Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Marica Brâncoveanu, „reazemul” Sfinților Martiri Brâncoveni…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on octombrie 26, 2023
Motto: „…cu bărbăție sfântă a îndurat moartea evlaviosului ei soț și a iubiților ei fii, a răbdat temnița și exilul refuzând orice compromis cu ucigașii neamului ei, ca mai apoi, cu un curaj vrednic de toată lauda, cu mari cheltuieli, dar mai ales cu riscul pierderii propriei sale vieți, să aducă în țară scumpele oseminte ale Domnitorului Martir”. – Patriarhul Daniel despre Marica Brâncoveanu, 12 iulie 2020
Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă propun să adăstați măcar câteva clipe în amintirea celei ce-a fost Maria Brâncoveanu, cea căruia atât soțul său cât și lumea i-a spus Marica sau Doamna Marica. Această femeie puternică a vremii sale a fost soție, mamă, filantrop și veritabil lider al familiei decapitate odată cu moartea martirică a voievodului Constantin Brâncoveanu. A avut o conduită plină de bun simț în toată viața sa, iar în moarte a rămas la fel de discretă ca și în viață. Nici azi nu se știe cu exactitate locul în care odihnește, dar datorită perseverenței și iubirii sale, avem azi, acasă, moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu. Data naşterii Maricăi nu se cunoaşte cu exactitate, anul avansat de diverse izvoare fiind cuprins între 1663 şi 1664. Maria (Marica) Brâncoveanu a fost fiica lui Neagu postelnicul din Negoeşti şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, cel care fusese domn al Ţării Româneşti, între anii 1669-1672. Acest bunic al Maricăi era cel mai mic dintre fiii lui Mihai Grecul din Târgşor, boierit de Mihai Viteazul, un om bogat, fratele mai mic al Tudorei din Târgşor, ibovnica lui Mihai Viteazul. Încă din timpul domniei acestuia, viitorul soţ al Mariei și viitor domn al țării, Constantin Brâncoveanu, îndeplinea la Curtea Domnească atribuțiile rangului boieresc de paharnic domnesc, făcându-se cunoscut pentru priceperea, nobleţea, destoinicia şi blândeţea sa. A fost aproape firesc ca stirpea strălucită din care se trăgea Brâncoveanu, pe lângă toate calităţiile sale personale, să conducă spre certitidinea ca Maria să fie susţinută de familie în vederea unei căsătorii cu tânărul boier. Pe linie maternă, Constantin Brâncoveanu era descendent direct din stirpea Cantacuzinilor, neam renumit din care, în secolul al XlV-lea, Ioan Cantacuzino fusese împărat al Bizanţului. Pe linia genealogică a tatălui său, Brâncoveanu era urmaș al boierilori Craioveşti, puternică familie boierească, dar şi înrudit cu Matei Basarab, fapt pentru care se considera, ca urmare firească, coborâtor din Basarabii întemeietori ai Țării Românești. Marica moştenise de la tatăl său Popeştii, un sat din Târgşor, cu pământuri, oameni, vie, moară, pădure şi un conac. Antonie din Popeşti şi-a mărit substanţial averea şi şi-a căsătorit fiul, pe Neagoe, cu o anume Elena, despre care istoricul ploieștean Paul D. Popescu avansează ipoteza că ar putea fi o rudă sau fina Elinei Cantacuzino, bunica lui Constantin Brâncoveanu. Părinţii Mariei se numeau Neagoe şi Elena și o alintau, de mică, Marica, nume pe care îl va purta întreaga viaţă viitoarea doamnă a Ţării RomâneştiAcelași istoric ploieștean Paul D. Popescu nota într-un studiu extins al dumisale dedicat Maricăi Brâncoveanu: „La 3 martie 1669, când bunicul ei s-a urcat în tronul Ţării Româneşti, Marica era o copilă de cinci-șase ani. Desigur, curţile domneşti de la Bucureşti erau mult mai mari şi mai impozante decât cele de la Popeşti, dar viaţa nu se deosebea prea mult. Antonie Vodă era la fel de modest, de chibzuit şi de econom cu banii vistieriei ca şi cu ai lui proprii. Când bunicul ei a murit, în scaun, în februarie 1872, Marica nu împlinise zece ani şi s-a întors, cu părinţii ei, fără prea mari regrete, la curţile lor“. Crescând, Maricăi i s-a dus vestea că este frumoasă, cuminte, educată, chibzuită şi ştiutoare de carte. Zestrea sa, nu foarte mare, având în vedere că avea mulţi fraţi şi surori, era formată, în principal, din moşia Popeştilor, din Prahova. Pe de altă parte, Constantin Brâncoveanu era deștept, educat și bogat.Toate jupânesele l-ar fi vrut de ginere, iar toate jupâniţele se uitau după el. Să nu uităm faptul că a fost ulterior domnitorul cu cele mai întinse moșii din istoria Țării Românești. Mărturiile vremii ne spun că un posibil rol important în căsătoria lor l-ar fi avut și bunica lui Constantin Brâncoveanu, Elina Cantacuzino.
De altfel, nunta celor doi a avut loc chiar la conacul acesteia de la Filipești. Elina Cantacuzino a fost cea care a vegheat asupra Maricăi, ca şi asupra lui Constantin Brâncoveanu, nepotul de fiu rămas orfan după răscoala din 1655 a seimenilor şi dorobanţilor din Ţara Românească. Doamna Elina a fost cea care l-a crescut şi l-a şcolit la cele mai înalte standarde ale epocii. Doamna Elina, cea care-i „ţinea loc de tată”, a aranjat să o întâlnească pe jupâniţa Marica din Popeşti, cu aproape zece ani mai tânără decât el. S-au plăcut şi s-au căsătorit cu mare fast, la Filipeşti, în palatul doamnei Elina, prin 1674 (unele surse spun și 1675 sau 1676). În momentul căsătoriei, Constantin era mare dregător de rangul doi, iar în câţiva ani parcurge mai multe funcţii care au culminat, la 28 octombrie 1688, la moartea unchiului său Şerban Vodă, cu urcarea pe tronul Ţării Românești, ca o urmare firească a sorților vremii și a condițiilor propice pentru aceasta. Ajuns pe tron însă, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni şi mai longevivi domnitori ai istoriei principatelor române, domnind peste un sfert de veac, ceea ce a reprezentat o performanță în sine în condițiile acelor vremuri. În același studiu a respectivului istoric ploieștean pe care-l aminteam anterior stă scris că: „soţia l-a ajutat cum nu se poate mai bine pe acest drum. Ea a ştiut să schimbe scurteica de miel de mică boieroaică cu moloteaua de jderi de mare jupâneasă şi apoi cu samururile de doamnă a ţării şi odată cu aceasta a schimbat şi obiceiurile, putând să-i stea alături domnului. Nu şi-a lăsat însă nici scurteica, mărirea nu i-a dat fumuri. A voit să rămână şi a rămas, o bună gospodină, numai că acum gospodăria era imensă şi creştea mereu. Şi ea trebuia să-şi ajute soţul, atât de ocupat cu treburile politiceşti, să ţină din scurt nenumăraţii vechili de la multele lor moşii, vii, mori, ca şi ispravnicii de la nenumăratele palate, conace şi mănăstiri“. În familia Brâncovenilor s-au născut, până la urmă, unsprezece copii, şapte fete şi patru băieţi. Până în 1688, când Constantin Brâncoveanu a urcat pe tron, cei doi soți aveau deja patru fiice: Stanca, Maria, Ilinca și Safta. La doi ani după căsătorie, li s-a născut primul copil, o fată pe care au botezat-o Stanca, numele bunicii sale din partea tatălui, Stanca Cantacuzino. Au urmat Maria, în 1678, şi Ilinca, în 1682. În 1683, în familia Brâncoveanu, s-a născut primul băiat, Constantin, cel care a suferit cele mai mari chinuri, torturat împreună cu tatăl său, voievodul Constantin Brâncoveanu, în urma mazilirii voievodului, când toată familia a fost închisă la Constantinopol. În 1685, s-a născut Ştefan și s-au născut apoi Safta, în 1686, Radu, în 1690, Ancuţa, în 1691, Bălaşa, în 1693, şi Smaranda, în 1696. În 1697 sau 1698, în familia domnitoare, s-a născut şi cel din urmă băiat, Matei. Toți acești copii ai celor doi soți au fost crescuți și educați exemplar. După cum aminteam anterior, Constantin Brâncoveanu, la cererea şi la rugămintea Sfatului Țării, acceptase domnia, devenind domnitorul Ţării Româneşti, în anul1688. Venirea la domnie a lui Constantin Brâncoveanu a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea puternicului şi bogatului neam brâncovenesc, cu adânci rădăcini în negura vremurilor trecute. Numele lui Constantin Brâncoveanu avea să fie cunoscut, în timpul lungii sale domnii, în tot Orientul creştin, mai ales datorită uriaşelor sale averi, atât cele moştenite, cât şi cele acumulate înainte şi mai ales în timpul domniei, care i-au îngăduit să acorde mult ajutor celor supuşi stăpânirii otomane. Nu degeaba îi spuneau otomanii Altân Bey (adică „Prințul aurului”)! Ajunsă pe tronul Ţării Româneşti în timpul căsătoriei cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, Marica Doamna a devenit o femeie de excepţie a istoriei româneşti. Pentru că ea a fost o mare susţinătoare şi finanţatoare a învăţământului şi culturii, un excelent administrator al averii fabuloase a Brâncovenilor şi mamă a celor unsprezece copii. O doamnă a istoriei românilor, în toate sensurile cuvântului, Marica Brâncoveanu a fost, potrivit celor spuse de istoricul ploieştean Paul D. Popescu, „una dintre acele femei modeste şi la locul lor care nici cu gândul nu gândesc că ar putea ajunge la bogăţie, la mărire şi la putere. Dar, odată ajunse acolo, îşi încordează puterea şi voinţa şi reuşesc să facă faţă situaţiei, să depăşească greutăţile şi dramele cu demnitate, câştigând un mare prestigiu şi dreptul de a intra în istorie“.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
De altfel, Marica Brâncoveanu a devenit recunoscută ca un excelent administrator al fabuloasei averi a Brâncovenilor. Ea organiza activitatea pe moşiile familiei şi controla marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneţia sau Amsterdam. În timpul domniei lui Brâncoveanu, Ţara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale, în urma lor rămânând un mare număr de ctitorii religioase şi un stil arhitectural unic ce le poartă numele. Fiind o vizionară și înclinată spre educașie și cultură, Marica a sprijinit toate demersurile culturale iniţiate de către soţul ei, tipărirea de cărţi în limbile română, greacă, slavă şi chiar arabă, turcă sau georgiană, precum și în crearea unui stil arhitectural caracteristic epocii, care va purta numele lui Brâncoveanu, dezvoltarea artelor decorative, ctitorirea a peste zece biserici şi mănăstiri, restaurarea lăcaşurilor de cult mai vechi (printre care Cozia şi Curtea de Argeş). Nu trebuie să uităm că au zidit în Transilvania lăcașuri de cult de renume. Astfel, au ctitorit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Totodată, în Constantinopol au ridicat biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata. Marica a gestionat permanent acordarea de ajutoare din partea domnitorului către aşezămintele bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat căzute sub dominaţia otomană şi a gestionat permanente relații cu toate patriarhiile ortodoxe.Totodată, nu trebuie să uităm și faptul că învăţământul a fost una dintre preocupările constante ale familiei domnitoare. Brâncovenii au sprijinit Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, împreună cu activitatea şcolilor din mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea din Bucureşti şi celelalte oraşe importante ale ţării. Trebuie s ne amintim și că au înfiinţat biblioteci, la mănăstirile Hurezi şi Mărgineni, acestea fiind înzestrate cu cărţi procurate din marile centre universitare din Occidentul european sau tipărite în tipografii susţinute, pe cheltuiala familiei domnitoare şi a mitropolitului Antim Ivireanu.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost una de succes, dar, din păcate, Țara Românească era situată la confluența a două mari imperii concurente: Imperiul Austriac și Imperiul Otoman. Deşi reuşise să fie confirmat pe viaţă în domnie (1699) şi reconfirmat de noul sultan în 1703, Constantin a încercat în permanenţă să-şi asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conştient de precaritatea situaţiei sale. Cronicile ne spun că o luptă între otomani și ruși precum și neascultarea unei căpetenii care a acordat sprijin direct rușilor l-au pus pe Brâncoveanu într-o poziție vulnerabilă față de otomani. Drept urmare, a fost unul dintre multele motive găsite de sultan și ai săi pentru a-l elimina și a-i confisca averile despre a căror valoare fabuloasă i se dusese vestea. Probabil acesta a fost motivul principal! Sultanul s-a folosit în demersul său și de „reclamațiile” venite de la Ștefan Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, precum și de la soția acestuia, Păuna. Adică de trădarea acestora! Cu toate că, practic, erau finii de cununie ai lui Brâncoveanu și ai Doamnei Marica, cei doi nu s-au sfiit să-și trădeze nașii. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, în 1714,atunci când, în Miercurea Mare, cea a Trădării, a început calvarul Brâncovenilor. Începând cu faptul că Domnul a fost mazilit, iar Ștefan Cantacuzino a fost înscăunat pe tron a doua zi. Interesantă a fost reacția lui Brâncoveanu la înscăunarea acestuia, spunând că a fost bine că se pusese un domn român…Ultimele cuvinte pe care Brâncoveanu i le-a adresat trădătorului au fost, conform cronicilor vremii: „Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine“. În Vinerea mare, Brâncovenii luau drumul închisorii și robiei către Constantinopol. Familia domnitoare, cu copii, gineri, nurori şi un nepot, a fost purtată în căruţe, flancate de otomani, prin faţa foștilor supuși Au ajuns la Stambul și au fost închişi, din 15 mai, la Fornetta, Ediculè şi Groapa Sângelui, unde au fost supuşi la torturi îndelungate. În ziua de Sfântă Marie Mare,pe 15 august 1714, când Marica Brâncoveanu ar fi trebuit să-şi sărbătorească onomastica şi domnitorul împlinea 60 de ani, şi-a pierdut soţul şi pe cei patru băieţi, care au fost decapitaţi. În ziua de 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii, împreună cu clucerul Ianache Văcărescu, au fost scoşi din temniţă, desculţi, numai în cămaşă. Convoiul, care era deschis de cel mai mic dintre copii, Matei, şi era închis de voievodul Brâncoveanu, a fost purtat pe uliţele Constantinopolului spre locul de execuţie, din apropierea seraiului. Acolo, în faţa sultanului Ahmed al III-lea şi a marelui vizir, în prezenţa solilor curţilor europene, au fost omorâţi prin tăierea capului, întâi sfetnicul Ianache Văcărescu, continuând cu cei patru fii – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi încheind cu domnul român.
Cumplita scenă a durat, potrivit martorilor oculari, un sfert de oră. Tot un contemporan al domnitorului a lăsat mărturie că atunci când i-a venit rândul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, în vârstă de 11 ani, acesta îngrozit s-a aruncat la picioarele sultanului, implorând să fie lăsat în viaţă căci se va face musulman. A intervenit atunci tatăl său, voievodul Brâncoveanu, care dintr-o adâncă şi neînfrântă rezistenţă morală, după luni de tortură inimaginabilă, i-a spus că dacă ar fi cu putinţă, e mai bine să moară de o mie de ori decât să-şi renege credinţa pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ. Împotriva tuturor uzanțelor, femeile au fost percheziționate și li s-au luat bijuteriile. Cei doi nepoți, Constantin, fiul celui dintâi fecior al domnului, și Maria, fiica lui Ștefan, au fost condamnați la robie în seraiul sultanului, iar restul familiei a urmat calea exilului. În primele zile după martiriul Brâncovenilor au urmat câteva zile în care restul familiei s-a temut de o soartă similară celor uciși, dar sentința lor a fost închisoarea pe viață.Trupurile Brâncovenilor uciși au fost târâte prin oraş şi apoi aruncate în apele Bosforului, de unde au fost pescuite de nişte pescari şi înmormântate într-o mănăstire ortodoxă, la Halki, iar capetele purtate în pari şi înfipte la poarta palatului unde au stat trei zile, după care au fost aruncate în mare. Pentru felul cum au murit, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat, în 1992, sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Se spune că tocmai în ziua martiriului Brâncovenilor, Păuna Cantacuzino, noua doamnă a Țării Românești, suferea un șoc la Mănăstirea Dintr-un lemn. În timpul liturghiei de Sfântă Măria Mare, pe poala icoanei Maicii Domnului, ar fi văzut aievea cum li se taie capetele Brâncovenilor și ar fi înnebunit. Doamna Marica, care ar fi fost poate mai îndreptățită să înnebunească decât fina ei, a fost totuși întărită cu putere de sus pentru a putea duce suferința pierderii soțului și fiilor. „Deși Doamna Maria Brâncoveanu a supraviețuit fizic martirizării familiei sale, totuși putem spune că ea a murit de cinci ori, a murit de fiecare dată când cei patru fii și soțul ei au plecat capul sub sabia călăului”, spunea Părintele Patriarh Daniel în 2014, la un concert jubiliar dedicat doamnei. Marica Brâncoveanu şi membrii familiei care scăpaseră de urgia sultanului au fost închişi la Bostangibaşa, unde au stat timp de şapte luni. Au reuşit să scape de aici, după ce au fost răscumpăraţi cu suma de o sută de pungi de galbeni, dar s-a dispus surghiunirea lor pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz, de unde au fost eliberaţi ulterior în octombrie 1716, permiţându-li-se întoarcerea în ţară. Practic, Marica Brâncoveanu nu s-a lăsat pradă durerii, pentru că avea lucruri importante de făcut și, cu daruri scumpe făcute mamei sultanului, și-a răscumpărat cei doi nepoți făcuți robi, apoi a strâns cu greu alți bani pentru a-și răscumpăra libertatea ei și a familiei. A reușit, după multe dificultăți, dar, aflând despre aceasta, Ștefan Cantacuzino, trădătorul Brâncovenilor, i-a mituit pe înalții slujbași otomani, care au transformat firmanul de eliberare într-unul de surghiun, astfel că, în 1715, doamna și familia au plecat în exil în Caucaz. După Brâncoveanu, în țară s-au schimbat trei domni, iar Oltenia a ajuns sub stăpânire austriacă. Cum aminteam anterior, Doamna Marica Brâncoveanu a luat drumul către țară abia la finele lui 1716, după ce Ștefan Cantacuzino și tatăl lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, fuseseră spânzurați la Constantinopol. Istoria a consemnat faptul că alți trei părtași la trădarea Brâncovenilor au murit în acel an, făcând să se adeverească ultimele cuvinte adresate de Brâncoveanu finului său. Doamna Maria, împreună cu toată familia sa, a reuşit să ajungă în ţară abia în 1717, eliberaţi din surghiunul de la Kutahia, unde fuseseră ţinuţi și au ajuns la Bucureşti împreună cu noul domn învestit de sultan, Ion Mavrocordat. Apoi a început un lung proces de recuperare a moşiilor, viilor, palatelor, fiind ajutată de împăratul german Carol al VI-lea, apropo de banii familiei depuși în băncile occidentale. Firește că mare parte din acei bani nu i-au mai văzut înapoi! Apoi a făcut împărțirea averii, asigurând jumătate din ea unicului nepot, Constantin, care urma să ducă mai departe numele voievodului.
Însă marea sa lucrare a fost recuperarea rămășițelor pământești ale sfântului ei soț. Pe scurt, osemintele lui Constantin Brâncoveanu şi ale fiilor săi au fost aduse în ţară abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730), de către Marica Brâncoveanu, şi au fost înmormântate alături de osemintele lui Ion Mavrocordat în biserica Sf. Gheorghe Nou, ctitorie brâncovenească. Anterior, prin grija credincioșilor Patriarhiei de Constantinopol, osemintele domnului martir fuseseră înhumate la Mănăstirea Panaghia Kamariotisa de pe Insula Halki, căreia îi făcuse mai multe donații de-a lungul timpului. Abia după patru ani a reușit Marica Brâncoveanu să aducă osemintele soțului acasă și, probabil, pe ale fiilor săi. La necropola domnească pregătită la Mănăstirea Hurezi nu mai putea fi dus, pentru simplul fapt că, din 1718, Oltenia era sub stăpânire austriacă. Astfel, în iulie1720, l-a îngropat la ctitoria domnitorului închinată Patriarhiei Ierusalimului, Sf. Gheorghe Nou. Sub lespedea neinscripționată de la Sf. Gheorghe Nou din București, domnitorul a odihnit discret, fără să fie descoperit, timp de două secole. Singurul martor al prezenței lui sub lespedea anonimă i-a fost o candelă de argint dăruită de Doamna Maria și la fel de discret inscripționată cu textul: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, careași Măria Sa nădăjduiește în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7228 (1720).” Candela a fost descoperită înaintea comemorării inițiate de Nicolae Iorga în 1914.
„Oameni care au fost”. Marica Brâncoveanu, „reazemul” Sfinților Martiri Brâncoveni…
După descoperirea obiectului, care dovedea că domnitorul odihnește la Sf. Gheorghe Nou, ceremoniile au fost mutate de la Mănăstirea Hurezi la biserica din București. După 278 de ani de la moartea Brâncovenilor, în iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, condus de Patriarhul Teoctist, a decis: „De acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache să fie cinstiți cu sfinții în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscriși în sinaxar, carțile de cult, precum și în calendarul Bisericii noastre”. Osmanologul Mihai Maxim a descoperit, la Istanbul, în Marea Arhivă a Vizirilor, arzul (memoriul, plângerea) Maricăi Brâncoveanu, adresat Divanului – petiție unică în istorie a unei femei și încă nemusulmane – prin care apriga Doamnă cerea restituirea bunurilor confiscate ale Domnitorului hain (trădător, în turcă). Marica Doamna fusese, până la tragica ei onomastică, o femeie devotată și cuminte, care – așa cum au spus istoricii – „a știut să schimbe scurteica de miel de mică boieroaică cu moloteaua de jderi de mare jupâneasă și apoi cu samururile de Doamnă a Țării”.
„Oameni care au fost”. Marica Brâncoveanu, „reazemul” Sfinților Martiri Brâncoveni…
Doamna Maria și-a sprijinit soțul în timpul domniei în ctitorirea de biserici, în tipărirea de cărți pentru ortodocșii din Orientul Apropiat și chiar în gestionarea moșiilor și averilor. A ctitorit Biserica Bolniței de la Mănăstirea Hurezi (1699), Biserica Sf. Nicolae „Dintr-o zi” din București (1703), mănăstirile Surpatele (1706) și Viforâta (1713). Pe o moșie moștenită de la tatăl ei, postelnicul Neagu, Doamna Maria a rectitorit la București Biserica Sf. Nicolae „Dintr-o zi”, „rădicând acea (biserică) dă lemnu din temelie, dă piatră o au zidit, foarte iscusită și gingașă făcând-o, o au înfrumusețat cât și pă din afară precum să și vede”, după cum scria cronicarul Radu Greceanu. Aceasta a servit ca loc de rugăciune domnitorilor până la 1830. Printr-un coridor suspendat peste actuala stradă a Academiei, aceștia intrau din casele lor direct în cafasul bisericii situate în spatele reședinței domnești de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei). Același Radu Greceanu scria: „După aceia și în județul Vâlcii, unde să chiamă Surpatele, dân temelie iarași au zidit o mănăstioară cu toată cheltuiala mării sale, foarte frumoasă, făcându-i și curte dă zid înprejur și chilioare si dă toate, precum să si vede, înpodobindu-o și cu odăjdii si alte odoară bisericești scumpe și foarte frumoase și cu bună zestre, moșii, vii și altele, o au întărit”. Spre sfârșitul domniei, Doamna Maria, văzând starea în care se afla Mănăstirea Viforâta, veche ctitorie a familiei Basarabilor, a renovat-o complet: a pardosit biserica, i-a lărgit ferestrele, a pictat-o și înzestrat-o cu veșminte, a ridicat chilii, a înălțat zidul împrejmuitor și a construit o clopotniță. Patriarhul Daniel a afirmat relativ recent, la un eveniment public închinat memoriei Brâncovenilor:„Doamna Marica rămâne pentru fiecare femeie creștină o pildă de evlavie și nădejde în vremuri de grele încercări, de răbdare în cea mai grea suferință, de mamă care și-a crescut copiii în neclintită credință, de soție iubitoare și devotată, valori transmise și urmașilor ei care au strălucit prin evlavie şi filantropie”. Istoria consemnează că, în ultimii ani de viață, Doamna Marica se retrăgea adesea la Mănăstirea Surpatele, unde petrecea ore întregi în fața icoanei Maicii Domnului. Uneori pleca de aici, prin codrii seculari, spre Mănăstirea Dintr-un lemn, pe un drum existent și astăzi. Localnicii spun că acea cărare a fost udată cu lacrimi, motiv pentru care ei o numesc „Drumul lacrimilor“ sau „Drumul Doamnei“. Nu după multă vreme, vrednica Doamnă Marica Brâncoveanu s-a mutat la cele veșnice, alăturându-se restului familiei pe care a pierdut-o atât de năprasnic.
„Oameni care au fost”. Marica Brâncoveanu, „reazemul” Sfinților Martiri Brâncoveni…
Anul trecerii Doamnei Marica la Domnul este consemnat ca fiind 1729, însă locul mormântului său nu se cunoaște cu exactitate se vehiculează ideea că ar fi fost înmormântată tot la Biserica Sf. Gheorghe Nou, alături de soțul ei. Poate vom afla vreodată acest lucru. Până atunci, îndemnul meu este să plecăm un gând în amintirea tuturor Brâncovenilor, la un loc cu amintirea acestei Doamne de legendă! Pentru astăzi am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Marcu, George (coord.) – „Dicţionarul personalităţilor feminine din România”, Editura Meronia, Bucureşti, 2009
Marcu, George (coord.) – „Enciclopedia personalităţilor feminine din România”, Editura Meronia, Bucureşti, 2012
Mateescu, Iuliana – „Diata Doamnei Maria Brâncoveanu”, Editurile Idaco – Dar din har, 2014
https://www.agerpres.ro/documentare/2019/08/15/romani-celebri-doamna-maria-brancoveanu–356277
https://jurnalspiritual.eu/marica-brancoveanu-dreptul/
https://bucurestiivechisinoi.ro/2016/01/diata-mariei-brancoveanu/
https://basilica.ro/portret-doamna-maria-brancoveanu-alaturi-la-bine-si-la-greu-de-sfantul-ei-sot/
https://bucurestiivechisinoi.ro/2016/01/diata-mariei-brancoveanu/
https://www.gandul.ro/puterea-gandului/altan-bey-bacsis-regesc-pentru-gade-13100482
https://bisericabrancoveanu.wordpress.com/2023/08/14/doamna-maria-brancoveanu-schita-de-portret/
