cu majoritatea problemelor grave ale societății actuale – crime, sărăcie, rata ridicată a mortalității, rata șomajului foarte ridicată, abuz și violență domestică. Astfel, consumul de alcool a ajuns să fie inamicul societății, al productivității și al conservării unei conduite în societate, și a început să fie stigmatizat și clasificat drept un distrugător al voinței individuale și destabilizator al societății moderne. Și așa este, atunci când se depășește măsura bunului simț…
Venind acum pe meleagurile noastre mioritice, marele istoric A. D. Xenopol scria, în a sa monumentală lucrare „Istoria românilor din Dacia traiană”, că „Patria cea mai veche a geto–dacilor – Tracia – era o regiune viticolă, cauză pentru care şi era considerată locul de naştere a zeului vinului, «Dionysos». Într–adevăr, viţa de vie s–a aflat în spaţiul tracic la ea acasă. Platon amintea că „tracii beau vin neamestecat cu apă…” Pe timpul lui Burebista (82–44 î.Hr.) viticultura căpătă o asemenea amploare, încât la sfatul marelui preot Deceneu, regele dac ia măsuri de distrugere a viilor. „Prohibiţia” instituită de Burebista n–a prea avut ecou și efect pe termen lung. De–a lungul timpului, cultura viței de vie s–a dovedit una dintre culturile cele mai rentabile, vinul având o poziţie privilegiată. Cantitatea mare de cioburi provenite de la amforele de vin găsite în ruinele cetăţilor dacice au arătat că dacilor le plăceau și vinurile de import. Se aduceau cu corăbii amfore cu vin din insulele greceşti Thasos şi Rodos, de calitate garantată prin diverse inscripţii sau ştampile. În Cioroiul Nou (jud.Dolj), pe vremea stăpânirii romane, în orăşelul Statio Aquensis, locuitorii i–au ridicat lui Bacchus o statuie din marmură, iar la Sucidava (Celei), un bărbat a pus chiar să i se scrie pe rama unei oglinzi „Da vinum” adică „Dă–mi să beau!” Cererea de vin devenea din ce în ce mai mare. Unii negustori locali n–au mai stat prin porturi să sosească corăbiile, ci au trecut la falsificarea unor amfore în ateliere proprii, aplicând ştampile false, aşa cum au găsit arheologii la Stoeneşti–Muscel. Dar, prin plecarea romanilor, să fi dispărut cultura viţei de vie după retragerea aureliană? Nici vorbă, firește! Nicio năvălire barbară de prin alte zări n-au putut-o opri. Și nu trebuie să uităm că se păstrează în limba română termeni viticoli de certă origine geto–dacică: curpen, strugure, butuc, cosor. Mai târziu, în epoca feudală, scrierile cronicarilor abundă în relatări privind viţa de vie. Domnitorii români se străduiau să asigure oștenilor lor raţia zilnică de vin. În vremea lui Dimitrie Cantemir, felurile de vinuri cele mai răspândite erau vinurile albe: galbena, plăvana, grasa şi tămâioasa, iar vinurile roşii: frâncuşa, crăcana şi coarna neagră. În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir arăta care erau cele mai renumite vinuri. Cel mai renumit, fireşte, era Cotnarul. „Îndată după acesta, vinul de Huşi, în părţile Fălciului e socotit cel mai bun, în al treilea rând vine vinul de Odobeşti, din ţinutul Putnei, pe râul Milcov. Se bea bine, mai ales la ospeţe”. Relevantă este relatarea unui călător francez din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea: „Primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini…, al cincilea îl beau pentru pace, iar al şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă cu mari ceremonii şi cu urări de mântuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de îndeplinire a dorinţelor. Închinând astfel, se scoală în picioare ţinând sus băutura, beau stând drepţi şi te privesc mult dacă faci ca ei”. Vinul se bea fie cu pocalul, paharul sau cu oala. Eustatie Dabija–Vodă „bé vin mai mult din oală roşie, decât din pahar de cristal, dzicând că–i mai dulce din oală decât din pahar…” . Și mai mult, zic eu…
Că tot veni vorba despre soiuri moldovenești, cea mai veche mărturie documentară despre Cotnari nu e din timpul lui Ştefan cel Mare, ci de la 5 octombrie 1448, purtând semnătura lui „Petru Voievod, domn al Țării Moldovei”. Ştefan cel Mare i–a acordat cea mai mare atenţie, poruncind să se ridice chiar şi o curte domnească la Hârlău, mai aproape de podgorie, o minunată biserică, dar şi o straşnică pivniţă una din cele mai mari din Europa. Şi alţi domnitori vor aprecia gustul Cotnarului, precum Petru Rareş, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Mihai Racoviţă, Mihail Sturza.Mai aproape de vremurile noastre, pe la 1900, „Grasa de Cotnari”, lasă în urmă chiar şi vinurile franceze, obţinând la „Expoziţia Universală de la Paris”, medalia de aur şi titlul preţios „Floarea României”. Suratele ei, „Fetească albă”, „Tămâioasa românească” şi „Frâncuşa” devin din ce în ce mai apreciate. Podgoria „Huşi” are doi mari ambasadori demni de invidiat: „Zghihara” şi „Busuioaca de Bohotin”. Dintr–o altă zonă, cea a Odobeştilor, provin „Feteasca Regală Albă, Neagră, Galbenă” şi faimoasa „Băbească Neagră”.
Vrancea găzduiește și faimoasele vinuri de „Panciu” şi „Coteşti”. Tot a Moldovei e şi podgoria „Uricani” cu neasemuitele vinuri roşii „Cabernet Sauvignon”, „Pinoit Noir” şi „Merlot”. Revenind la Dimitrie Cantemir, acesta era impresionat de organizarea slujitorilor care se ocupau de vii şi vin, care dura de veacuri „Paharnicul cel mare este cel care toarnă în pahar, întinde domnului la ospăţ întâiul pahar şi are la porunca lui pe ceilalţi paharnici. Priveghează toate viile domneşti şi se îngrijeşte ca acestea să fie lucrate cum se cuvine şi să se culeagă la vreme. De aceea, la porunca lui, se află şi toţi vierii. Nimeni nu era slobod în toată ţara să–şi culeagă via dacă nu şi–a cumpărat mai înainte de la dânsul, printr–un plocon mic, învoirea pe care după datină o dă pe 14 ale lui septembrie. Aceasta îi aduce un venit destul de mare. Pe deasupra el mai are şi oblăduirea peste porţile Cotnarilor… Paharnicul cel mare avea în subordine paharnicii al doilea şi al treilea, precum şi paharnicul de toate zilele, cuparul, chelarii şi dogarii. Paharnicul al doilea ţinea locul paharnicului cel mare şi avea în seamă mai ales viile domneşti de lângă Huşi îngrijindu–se ca acestea să fie lucrate şi culese la vremea potrivită”. Şi acum, „paharnicul al treilea care priveghează viile din ţinutul Bacăului şi Trotuşului şi are grijă ca vierii să culeagă la vreme strugurii şi să–i calce” …
Pe la noi, prin secolul al XIX-lea, când consumul de alcool luase avânt mare în Țările Române, a luat amploare și taxarea acestuia dar și contrabanda cu alcool. Cam la câţiva ani de când Alexandru Ioan Cuza fusese detronat, cererea de alcool devine tot mai mare. „Spirtul” e articolul cel mai taxat – „șapte lei la decalitru”! Mult pentru fabricanți și crâșmari! Răspunsul la dilema eludării taxelor a venit firesc: contrabanda. Constantin Bacalbaşa, ziarist al acelor vremi, fost preşedinte al „Sindicatului Ziariştilor”, dar şi o vreme „şef al biroului axizelor”, ne–a lăsat în a sa lucrare foarte interesantă „Bucureştii de odinioară”, o descriere fidelă a contrabandei cu alcool de atunci, de juri că ne-am afla în perioada americană a lui Al Capone și nu pe plaiuri mioritice.
Astfel, acesta zicea: „Pe vremea aceea erau cartiere întregi care trăiau de pe urma contrabandei, în special de pe urma contrabandei spirtului. Fiindcă spirtul era un articol foarte sus taxat – șapte lei la decalitru. În înţelegere cu fabricanţii, ale căror fabrici erau instalate afară de raza şi raionul oraşului, şefii contrabandişti aveau sub ordinele lor echipe întregi, care nu se ocupau decât cu contrabanda. Iar contrabanda le aducea câştiguri însemnate. Manoperele acestor contrabandişti erau nesfârşite. În calitatea mea de şef al biroului axizelor am văzut numeroase instrumente care slujeau la introducerea spirtului prin barierele oraşului, pe dinaintea perceptorilor şi Controlorilor comunali. Găzarii: aceştia aveau garniţe cu două funduri. Deasupra era petrolul iar în fund spirtul, romul sau coniacul. Geamgii: punătorii de geamuri aveau cutiile lor măsluite. În peretele de jos era practicată o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea conţinând spirt. Lemnarii: căruţele cu lemne de la pădure treceau bariera încărcate, ca de obicei. Dar printre aceste lemne erau câteva trunchiuri mai groase, scobite în tot lungul lor, iar înăuntru iarăşi tuburi de tinichea cu spirt. Înmormântările: un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraş. În cap era popa care citea, în dosul coşciugului femei care se jeleau etc. În realitate era o bandă de contrabandişti. Popa era un contrabandist, femeile erau din bandă, iar dacă ridicai capacul coşciugului găseai cutii de tinichea pline cu spirt. Trăsurile de Hereasca: sunt cunoscute acele trăsuri zise „de Hereasca” cu coviltir acoperite. Ei bine, acest coviltir, bine acoperit şi bine căptuşit, cuprindea în toată întinderea o mare cutie de tinichea plină cu spirt. Căruţaşii: am văzut căruţe al căror fund era dublu, iar înlăuntru aceleaşi cutii de spirt. Am văzut o căruţă de chiristigiu a cărui osie era găurită şi înăuntru tubul cu spirt. Butoaiele cu dublu fund: la control se declara vin, fiindcă vinul era mult mai uşor taxat, dar butoiul avea două duble funduri în două părţi sau un singur dublu fund. În aceste compartimente era spirt rom sau coniac.” Meserie pe câmpie, ca să citez o expresie din folclorul urban!
Revenind în zilele noastre, trebuie să conștientizăm că băutura în exces constituie o problemă de sănătate publică atât în UE cât și, firește, în România, unde se consumă și foarte mult alcool ieftin și prost. Efectele nocive ale alcoolului reprezintă o problemă de sănătate publică majoră în UE, aflându-se la originea a peste 7 % din totalul problemelor de sănătate și al deceselor premature (în unele surse am găsit că în România acest procent este undeva către 10 la sută). Chiar și consumul moderat de alcool crește riscul de îmbolnăvire pe termen lung (prin boli cardiace și hepatice, cancer etc), iar consumul frecvent în cantități mari poate duce și duce, ireversibil, la dependență. Iar dependența, la „loc cu verdeață” precum zic preoții în „poveștile” din ceremoniile funerare…Nu am să mă apuc acum să mă erijez în vreun specialist în sănătate publică și să vă enumăr strategii de combatere a consumului excesiv de alcool. Nu mă pricep și nu cred că e treaba mea. Vreau ca, prin rândurile de azi, să aflăm împreună că „problema”-i veche, cam de când a apărut specia umană și, surprinzător, există chiar studii științifice care spun că evoluţia capacităţii de a metaboliza alcoolul e posibil să îi fi salvat pe strămoşii preistorici ai omenirii de la extincţie. Un strămoş comun al oamenilor şi al celorlalte primate a evoluat în direcţia metabolizării mai eficiente a alcoolului cu ajutorul unei proteine. Aceste primate au avut ca urmaşi nu numai oamenii, dar şi gorilele, cimpanzeii şi maimuţele bonobo, toate aceste specii fiind capabile să metabolizeze etanolul, substanţa chimică din alcool. Aceste studii menționează că strămoşul comun al oamenilor şi cimpanzeilor a trăit în urmă cu între şase şi opt milioane de ani în urmă, iar primatele şi maimuţele au un strămoş comun de acum circa 25 de milioane de ani. Într-un astfel de studiu științific, profesorii dr. Kim Hockings şi dr. Robin Dunbar argumentează că „această capacitate de metabolizare i-a ajutat pe strămoşii oamenilor să supravieţuiască în faţa altor specii rivale de maimuţe sau primate pentru că le-a permis să consume fructe mai coapte şi fermentate pe care acele populaţii rivale nu le puteau consuma pentru că pentru ele erau otrăvitoare pentru ele din cauza alcoolului.” Speciile de maimuţe nu pot să tolereze etanolul din fructele foarte coapte, iar autorii spun că această sursă de calorii e posibil să fi salvat primatele de la extincţie. Uite că a fost bun și alcoolul la ceva!
Am să-nchei măcinatul la „moara cu povești” de azi, spunând că,în zilele noastre, dacă analizăm evoluția consumului de alcool pe parcursul ultimelor decenii, putem afirma că există o oarecare echilibru între două tipuri de oameni: cei care sunt consumatori moderați, chiar dacă beau alcool zilnic, beau, de obicei, o bere sau un pahar de vin la masă și cei care exagerează cu consumul de alcool în cantități mari și, de obicei, cu consumul de băuturi spirtoase tari cum sunt vodca, whisky-ul, pălinca, horinca, rachiurile etc. În concluzie, am putea zice că aceste două categorii de „consumatori” reprezintă moderația creștină pe de o parte și excesul dionisiac al lui Alexandru Macedon, pe de alta. Este dreptul dumneavoastră să judecați după cum vă-ndeamnă propria gândire și credință.
Vă mulțumesc pentru răbdare, iar despre alte lucruri faine (sau nu) de măcinat voi mai zice câte ceva aici, la „Moara cu povești” într-o întâlnire viitoare. Când? Fix peste o săptămână! Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte dăți: e o urare din Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
– A.D. Xenopol, „Istoria românilor din Dacia traiană”
http://www.dspvs.ro/dsp2/images/LUNA%20NATIONALA%20A%20INFORMARII%20DESPRE%20EFECTELE%20CONSUMULUI%20DE%20ALCOOL.pdf
https://www.cdt-babes.ro/articole/alcoolismul-complicatii-somatice.php
https://www.umfcv.ro/ccop-efectele-consumului-de-alcool
DE CÂND SE ÎMBATĂ OMUL: Scurtă istorie a consumului de alcool – de la romani în epoca modernă
https://ec.europa.eu/health/alcohol/overview_ro
http://old.ms.ro/documente/Ghid1_8318_6022.pdf
