Matei G. Marinescu, inginer român

Matei G. Marinescu (n. 1/13 aprilie 1903, București – d. 26 august 1983, București) a fost un inginer român remarcabil, specialist în electrotehnică și comunicații, membru corespondent al Academiei Române din 1948.

Matei Marinescu s-a născut în București, fiind fiul renumitului neurolog Gheorghe I. Marinescu (1863–1938). Crescut într-un mediu academic, a fost educat în spiritul disciplinei, al muncii riguroase și al studiului temeinic.

Sursa foto: AI

Sursa foto: https://www.agir.ro/univers-ingineresc/numar-18-2003/ingineri-mari-personalitati-matei-g-marinescu-1903–1983-inventator_388.html

A absolvit Liceul și apoi Facultatea de Electromecanică a Școlii Politehnice din București (1922–1926). Între 1926 și 1928, și-a continuat studiile la Școala Superioară de Poștă, Telegraf, Telefon din Paris, specializându-se în tehnica curenților slabi și obținând o nouă diplomă de inginer. A efectuat un stagiu de practică la centrala telefonică automată din Londra, iar la revenirea în țară a lucrat în cadrul Direcției Generale P.T.T.R., unde a contribuit la instalarea primei centrale telefonice automate din București și la modernizarea comunicațiilor, inclusiv prin montarea de filtre pentru reducerea perturbațiilor și repararea cablului submarin Constanța–Constantinopol.

Din 1929 a început cariera didactică la Școala Politehnică din București ca șef de lucrări la Catedra de Electrocomunicații. A avansat treptat: conferențiar de electroacustică (1946–1948), profesor titular și șef de catedră (1948–1959) la Institutul Politehnic București, iar apoi profesor de electricitate și electrotehnică la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie (1959–1968).

În 1942 și-a susținut teza de doctorat la Paris, intitulată Contribuții la realizarea de amplificatoare telefonice – Reacțiile în contratimp și aplicațiile acestora.

Cercetările sale au început în laboratoarele Școlii Superioare P.T.T.R. din Paris, unde a inventat un microfon multicelular, brevetat în România, Germania, Anglia și SUA. De-a lungul carierei, a obținut numeroase brevete pentru invenții cu aplicații în telecomunicații, electrotehnică și acustică:

• Microdifuzoare care permiteau telefonia prin difuzor;
• Studii privind histerezisul electromecanic, aplicat la noi tipuri de motoare;
• Motoare electromagnetice cu mișcare alternativă, utilizabile în generatoare sonice, pompe cu piston, compresoare;
• Analiza regimului sincron la motoare cu inductanță variabilă;
• Contribuții la dezvoltarea motorului Boucherot și a motoarelor liniare de tip parametric;
• Elaborarea unei metode pentru proiectarea rezonatoarelor acustice cu excitație transversală;
• Cercetări în electrochimie privind pilele de combustie, alegerea electrozilor și obținerea lor prin depunere electrolitică;
• Generator termoelectric, brevetat în România și în străinătate.

A introdus concepte teoretice originale, precum metoda celor „trei curenți” pentru explicarea autooscilației în circuite cu inductanță variabilă și a elaborat o metodă de calcul și proiectare pentru difuzoare dinamice și motoare liniare.

Lucrări publicate (selectiv)

• Difuzoare electrodinamice (1957)
• Teoria circuitelor de comutație (1964)
• Sisteme electromecanice cu inductanță variabilă, în Electricisvo, nr. 6/1960
• Asupra principiilor de transport de energie în sistemele electromecanice, în publicațiile Academiei de Științe din Paris (1964)

Recunoaștere și apartenență academică

• Membru titular al Academiei de Științe din România (din 20 decembrie 1936)
• Membru corespondent al Academiei Române (ales la 1 noiembrie 1948)
• Membru în comisiile de acustică și magnetotermodinamică ale Academiei Române
• Membru al Societății Franceze a Electrotehnicienilor și Radioelectricienilor
• Premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române (1940)

Distincții

• Medalia Muncii (31 mai 1957), acordată „pentru merite deosebite în muncă, cu ocazia celui de-al II-lea Congres al Asociației Științifice a Inginerilor și Tehnicienilor din Republica Populară Română”.