Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Bătălia de la Podul Înalt…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on ianuarie 10, 2024
Motto: „Bătălia de la Podul Înalt este Termopilele Româneşti”– Nicolae Iorga
Stimate amice și stimați amici, azi voi continua, ca în fiecare zi de miercuri, cu o nouă „secvență” din „Mașina Timpului”… Dacă săptămâna trecută vă aminteam câte ceva despre premierul care a girat instaurarea comunismului în România, astăzi vă propun să ne întoarcem cu peste cinci secole în urmă. Tocmai pentru că „mașina timpului” ne stă la dispoziție și merită să ne amintim despre subiectul pe care vi-l propun azi…Mai exact, doresc să vă reamintesc faptul că, la data de 10 ianuarie1475, a avut loc una dintre cele mai mari victorii împotriva otomanilor, adică victoria de la Podul Înalt (sau de la Vaslui, cum i se mai spune), atunci când oastea moldoveană, condusă de domnitorul Ştefan cel Mare (1457-1504), a zdrobit, practic, armata otomană condusă de Suleiman Paşa. Toți istoricii noștri (și nu numai) sunt de acord că bătălia de la Vaslui (sau Podul Înalt) a fost cea mai importantă victorie a lui Ştefan cel Mare împotriva otomanilor. În acest context, aș dori să subliniez că bătălia de la Vaslui nu a fost „cea mai mare victorie creștină asupra Islamului”, așa cum în mod greșit se mai vehiculează prin spațiul public, cu precădere în mediul online. Această mare victorie a fost doar un episod (luminos, ce-i drept) din lungul conflict care a opus tendințele de dominare otomane în spațiul est-european încercărilor de independență politică ale statelor medievale românești. Pe de altă parte, această victorie rămâne, totuși, în istoria noastră, drept cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare. Evenimentul despre care ne amintim azi a avut loc atât ca urmare a întreruperii plăţii tributului de către Ştefan cel Mare, în anul 1473, în condițiile în care tributul către otomani era plătit încă din vremea lui Petru Aron (cel care domnise în perioadele 1451-1452 și 1454-1457), din anul 1456, cât şi a încercărilor lui Ștefan cel Mare de a scoate și Ţara Românească de sub influenţa Porţii Otomane, prin înlăturarea de pe tron a lui Radu cel Frumos (1473- 1474). În acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că otomanii își doreau „cu ardoare” extinderea influenţei la Marea Neagră, prin dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Speculând și un context internațional favorabil, Ştefan cel Mare s-a simţit încurajat în demersurile sale de constituirea unei coaliţii antiotomane „puse la cale” în anul1472, avându-i ca „participanți” pe şahul statului turcmen din Asia Centrală, Uzun Hassan (1453-1478), pe regele Ungariei, Matia Corvin (1458-1490) precum şi Veneţia. În aceste condiţii, simțindu-se ofensat de afronturile acestea, sultanul Mehmed al II-lea (cel care domnise de la vârsta de doisprezece ani pentru o scurtă perioadă între1444-1446 și ulterior între 1451-1481) a ordonat beylerbey-ului Rumeliei, Süleyman Hadâmbul sau Soliman Pașa (cum este menționat în majoritatea surselor românești care amintesc despre aceasă bătălie) să întreprindă o campanie de pedepsire în Moldova, acea țară micuță care îndrăznise a se ridica împotriva Semilunii.
Spre finalul anului 1474, oastea turcească, compusă din trupele turcești „cantonate” în Rumelia (circa 30.000 de militari), din alte trupe de ieniceri din imperiu, împreună cu un contingent destul de consistent din Ţara Românească (vreo 16.000-17.000 de oșteni, după unele surse), precum și ceambuluri tătărăști de diverse dimensiuni, pătrunde în Moldova. Unele surse moldoveneşti spuneau că oastea otomană invadatoare număra, în total, circa 120.000 de oameni, cifră considerată, totuși, exagerată de foarte mulți istorici. La rândul său, Ştefan cel Mare dispunea de circa 40.000 de oșteni, printre care se aflau și 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de poloni. Încă de la începutul intrării otomane în Moldova, Ștefan a făcut tot posibilul să decidă el locul în care se va întâmpla bătălia decisivă, tocmai pentru a avea de partea sa terenul, dar și elementele „de întărire” de la fața locului. Prin hărțuiri neîncetate ale trupelor turcești, domnul moldovean îşi aşteaptă adversarul la sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, într-un loc numit „Podul Înalt”. În acest loc, valea era mlăştinoasă şi flancată pe ambele laturi de dealuri împădurite, făcând imposibilă o desfăşurare largă a trupelor invadatoare, adică locul ideal pe care și-l dorea Ștefan pentru bunul mers al bătăliei pentru el și oastea moldovenească. Cum aminteam anterior, în decembrie 1474, armata otomană a intrat în Moldova. Ulterior, un prim atac al akingiilor în sudul Moldovei fusese respins de moldoveni, care au aplicat apoi tactica „pământului pârjolit”, au otrăvit fântânile (un cadavru de animal aruncat în fântână, mai ales de porc, era suficient) și s-au retras din calea armatei otomane. Vă reamintesc faptul că akingii erau trupe neregulate ale Imperiului Otoman, care luptau în unitățile de cavalerie ușoară, cu rol de cercetași și de avangardă. În timpul campaniilor războinice și bătăliilor oastei otomane, akingiii erau cei care deschideau luptele, fiind recunoscuți pentru curajul și vitejia lor. Aceștia erau luptători fără soldă și trăiau și acționau îndeobște în zonele de frontieră exclusiv din jaf. Populația civilă moldovenească a fost retrasă de domnul moldovean înspre zonele montane din estul și din nordul țării, iar trupele de cavalerie ușoară moldovenești au început să-i hărțuiască permanent pe turci, lovind și nimicind mai ales detașamentele izolate, plecate după jaf sau în recunoaștere.Ținta finală a oastei otomane era, firește, Suceava, cetatea de scaun a Moldovei. Merită amintit aici că, pentru a ajunge la Suceava, existau două itinerarii principale posibile pentru puhoiul otoman: unul de-a lungul Siretului, și un altul pe Valea Bârladului, pe direcția Vaslui-Roman. Oastea otomană s-a îndreptat spre Vaslui, iscoadele turcești indicând această zonă ca fiind locul taberei aleasă de Ștefan. Ideea principală a alegerii acestui loc pentru a da bătălia de către Ștefan ara faptul că, pentru a ajunge la tabăra lui Ștefan, armata otomană trebuia să treacă un pod de lemn (adică Podul Înalt, construit probabil pe niște piloni înalți, de unde venea și denumirea) peste râul Lipovăț, un afluent al Bârladului, pod nepotrivit pentru a suporta trecerea unui mare număr de trupe, în special a cavaleriei grele, a artileriei turcești și a elementelor de logistică a oastei otomane. Din punct de vedere strict militar (al modului de ducere a luptelor în acele timpuri), arealul ales de Ștefan cel Mare era ideal pentru oastea moldovenească, în același loc fiind înfrântă în 1450 o oaste poloneză. Valea respectivă avea o formă semi-ovală, flancată fiind de dealuri împărdurite, dar era și o zonă mlăștinoasă, care restricționa semnificativ manevrele oștilor atacatoare. Aici, în acest areal, Ştefan şi-a întărit tabăra cu şanţuri de apărare, concomitent cu diverse alte lucrări genistice, iar în zonele înalte și împădurile de pe flancuri a plasat tunurile de care dispunea, maximizând bătaia (distanța de tragere) și efectele la obiectiv. Ștefan îi aștepta pe turci lângă mlaștina Racovița, la confluența râului Racova cu Bârladul. Istoricii ne spun că, din prea multă încredere în sine sau, poate, din neglijență, pașalele otomane nu au trimis iscoade în zonă, pentru a culege informațiile necesare și pentru a avea o imagine clară asupra terenului din fața sa și a poziției moldovenilor.O greșeală elementară plecată, cel mai probabil, din subaprecierea oștii moldovenești.
Un cunoscut istoric otoman (dar și scriitor, savant și poet) al sfârșitului de secol al XV-lea și început de secol al XVI-lea, Șemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal Pașa-zade scria în lucrarea sa „Cronicile Casei lui Osman“ că: „nu erau zile bune pentru expediție; se apropia iarna”; pe drum, „oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă, care, aruncând din arcuri asupra lor săgeți de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostașilor ocrotitori de țări. Așa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospețimea lor… Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreți și slujitori, toți șoimii care zburau în lupte au devenit ca niște găini jumulite”… El mai spunea în a sa cronică că Ștefan adunase armată, ceruse ajutor și din țările vecine și „fiecăruia i-a dat arme și zale și a preschimbat oastea sa, plină de măreție, într-un munte de zale de oțel”. Lupta s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, în condiţii de ceaţă densă. Astfel, în dimineața cețos-întunecoasă a zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană s-a apropiat de locul de dispunere a oastei lui Ștefan cel Mare. Din toate cronicile care s-au referit la această bătălie, s-ar părea că turcii aveau doar o vagă idee despre locul de dispunere al trupelor moldovenești, și ori nu cunoșteau locul (foarte plauzibil) și formele sale de relief ori nu și-au dat seama, din cauza ceții, că au ajuns în acel loc nefavorabil lor decât prea târziu, fără a realiza că zona respectivă este una prea îngustă și mlăștinoasă, total defavorabilă acțiunii lor. Totodată, „ochii” turcilor nu puteau vedea înălțimea pe care se afla domnitorul moldovean cu oastea sa. Grigore Ureche menționează în cronică faptul că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În avangarda trupelor otomane erau spahiii, apoi urmau ienicerii și trupele aflate direct sub comanda lui Soliman, urmate de alți asabi (alte trupe otomane). Sursele ne spun că akingiii, împreună cu logistica oastei turcești, precum și artileria otomană încheiau deplasarea oastei turce. Totodată, este foarte posibil ca o parte din trupele lui Soliman să nu fi fost prezente la bătălia de la Podul înalt, din simplul și plauzibilul motiv că se aflau în expediți de jaf, în căutare de provizii și de pradă. Pe de altă parte, este foarte clar faptul că Ștefan era la curent cu deplasarea trupelor otomane și cunoștea poziția exactă a acestora, având permanent iscoadele „în priză”. În ceața deasă, spahiii din fruntea oștii otomane s-au pomenit dintr-odată în fața șanțurilor de apărare și a altor fortificații moldovenești și au început luptal, dar nu în mod organizat, fiind, practic, surprinși de găsirea fortificațiilor și mai mult forțați de împrejurare. Ienicerii au urmat la rând și au trecut și ei podul, auzind zgomotul bătăliei din față și s-au amestecat cu spahiii, intrând, practic, în mlaștină. Otomanii au fost nevoiți să atace în rânduri compacte, fără a se putea desfășura pentru luptă (scopul inițial al tacticii adoptate de Ștefan) fiind de presupus că au avut pierderi mari încă din prima fază a bătăliei, loviți de proiectilele tunurilor, armelor de foc, de ploaia de săgeți, de sulițe și tăiați de topoare, săbii, spade, loviți de ghioage în încercarea de a asalta lucrările genistice ale pedestrimii moldovenești. Același cronicar turc menționat anterior (Kemal Pașa-zade) a subliniat în cronica sa poziția de apărare foarte avantajoasă avută de moldoveni, în dealurile împădurite din care nu puteau fi scoși și nici înconjurați, plus faptul că din față și de pe înălțimi, turcii erau loviți de proiectilele trase de tunuri, puști, arcuri și „zenberecuri” (sau „zarobotane”, adică din niște tunuri cu bătaie mai lungă, acestea având, practic, țeava mai lungă).
De partea turcească, tunurile nu puteau fi folosite, artileria fiind dispusă în ariergarda convoiului oastei otomane și neexistând vizibilitate, dar mai era nevoie și de timp pentru a pregăti pozițiile de tragere, proceduri destul de greoaie în acele vremuri. Pe de altă parte, unele dintre tunuri au reușit a fi instalate, la un moment dat, de către turci. Între timp, bătălia din zona șanțurilor de apărare moldovenești avansase. Practic, acolo se desfășura un măcel total, o luptă cumplită, dusă fără milă de ambele părți implicate. Nu era locul și nici momentul de luat prizonieri! După ce șanțul de apărare s-a umplut de cei căzuți, otomanii au reușit, totuși, să ia cu asalt fortificația moldovenească și au pătruns în fortificație, demarând o foarte dură luptă corp la corp. Prima linie a pedestrașilor moldoveni a început să se clatine și să piardă teren, fiind puternic lovită, iar ienicerii, recunoscuți ca foarte pricepuți ai meseriei armelor, erau redutabili în lupta apropiată. Din datele avute din diverse surse, s-ar părea că această primă fază a bătăliei ar fi durat cam trei-patru ore. Undeva pe la ceasurile amiezii, probabil și în condițiile în care negura se mai ridicase, Ștefan Vodă a dat ordin unor „muzicanți” dispuși în apropierea podului „înalt” să sune puternic din instrumentele lor. De fapt, acel detaşament dotat cu buciume, trâmbiţe şi tobe, i-a atras pe otomani într-o mlaştină, apoi artileria a început să tragă asupra acestora! Practic, oastea otomană, surprinsă de zgomotul făcut din respectivele instrumente, s-a întors, a schimbat direcția de atac și a pornit spre dreapta, nimerind direct în apa înghețată a râului Bârlad. Atunci, tunurile dispuse pe flancurile liniilor oastei moldovene au tras în plin, iar panica s-a instalat în rândul turcilor, măcelul luând proporții nemaivăzute. Apoi, oastea lui Ștefan a atacat de pe deal și de pe flancul stâng, cu toate forțele la dispoziție, pedestrași și călăreți deopotrivă, lovind puternic în oastea turcă, concomitent cu atacul pedestrimii rămase în vale. Este posibil ca acesta să fi fost momentul în care au avut loc cele mai mari pierderi în rândul oastei turcești, debusolată complet de loviturile care au venit atât de iute și de neprevăzut din toate direcțiile. Același cronicar turc ne „zugrăvește” și tabloul asaltului final al oastei „ghiaurului” Ștefan cel Mare: „Oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mișcare ca un uragan și ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul [armata otomană] și l-a împins spre mal pe un val”. Trecând peste „floricelele” descrierii cronicarului, adevărul este că atacul moldovean a fost prea puternic ca să îi reziste cineva. Pașalele subordonate i-au propus lui Soliman Pașa o retragere strategică, urmând ca să continue ulterior lupta cu Ștefan. Soliman și-a ascultat subordonații, dar, dezastrul oștirii turcești a fost amplificat de panica generalizată a retragerii, Soliman nemaiputând să-și coordoneze trupele, care „s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi”.
O parte însemnată a oastei inamice a fost nimicită (circa 40.000 de morți, după unele surse, poate o cifră cam „umflată”, dar care arată dimensiunea dezastrului militar otoman suferit pe meleaguri vasluiene). Oastea moldovenească a capturat toate tunurile otomanilor și mai bine de o sută de steaguri, alături de circa 4.000 de prizonieri. Este de menționat faptul că orice încercare a turcilor de a se replia și de a încropi vreo rezistență a fost sortită eșecului. Generic vorbind, retragerea turcilor s-a efectuat foarte rapid și în dezordine, înspre Dunăre, timp de circa trei zile, având permanent cavaleria moldoveană și polonă pe urme, fiind hărțuiți permanent de către aceștia, loviți, uciși și prădați încontinuu, iar oprirea a avut loc la Isaccea, în Dobrogea. De exemplu, la Ivănești, în locul numit „Vadul Turcilor”, ar fi avut loc masacrarea trupelor turcești împotmolite în vadul mlăștinos, iar cronicarul otoman menționat anterior scria în cronica sa căcă aici li s-au luat otomanilor „capul și cămășile”(este vorba despre cămășile de zale). Cronicarul polon Jan Długosz arăta că „foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate… Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”. De asemenea, o cronică ardeleană contemporană lui menţiona că „Ştefan s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”. Concomitent cu luptele terestre, o flotă otomană încercase, fără succes, să cucerească Chilia și Cetatea Albă. Trupele muntene, comandate de voievodul muntean Basarab Laiotă cel Bătrân („călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal Pașa-zade), au părăsit câmpul de luptă fără a intra în acțiune. Asta după ce, în prealabil, menținuse contactul cu Ștefan, furnizându-i informații prețioase bunei pregătiri a bătăliei. Mai mult chiar, se mai vehiculează și informația că Laiotă Vodă ar fi atacat parte din trupele otomane care se retrăgeau trecând prin Muntenia. Practic, se zice că Laiotă, în fruntea unui corp de oaste, a tăiat calea unei trupe turcești de circa 8.000 de oșteni ce se retrăgea din Moldova și i-a nimicit într-o luptă în care, cu mâna sa, conform cronicilor, taie capul unui pașă turc.
Prizonierii turci, cu excepția celor aparținând unor mari familii otomane („utilizabili” pentru scopuri diplomatice), au fost trași în țeapă, iar cadavrele lor arse. Se spune că, și la o sută de ani după bătălie, se mai vedeau lângă Vaslui movilele formate din resturile umane (se pare că moldovenii au ars pe loc cadavrele celor căzuți în bătălie) și trei cruci de piatră ridicate în memoria victimelor dintre creștinii căzuți în luptă. Două dintre movilele respective mai erau vizibile încă pe la începutul secolului al XX-lea în apropiere de malurile râului Racova. Revenit la Suceava, Ştefan îşi anunţa victoria principilor creştini, arătând că „am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul sabiei noastre”. El îndemna, totodată, la continuarea luptei, turcii fiind slăbiţi în urma dezastrului de la Vaslui, domnul Moldovei temându-se de reacţia sultanului, care nu putea lăsa nerăzbunată o asemenea înfrângere. Firește, replica a constat într-o nouă campanie otomană, în 1476, soldată cu înfrângerea inițială a lui Ştefan la Războieni (sau Valea Albă). După înfrângerea de la Podul Înalt, patru dintre comandanții otomani de rang înalt căzuți prizonieri, împeună cu 36 de steaguri și parte din pradă, au fost trimiși drept „cadou” de către Ștefan cel Mare regelui Cazimir al Poloniei, cu rugămintea de a-l sprijini și pe viitor cu bani și trupe împotriva otomanilor. Scrisori ale lui Ștefan (în care descria victoria și cerea ajutor militar pentru răzbunarea otomană la care se aștepta), precum și prizonieri și steaguri capturate au fost trimise atât Papei cât și regelui maghiar Matia Corvin. Este celebru faptul că Papa i-a conferit lui Ștefan titlul de „Athleta Christi”, iar regele polonez a invocat lipsa oamenilor și a fondurilor cerute, iar regele maghiar a scris (total eronat) capetelor încoronate ale Europei că el este de fapt cel care a înfrânt o mare oaste otomană condusă de voievodul muntean. Iar Ștefan e menționat în scrisoare ca fiind comandantul armatelor regale. „Fake news” de acum peste cinci secole…În anul următor, totuși, cu ocazia invaziei otomane conduse de către însuși sultanul Mahomed al II-lea, trupele ardelene trimise în ajutor de Matia Corvin au fost foarte utile moldovenilor în balanța luptelor care au urmat. Cronicile otomane au notat „sfios” că sultanul Mahomed al II-lea a fost puternic afectat la aflarea dezastrului „excursiei” trupelor sale prin Moldova, că nu ar fi ieșit din cortul său și nu a vrut să primească pe nimeni timp de vreo trei zile. Firește, a încercat să-și ia revanșa în anul care a urmat, iar trupele comandate de el au obținut o victorie tactică importantă la Valea Albă, fiind însă învinse ulterior și alungate spre Dunăre de oștile moldovenilor și de aliații ardeleni. Același Jan Dlugosz amintit anterior, în a sa „Cronică a Poloniei”, ne lasă scris că, după bătălia de la Vaslui, Ștefan a postit timp de 40 de zile cu apă și pâine, interzicând în toată țara să îi atribuie cineva lui marea victorie, voievodul spunând că „aceasta îi aparține lui Dumnezeu, și nu lui”. Referitor la vestita victorie de la Vaslui, Jan Dlugosz scria despre Ștefan cel Mare: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior comandanților eroi, pe care atât de mult îi admirăm; acesta în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra Turcilor o biruință așa de măreață. După judecata mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze șefia și conducerea întregii lumi și mai ales funcția de șef suprem și comandant în contra Turcilor printr-o sfătuire, învoială și hotărâre a tuturor creștinilor, fiindcă alți regi și principi catolici sunt aplecați spre trândăvie, plăceri lumești sau războaie civile”. O altă cronică, una lituaniană, de data aceasta, care descrie bătălia de la Vaslui și prada luată de moldoveni menționează și execuția prin tragere în țeapă a celor 11.000 de prizonieri otomani (cifră, firește, mult „umflată”). Cronica aceasta lituaniană mai descria și desfășurarea ulterioară a unei solii moldovene la sultanul otoman. Solii, încărcați de „daruri mari” pentru sultan, s-ar fi plâns acestuia, în numele lui Ștefan, de turcii „lotri și fugari” care, fără știrea sultanului, au intrat în Moldova și au făcut mari stricăciuni. Și se mai zicea cum că Ștefan îl ruga pe sultan să-i înapoieze lui pe turcii fugiți înapoi în Imperiul otoman și pe care nu a apucat să-i pedepsească pentru fapta lor. Greu de crezut faptele descrise de această cronică, dar aceasta mai spune că sultanul i-a trimis pe soli înapoi în Moldova doar în cămăși și desculți. Eu cred că i-ar fi scurtat de cap mai degrabă, conform obiceiurilor vremii.
Anul următor, a urmat, cum ziceam, revanșa sultanului. Bătălia care a urmat a avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (în județul Neamț de azi), la data de 26 iulie1476, între o mult mai mică oaste moldovenească aflată sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata otomană invadatoare, condusă chiar de către sultanul Mahomed al II-lea. Ca și-n anul precedent, turcilor li se alăturase și o oaste a voievodului Țării Românești, Basarab Laiotă cel Bătrân. Oastea moldoveană a fost învinsă la Războieni, dar cronicile spun că pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Conform surselor din cronici, dacă turcii au pierdut, zice-se, circa 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut foarte mulți oșteni, printre care și 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape o mie de oameni care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri de către turci. Cronicarii vremii au mai menționat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce poate fi, cel mai probabil, o sursă a toponimului „Valea Albă”. Ștefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu restul supraviețuitorilor oastei sale, la garnizoanele sale de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Spre sfârşitul lunii august 1476, otomanii încep retragerea, fiind urmăriţi de oastea lui Ştefan şi de trupele ardelene, venite, totuşi, prea târziu în ajutor. Matia Corvin acționa cu întârziere și cu scopuri proprii mai puțin creștinești…Mahomed al II-lea Cuceritorul, având o oaste care suferise pierderi însemnate, fără obișnuita sa cavalerie ușoară care să asigure armatei aprovizionarea prin jaf cu alimente și nutreț și cu linii de comunicație cam lungi, întinse de la Dunăre până la Cetatea Neamțului, a fost nevoit să se retragă din fața Oștii celei Mari a moldovenilor care se reunise în nordul Moldovei, pregătită să-l respingă peste hotare pe sultan.
La începutul lui noiembrie 1476, Ştefan şi voievodul transilvan pătrund în Ţara Românească, aducându-l la domnie pe Vlad Ţepeş (1456 – 1462, 1476), care nu va rezista însă mai mult de două luni. Trebuie spus că urmările campaniei otomane din 1476 în Moldova au fost dramatice: ţara a fost devastată de raidurile tătărăşti şi otomane, multe bunuri au fost jefuite, activităţile economice au fost perturbate. Cu toate acestea, Ştefan continuă eforturile diplomatice pentru menţinerea coaliţiei antiotomane, dar în zadar. Conştient că lupta cu Imperiul Otoman nu poate fi câştigată pe termen lung, Ştefan a acceptat să plătească, din nou, tribut sultanului, în a doua jumătate a anului 1479 sau în prima parte a anului 1480. Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
„Victoria din mlaștină – Vaslui 1475”, publicat în numărul 228 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.
Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu „Istoria Românilor”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976
http://www.eualegromania.ro/2018/09/20/batalia-de-la-podul-inalt/
https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/batalia-de-la-vaslui/
https://doxologia.ro/imagine/lupta-de-la-podul-inalt-cea-mai-mare-victorie-lui-stefan-cel-mare-1475
http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/10-ianuarie-1475-la-podul-inalt-pe-care-i-a-biruit-stefan-voda-nu-atata-cu-vitejia-cum-cu-mestesugul/
https://historia.ro/sectiune/general/cum-s-a-desfasurat-batalia-de-la-vaslui-cea-mai-565141.html
https://momenteistorice.ro/batalia-de-la-podul-inalt-victoria-lui-stefan-cel-mare/
https://istorieveche.ro/2015/01/11/batalia-de-la-vaslui-cronicile-vremii/
https://www.monitoruldevaslui.ro/2022/01/stefan-cel-mare-si-batalia-de-la-vaslui-din-10-ianuarie-1475/
https://www.youtube.com/watch?v=Vs3Aw0SLRSo
https://www.youtube.com/watch?v=ehc9yip38pk
https://cadranpolitic.ro/10-ianuarie-1475-batalia-de-la-vaslui/
https://historia.ro/sectiune/general/batalia-de-la-vaslui-cea-mai-mare-infrangere-a-2233611.html
