Mihnea Berindei, istoric român

Mihnea Berindei (n. 22 martie 1948, București – d. 19 iunie 2016, Veneția) a fost un istoric român, naturalizat cetățean francez în 1981.

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/pen-writing-sign-622037/

Între 1971 și 1991, a activat ca cercetător în istoria Imperiului Otoman la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS). Din 1991, a devenit cercetător la Institutul de Științe Sociale și Politice din cadrul Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS) din Franța.

Dincolo de activitatea științifică, Mihnea Berindei s-a remarcat prin implicarea sa susținută în sprijinul disidenței din Europa Centrală și de Est, mai ales din România. Între 1977 și 1989, a publicat articole care criticau regimul Ceaușescu, devenind o voce importantă a exilului democratic românesc. În iunie 1989, a semnat, alături de Neagu Djuvara, „Declarația de la Budapesta”, un document al exilului românesc care a provocat controverse prin abordarea federalistă asupra Transilvaniei.

După 1989, s-a implicat activ în consolidarea democrației în fostele state comuniste, în special România, dar și Bulgaria, Albania și Republica Moldova.

Berindei a studiat Istoria la Universitatea București între 1966 și 1970, învățând turca veche cu profesorul Mihail Guboglu. În 1970, a obținut o bursă de studii în Turcia, de unde a plecat ulterior în Franța. A absolvit École Pratique des Hautes Études (EPHE) în 1972, specializându-se în paleografie otomană.

Între 1972 și 1991, a fost cercetător la Centrul de Studii pentru URSS, Europa de Est și Spațiul Turc al EHESS, activând totodată și ca militant pentru drepturile omului și sprijinitor al opoziției din blocul estic. A fost printre fondatorii Grupului pentru Dialog Social și a sprijinit primele organizații civice din România postcomunistă, mobilizând sprijin material și logistic din Franța.

În anii 2000, s-a implicat în recuperarea și deschiderea arhivelor Partidului Comunist Român pentru cercetători și opinia publică.

În primii ani în Franța, s-a concentrat pe cercetarea istoriei Imperiului Otoman (sec. XV–XVII), colaborând la editarea documentelor din arhivele din Istanbul, Roma și Veneția. A fost membru în colectivul redacțional al revistei Turcica (1980–1989).

După 1977, a participat la proiecte de cercetare interdisciplinare privind regimurile comuniste și relațiile Est–Vest. A colaborat la reviste precum L’Alternative, L’Autre Europe și Politique Internationale, publicând analize privind opoziția din România, situația minorităților, viața religioasă și politicile regimului Ceaușescu.

A fost membru fondator al Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (1977) și al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (1980), afiliată la Federația Internațională pentru Drepturile Omului. A colaborat strâns cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu și Paul Goma. Contribuțiile sale la Europa Liberă s-au remarcat prin rigoarea documentării. De asemenea, a fost membru fondator al mișcării Villages Roumains (1988), care a promovat solidaritatea europeană împotriva dictaturii ceaușiste.

După Revoluție, Mihnea Berindei a continuat să studieze tranziția postcomunistă, organizând seminarii și cercetând arhivele PCR. Între 1990 și 1992 a condus Biroul de Informații și Ajutor pentru România, iar din 1992 a fost vicepreședinte al asociației Est Libertés. A coordonat programe PHARE ale Uniunii Europene (1994–1998), sprijinind democratizarea în Albania, Bulgaria, România, Serbia, Kosovo, Macedonia și Republica Moldova.

A fost membru al Comisiei Prezidențiale pentru Investigarea Dictaturii Comuniste din România, contribuind la elaborarea și publicarea Raportului final (2007), dar și la editarea de documente esențiale despre regimul comunist.