Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…”. Printre pacte și tratate…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 22, 2022
Motto: „O singură moarte este o tragedie; un milion este statistică. ”- Stalin
Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența…Și în această săptămână, am să vă propun o altă călătorie în timp, prin care să ne aducem aminte de o întâmplare istorică nefericită, ce a generat multe lacrimi și mult sânge, fiind, de fapt, „focosul” ce a detonat bomba celui de-al doilea război mondial, în afară de cauzele mult mai ample ale acestui accident nefericit al speciei umane. Și mă voi referi la acel act pe care, îndeobște, îl știm ca Pactul Ribbentrop-Molotov și care, într-o măsură care ne privește direct, are consecințe până azi…Și cine știe până când?! Probabil mult după existența generației mele! Pe contul meu de Facebook obișnuiesc să postez, zilnic, frânturi din ceea ce eu am denumit „micul meu calendar enciclopedic”, prin care mai zic câte ceva despre cele ce s-au întâmplat în fiecare zi de-a lungul istoriei, despre fapte, date, întâmplări ori personalități care au marcat trecerea timpului. Așa că, la secțiunea de comentarii, la fiecare zi de 23 august, de mulți ani încoace, găsesc multă lume care se miră că postez câteva informații despre acest tratat infam ce a avut loc la 23 august 1939…Adică mulți se miră, de fapt, de coincidența datei de 23 august, apropo de cele întâmplate cinci ani mai târziu, în 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei…Și am ajuns să vă propun azi câteva considerente despre acest Pact pentru simplul motiv că Rusia de azi folosește aceeași retorică în relațiile internaționale ca atunci, în 1939, la momentul semnării Pactului respectiv și țintește să demoleze cât mai mult și mai multe din arhitectura relațiilor internaționale actuale pentru a-și mări ambițiile sale pur imperiale și, totuși, lipsite de „putirință”…Cu tot cu tătucu’ lor din fruntea bucatelor și a „ceaiurilor” moscovite!
Dar ce a fost acest act? Păi, să vedem, pe scurt! Astfel, istoria a consemnat că, la 23 august 1939, s-a semnat un document important, dar, cum spuneam nefericit şi controversat, în același timp, respectiv „Tratatul de Neagresiune Sovieto-German”, cunoscut publicului larg, cum ziceam anterior, sub numele de „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Acest tratat a redefinit, oficial, relaţiile germano-ruse, care, în sine, a dat semnalul unei reorganizări a diplomaţiei europene de până atunci, diplomație ce se baza cam pe excluderea ori „nebăgarea în seamă” a URSS-ului din afacerile bătrânului continent. Mai mult, spaţiul aflat atunci între cele două semnatare ale tratatului, adică Europa centrală și cea estică, a devenit, brusc, izolat, practic, de legăturile sale cu Occidentul, în ciuda garanţiilor politice anterioare anglo-franceze, pe care le primiseră Polonia, România şi Grecia în primăvara anului 1939. Anterior acestui tratat, prin noiembrie 1937, la Cancelaria Reich-ului german, într-o întâlnire cu ușile închise cu cei mai importanți acoliți ai săi, Adolf Hitler „punea pe tapet” „pohtele ce le pohtea”, adică planurile sale de politică externă, planuri ce se regăsesc ulterior în ceea ce istoria a consemnat ca fiind „Memorandumul Hossbach”. Chiar dacă mai sunt istorici care neagă influența efectivă a acestui Memorandum asupra a ceea ce s-a întâmplat ulterior în lume, acţiunile efective de politică externă ale naziștilor germani sunt cvasi-identice cu cele prevăzute în ‘37 în Memorandum, chiar dacă au fost obţinute prin metodele deosebite, mai dure și mai radicale decât era prevăzut acolo. Practic, după „dizolvarea” și acapararea Cehoslovaciei, în gândurile și goana lor după eternul și necesarul „lebensraum” nemțesc, acel spațiu vital des clamat, urma atacul total împotriva Poloniei, care avea să aducă Germaniei o poziţie strategică foarte bună, ce ar fi ajutat-o în atacarea ulterioară a URSS-ului şi, apoi, în cucerirea hegemoniei continentale. Ce m-a frapat pe mine din istorie este naivitatea, chiar prostia, manifestate de Stalin în a crede că liderul cu mustăcioară tip muscă al nemților se va ține de cuvânt în a respecta un așa zis tratat de neagresiune! De, dictatorii între ei, se credeau loiali însăși ideii că sunt de neatins de către istorie!
Și lăcomia o fi fost alt punct pentru care Stalin s-a bucurat de acest pact! Se pare că Adolf Hitler avea în plan, inițial, să propună Poloniei un statut de aliat, dar, de fapt, să devină realmente un satelit, care să-i asigure, o „bază de plecare” teritorială într-o ofensivă generală ulterioară împotriva Rusiei. Chiar zugravul neamț transformat în conducător total mărturisea ulterior că „tot ce fac este direcţionat împotriva URSS. Dacă Vestul este prea prost sau orb să vadă, atunci voi fi nevoit să fac o înţelegere cu Rusia să înving Vestul şi apoi, după înfrângerea lor, să îmi concentrez toate forţele asupra Rusiei. Am nevoie de Ucraina, ca să nu ne poată înfometa ca în ultimul război.” Urmându-și planurile din acel Memorandum din ‘37, a urmat criza Danzig-ului, care, în fapt, a eșuat „cu zgomot”. Chiar dacă Marea Britanie și Franța au presat Polonia într-o oarecare măsură, acestea au decis ulterior să nu mai răspundă amenințărilor din ce în ce mai puțin voalate ale Germaniei. Marea Britanie chiar a marșat, adoptând ceea ce a purtat numele de o „tăcere ameninţătoare”. Faptul că n-a reușit atragerea Poloniei de partea sa într-o eventuală alianță, l-a determinat pe Adolf Hitler să înțeleagă că, pentru atingerea scopurilor sale megalomanice are, practic, o singură soluție, adică o alianţă temporară cu URSS-ul, pentru a-şi „rezolva” problemele „contondente” cu Occidentul european și de a îngenunchea Franţa şi Marea Britanie. Înainte de „pactul cu diavolul” sovietic, „diavolul nazist”, până în luna august 1939, încearcă să obţină supunerea Poloniei, fapt care ar fi însemnat ruperea acesteia de Occident şi renunţarea prognozată la „Pactul de Asistenţă Mutuală Anglo-Franco-Polonez”. Dar, firește, Polonia a rămas fermă pe poziții și nu a dorit nicidecum să renunţe la alianţa cu Vestul, alianță care îi garanta oficial independența după un eventual război, pe când orice tratat cu Germania nu ar fi putut avea această urmare. Mai ales că Polonia era prinsă ca într-un clește de ambițiile și poftele atât nemțești cât și rusești. Ba mai mult, acea alianță era evidentă că ar fi condus Polonia spre inexistența ca stat. La un moment dat, chiar și prea-bufonul dictator italian ce se autodenumea „Il Duce”, adică numitul Benito Mussolini, a încercat a-i propune lui Hitler o conferinţă internaţională, care să rezolve problema Danzig-ului. Dar în ziua de 11 august 1939, ministrul german de externe, Joachim von Ribbentrop, expune public faptul că, „nu mai cerem nimic, vrem război”. Ca atare, nimic nu mai putea modifica intenţia clară a regimului nazist de a declanşa un conflict, însă, era destul de clar că atunci își dorea un război limitat doar la Polonia, fără implicarea franco-britanică, garanții internaționali ai independenței Poloniei. Pe atunci, Hitler era prea sigur pe el că Marea Britanie nu va interveni în conflictul ce se prefigura, ci îşi va menţine politica izolaţionistă manifestată de mult prea împăciuitoristul prim-ministru britanic Neville Chamberlain. Contrar așteptărilor naziste, britanicii fac dovada unei atitudini opuse viziunii lui Hitler şi, împreună cu Parisul, inițiază negocieri cu URSS-ul pentru un „Pact de Asistenţă Mutuală” şi o „Convenţie Militară”, prin care să se opună pericolului nazist ce creștea în progresie geometrică. Din păcate, negocierile de la Moscova pentru aceste două înțelegeri erau încetinite, nu doar din cauza lui Stalin, care manifesta o neîncredere „organică” împotriva Marii Britaniei şi a Franței, ci şi din cauza delegației britanice, care credea că poate amâna războiul, dacă acţionează lent, pas cu pas, în negocierile cu URSS. Timpul a dovedit că au jucat prost cărțile pe care le aveau la dispoziție. Faptic, atât Franța și Marea Britanie, pe de-o parte cât și Germania nazistă, pe de altă parte, se întreceau în câștigarea favorurilor URSS-ului. Hitler se grăbea, ceea ce în politica externă este un dezavantaj. Practic, ținându-se de planul pe care și-l propusese, Hitler își stabilise, ca jalon, ziua de 1 septembrie 1939 pentru declanşarea conflictului cu Polonia.
Această dată însemna, de fapt, a doua amânare a planului său operațional, care ar fi trebuit iniţiat în august, deoarece, în toamnă, Polonia „va fi o mlaştină…complet nefavorabilă unor acţiuni militare”. Adică acea „rasputița” care a creat diverse și mari probleme de-a lungul războiului din Est și chiar în zilele noastre în războiul ruso-ucrainean…Poate de aceea, Germania nazistă a cedat ceva mai mult în negocierile cu URSS-ul, știind că, ulterior, îi vor face să plătească cumva. Ca urmare, anterior semnării vreunui tratat, sovieticii întind coarda și clamează necesitatea unui Tratat Economic, la care Germania n-are ce face și trebuie să fie de acord…Pentru adormirea simțurilor sovietice! După aceea, la 14 august 1939, Joachim von Ribbentrop anunţă Moscova că Germania doreşte încheierea unui „Pact de Neagresiune”, fapt ce determină o oprire bruscă în negocierile anglo-franco-sovietice la data de 17 august. Molotov, ministrul sovietic de externe, plusează, crezând că va obține „marea cu sarea” și va condiționa un viitor Pact sovieto-german de instaurarea prealabilă în vigoare a unui protocol special. La data de 20 august, Adolf Hitler expediază la Kremlin o telegramă adresată „Domnului Stalin, Moscova”, pentru a-l convinge să îl primească pe ministrul său de externe, Joachim von Ribbentrop, mai devreme decât propusese Stalin, adică pe 26 sau 27 august. După o aşteptare tensionată a răspunsului sovietic, pe 21 august, dictatorul german primeşte răspunsul afirmativ al lui Stalin şi, ultra-fericit de victoria sa în politica externă, oferă şampanie consilierilor săi de Cancelaria Reich-ului.
Așa că, a urmat semnarea, la 23 august 1939, a unuia dintre cele mai importante documente din istoria Europei. „Tratatul de Neagresiune”, ce conţinea prevederi realizate cu scop clar propagandistic, pentru a oferi ceva „ceață” opiniei publice internaţionale, deoarece sensul real al înţelegerii germano-sovietice se regăsea în „Protocolul Adiţional Secret”, act care împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă. Ca urmare, Polonia avea să fie separată pe linia fluviilor Narev-Vistula-San. Practic, înainte de a declanşa conflictul cu Polonia, Hitler avea asigurată neutralitatea URSS, singurul stat care i s-ar fi putut opune efectiv în Estul Europei. De cealaltă parte, Stalin obţinuse, măcar temporar, neimplicarea URSS în cazul unui conflict european. Și urma să ia o mare „halcă” din trupul Poloniei și al României…Astfel, încetează brusc orice negociere cu Marea Britanie şi Franţa. Este posibil că Stalin a încheiat acest Pact cu Hitler, din cauza faptului că dorea să îşi refacă armata, profund epurată tot de către el și ciracii săi în timpul „Marii Terori” din 1937, în continuarea practicilor regimului dictatorial și de teroare din anii ‘30 de pe teritoriul URSS. Ca atare, este posibil ca Stalin să fi vrut să câştige timp pentru a-și reconstrui forța militară făcută praf tot de el și ai lui, în vederea unui posibil conflict viitor cu naziștii. De fapt, doar acest motiv este clamat „la greu” de propaganda rusă de azi apropo de motivele reale sau nu ale semnării acestui pact, propagandă care nu suflă o vorbă despre partea de mmizerii sovietice făcute altor țări cu această ocazie.
Ambii dictatori erau conştienţi că, la un moment dat, aveau să ajungă să se încaiere într-un război, chiar dacă apăruse acest „Tratat de Neagresiune”. Pe de altă parte, „priceputul” Stalin considera că, într-un eventual război, Occidentul nu va rezista în faţa Germaniei naziste, iar un acord cu Hitler pe baza destrămării Poloniei îi poate oferi nu doar timp de consolidare a forței sale armate, ci şi niște teritorii, rămase de izbeliștea timpului până astăzi care să îi „mulțumească” ne-intervenția în conflictul imediat dintre Germania și Polonia. Este destul de evident că, având la dispoziție structuri de informații deosebit de eficiente la acea vreme, Stalin ştia foarte bine strategia lui Hitler de a nu se angaja într-un război pe două fronturi. Ceea ce, de fapt, nu s-a întâmplat, până la urmă…Pentru Hitler, tratatul și modul de semnare a fost o „broască destul de greu de înghițit” în contextul unei situații complicate, din moment ce își zvârlise în eter nenumărate discursuri anti-bolșevice, de foarte multe ori. A acceptat acest compromis pentru că, altfel, visele dale megalomanice nu se puteau îndeplini. Practic, Pactul Ribbentrop-Molotov a amânat puțin războiul Germaniei cu URSS pentru „Lebensraum”-ul, acel spaţiu vital mult clamat de nemți, iar Germania îşi putea concentra mare parte a forţelor armate la Vest, pentru a declanşa Blitzkrieg-ul asupra Franţei şi Marii Britanii. Pe de altă parte, Germania i-a dat răgazul necesar lui Stalin de a încerca să-și reclădească forța militară necesară unei rezistențe în fața armatei germane într-un eventual conflict viitor. Azi, toată lumea care gândește critic înțelege că, ulterior, pe parcursul războiului, Stalin n-ar fi rezistat, totuși, tăvălugului nemțesc fără imensul ajutor logistic aliat, cu precădere american.
Cred că ar fi interesant să inserez aici, conținutul principal al Pactului, tocmai pentru a avea o idee despre ce a fost vorba în acesta.
Conţinutul actului:
„Guvernul Reich-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:
Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.
Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Parte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.
Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.
Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.
Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.
Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.
Articolul VII. Prezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcută la Berlin. Acordul va intra în vigoare din momentul semnării.
Protocolul Adiţional Secret (dat publicităţii ulterior):
Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.
Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.
Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.
În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.
Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.
Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret”
Impactul Pactului Ribbentrop-Molotov asupra liderilor politici occidentali a fost devastator, aceştia fiind șocați de această modificare subită în sistemul de alianţe european. Pactul Ribbentrop – Molotov a fost, practic, un tratat de nimicire a unor valori în relațiile internaționale și de împărţire de sfere de influență, fără precedent în istoria bătrânului continent în era modernă. Motivele semnării sale se regăsesc în planurile naziste de dominaţie europeană, care presupuneau înfrângerea tuturor Marilor Puteri, însă, evident, Germania nu ar fi rezistat într-un război pe două fronturi. Astfel, la momentul 1939, o înţelegere între URSS şi Germania nazistă devine posibilă, deşi pe tot parcursul perioadei interbelice, părea o imposibilitate de nesurmontat. Pentru România, efectele au fost, categoric, dramatice. Cel mai important efect a fost, implicit, ultimatumul sovietic din iunie 1940, care a dus la cedarea Basarabiei de către România. Și a mai fost crearea unei situații de politică externă aproape fără ieșire pentru România, care a pus-o, practic, în brațele Germaniei naziste, stat care, după seria de cedări teritoriale, prelungită până în septembrie 1940, s-a declarat, cu cinism, desigur (că, doar, se afla la originea acestor rapturi teritoriale), după aceste ajustări dramatice, gata să garanteze nu doar ceea ce se numea atunci independența politică a României, ci și noua sa configurație teritorială…Scopul scuză mijloacele, nu? Oricum am gândi, practic, Pactul Ribbentrop-Molotov este, pentru România, factorul declanșator al războiului împotriva Uniunii Sovietice.
Efectele acestui Pact au fost dure și consistente, durând în timp până astăzi și cine știe până când! Existența Republicii Moldova este o urmare directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, pecetluită și de seria de tratate care au urmat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, începând cu Pacea de la Paris din 1947, dar continuând și cu celebra conferință de la Helsinki, din 1975. „Mersul pe fenta” de azi al Moscovei, aruncată în spațiul public prin diverși agenți de influență conștienți ori „idioți utili”, apropo de teritoriile rămase Ucrainei ca urmare a acelui Pact din 1939 și care, vezi Doamne, ar trebui redate țărilor de origine ar încălca, totuși, grav, arhitectura de securitate rămasă ca urmare a celor convenite la Helsinki și nu că nu ar fi firească reîntoarcerea ținuturilor românești acasă…Demersuri de felul celui al domnului Marga dau cu bățu-n balta geopoliticii, oricât ar fi de justificabile dintr-o anumită perspectivă. Pe de altă parte, trebuie să reiterăm continuu, argumentat și diplomatic natura nedreaptă a acestui Pact. Tocmai pentru că Pactul Ribbentrop-Molotov este „expresia pură a totalitarismului aplicat în politica externă. Este cea mai bună exprimare a dorinței de dominație a celor două totalitarisme și, dacă vreți, prin asta se pune un soi de echivalență între comunism și nazism, cel puțin din perspectiva politicii externe.”, după cum nota un cunoscut istoric german.Publicarea documentului, relativ recent, a sporit divergențele între cei care cred că URSS nu avea la acea vreme altă alternativă decât să încheie acest pact cu Germania nazistă şi cei care consideră că el i-a dat aripi lui Hitler să invadeze Polonia şi să declanşeze al doilea război mondial.
Nu putea să „lipsească martie din post”, așa că Vladimir Putin s-a implicat şi el acum vreo trei anișori în controversă, asigurând el lumea că Stalin „s-a văzut obligat să încheie pactul cu diavolul”, adică cu Hitler, după ce Marea Britanie şi Franţa ar fi refuzat să formeze o coaliţie antinazistă. Maskirovka curată, monșer! Conform acestei versiuni, URSS a semnat Pactul doar pentru a-şi garanta securitatea, întrucât nu era pregătită să facă faţă armatei germane, astfel că, prin decizia sa, ar fi căutat doar să câştige timp. Nimic, nicio vorbuliță despre invadarea Poloniei de către sovietici, despre Katyn și alte grozăvii, despre Finlanda și războiul cu aceasta ori, în ceea ce ne privește, despre Basarabia! Aceasta este, firește, şi poziţia susţinută de istoriografia oficială rusă, care acuză de revizionism pe oricine pune la îndoială intenţiile lui Stalin, tătucul lor iubit și azi, în pofida faptului că, după ce Germania a invadat Polonia la început de septembrie 1939, Armata Roşie a „tătucului” Stalin a făcut acelaşi lucru două săptămâni mai târziu. Doar „ca să se apere” și într-o „operațiune militară specială”, „ornată” cu zeci de mii de crime…Mi-e scârbă, realmente, dar istoria este despre ce a fost! Istoriografia oficială rusă apără poziţia conform căreia războiul a fost provocat nu de pactul încheiat de Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin, ci de hotărârea britanicilor şi francezilor de a-i preda Cehoslovacia lui Hitler prin Acordul de la Munchen din 1938…Ei, ciolovecii, au fost îngerași cu aripioare mov! Pașol na turbinca, vidma!
Istoricii Kremlinului continuă să pretindă că URSS nu a făcut nimic oribil, deşi protocolul este o încălcare grosolană a dreptului internaţional. Ca și astăzi, dealtfel, în conflictul fierbinte cu Ucraina. Și asta folosește, încă, propagandei actuale ruse, în condițiile în care Rusia nu doreşte să recunoască această crimă internaţională pentru că ea continuă să o comită prin anexarea Crimeei din 2014, sprijinul acordat rebelilor separatiști şi invadarea Ucrainei de anul acesta.Practic URSS nu a recunoscut existența Pactului Ribbentrop-Molotov până în 1989, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Conform versiunii sovieticilor, războiul mondial a început oficial odată cu invazia germană din 22 iunie 1941, deşi URSS s-a folosit „la greu” de Pactul Ribbentrop-Molotov pentru a invada Finlanda în noiembrie 1939, pentru a ocupa Basarabia şi a instala guverne marionetă în toate statele baltice, precum şi pentru a ucide 22.000 de militari polonezi la Katyn între 1940 şi 1941. Și câți or mai fi fost…Însă mulţi istorici din prezent, chiar și ruşi (câți mai pot vorbi liber prin lume) consideră că Stalin nu doar că nu a câştigat timp prin semnarea acestui pact, dar nici nu a reuşit să pregătească armata sovietică pentru o posibilă agresiune, după ce în 1937 epurase aproape în întregime corpul de ofiţeri superiori, ca să nu mai vorbim de corpul generalilor, decimat până aproape de dispariție, rupând total lanțurile de comandă la toate eșaloanele ierarhice ale armatei sale. Adevărul este că, de fapt, Stalin, vrând, probabil, să evite un război, chiar dacă acesta era mai mult decât evident, i-a dat aripi Germaniei naziste să transforme în realitate visul de a-şi extinde mult doritul său „Lebensraum” (spaţiul vital). Laolaltă cu jaful, hoția și crimele în părțile invadate de sovietici conform cu cele prevăzute în Pactul acesta criminal.
Că tot vorbeam despre efectele acestui pact până în zilele noastre, în partea noastră de Europă, fostă parte a „blocului” țărilor comuniste, efectele de azi cuprind și nivelul simbolic, implicând și puternica memorie istorică, mai ales în țările neafectate direct de rapturile teritoriale pe care le implica acest Pact. Pe de altă parte, dacă ne referim strict la fostul spațiu sovietic, efectele sunt devastatoare și astăzi…Că doar vedem ce se întâmplă la doi pași de noi! Este mai mult decât evident că Rusia de astăzi își gândește politica externă în termeni aproape similari de cei în care gândea și acționa „tătucu’ Stalin” la momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Astăzi, Rusia declanșează un război devastator în Ucraina, „agită” urât apele în Marea Neagră, pornește războaie directe ori hibride împotriva mai multor vecini ori din arealul fost sovietic, anexează teritorii, agită apele separatismului prin mai multe locuri în care au călcat tancurile sale și iscă războaie civile. Cei ce nu citesc una-alta despre istorie nu țin minte politica stalinistă din anii interbelici până la moartea dictatorului sovietic și nu realizează, poate, că politica lui Putin nu este deloc departe de cea a lui Stalin…Clar este un lucru: Putin s-a supraevaluat și a supraevaluat puterea militară și economică a Rusiei, ca orice dictator care gândește închistat și care crede că el este „miezul din gogoașa universului”…Și nu-i ajunge, în termeni comparativi, nici la nivelul gleznei lui Stalin cel diabolic, cu toate lacrimile și cu tot sângele pe care acest „pseudo-țar” le-a produs în teritoriul de azi al Ucrainei, prin Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan ori Siria…Trăim azi într-o perioadă în care foarte multe dintre instituțiile politicii externe, dintre instituțiile sistemului de relații internaționale, poate că ar trebui nițel regândite, în ideea de a răspunde unor noi realități și noi provocări. Urgența ar fi, firește, încheierea cât mai rapidă a războiului ruso-ucrainean, generator de cutremure geopolitice pe plan mondial. În nici un caz, însă, vreo eventuală transformare/ îmbunătățire a acestui sistem de relații internaționale nu trebuie să înceapă cu dărâmarea celui existent și inducerea în lume a unei situații similare cu cea de insecuritate accentuată din perioada interbelică, care totuși era guvernată de anumite înțelegeri și tratate, chiar dacă nu erau duse la îndeplinire la momentul necesar. Chiar dacă avem și azi similitudini, cum ar fi situația Ungariei, aflată, oficial, în UE și NATO și care face, pe față, politica Kremlinului…Părerea mea, că tot veni vorba despre Orban și ceata lui, este că va trebui să suporte niște costuri. Dacă nu, noi, ceilalți, vom fi „luați de proști”. Și nu cred c-ar fi cazul! Știu, multă lume zice că „ei, asta nu se poate întâmpla!” atunci când în lume unii prefigurează „cutremure geopolitice” (atenție, nu vorbesc de conspiraționisme „reptiliano-vaccinisto-bilgheițiste”), dar tot istoria ne-a demonstrat, de prea multe ori, că nu există evoluții imposibile ale acestei istorii a umanității. Nu sunt un adept al teoriei ciclicității istoriei, dar constatăm că, în spațiul public, foarte multe „întâmplări” ale istoriei moderne pot apărea ca reale surprize, dar adevărul este că, dacă analizăm mai atent semnalele pe care ni le dau „lecțiile învățate” chiar din istorie, vom vedea că semnele acestor așa zise „surprize” sunt „în piață” de mult timp…Esențialul ar fi să avem minte și să le decelăm la timp, cu asiduitate și cu cât mai multă moralitate cât ar putea încape în relațiile internaționale de azi, clădite exclusiv pe interese și mai puțin pe morală. Pentru că în lume totul este relativ, mai ales valoarea morală, nu-i așa?!
Am să închei prin a-l cita pe un domn cunoscut măcar în „peisajul” emisiunilor TV de știri, Hari Bucur Marcu pe numele domniei sale, expert în securitate, așa cum este numit de majoritatea televiziunilor unde este consultat, de fapt fost ofițer superior în Ministerul Apărării Naționale, care a contribuit consistent, la timpul său, la clădirea mecanismelor de aderare efectivă a României la NATO. Acesta spunea într-o postare pe Facebook, relativ la gestul domnului Marga de a se poziționa mai „pe politica Moscovei” de „lăsat naibii” aranjamentele de securitate care mai țin în vigoare o pace și așa fragilă în lume: „Vorbim deci despre pace și război. Nu despre cât de democratic este regimul politic din Ucraina. Nici despre prețul gazului de la iarnă. De fapt, pacea europeană a încetat în 2014, când Federația Rusă a ignorat aranjamentele de securitate, cooperare și sporire a încrederii între statele europene și a anexat Peninsula Crimeea, fără ca cineva să îi zică ceva. Au fost aplicate câteva sancțiuni pe persoană fizică și atât.Timp de trei ani (2014 – 2017), Statele Unite, care sunt garantul acestor aranjamente de securitate și cooperare în Europa, nici măcar nu au vrut să le dea ucrainenilor arme letale, cu care să ducă războiul civil, din regiunea Donbas, sponsorizat tot de Moscova, pe seama separatiștilor locali. Nici doborârea unui avion de linie malaezian, cu peste 200 de civili, inclusiv copii, la bord, de către acei separatiști, înarmați pe față de Kremlin, nu a putut determina adminstrația americană de atunci să se poziționeze de partea păcii și cooperării, adică să sancționeze direct și chiar militar Moscova.Dar, mai grav decât atât, în tot acest timp, nimeni din capitalele statelor europene și nord-americane nu s-a adunat, sub indiferent care egidă internațională, să discute dacă actuala ordine mondială și actualele aranjamente de securitate și cooperare europene mai au vreo relevanță ori vreo valabilitate practică? Așa cum, din 24 februarie încoace, nimeni din aceleași capitale nu discută dacă actuala ordine mondială și actualele aranjamente de securitate europene mai sunt sau nu potrivite pentru încetarea conflictului militar în Ucraina, pentru negocierile de pace subsecvente și mai ales pentru revenirea la ordinea și pacea de dinainte de invazia rușilor în Ucraina? Iar, dacă nu mai sunt potrivite, ce ar trebui să facem, ca Lume euro-atlantică ce suntem, încă de pe acum, ca să putem dobândi o pace durabilă?În lipsa acestor dezbateri între capitalele statelor implicate direct (implicate măcar prin faptul că suntem expuși amenințărilor tot mai frecvente și mai tupeiste ale Moscovei, la care iată că se adaugă vocea lui Lucașenco al bielorușilor), nu ar trebui să ne mire că apar ticăloși ca Marga Andrei, care să profite de inactivitatea asta teoretico-strategică și să își proclame agenda lor propagandistică, favorabilă Moscovei, ca adevăr.”
Repet și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați acolo în Ucraina, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește, să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiectele din articol le puteți găsi aici
Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
Ion Şişcanu, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chişinău, 2007
Nolte, Ernst, Războiul Civil European 1917 – 1945:Naţional-Socialism şi Bolşevism, Cu prefaţa autorului la ediţia în limba română, Cuvânt-Înainte Florin Constantiniu, Traducerea Irina Cristea, Grupul Editorial Corint, Bucureşti:Runa, 2005
Florin Constantiniu, 9 mai 1945: Nimic de sărbătorit!, în revista „Istorie şi civilizaţie”, Anul II, nr. 8/mai 2010
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010
Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin 1917 – 1953, Traducere, Cuvânt-Înainte şi Note Florin Constantiniu, Editura Corint, Bucureşti, 2000
Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni …Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2011
Relaţiile româno-sovietice.Documente, vol. II(1935-1941), Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, Bucureşti, doc. 160, p. 314-319.
https://www.agerpres.ro/politica-externa/2019/12/11/putin-spune-ca-pozitia-ue-impotriva-pactului-ribbentrop-molotov-este-o-minciuna-nerusinata–418539
https://www.rfi.ro/politica-113776-pactul-ribbentrop-molotov-publicat-semnare-controverse
https://historia.ro/sectiune/general/de-ce-s-a-semnat-infamul-pact-ribbentrop-581168.html
https://moldova.europalibera.org/a/24248708.html
