Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…” La mulți ani tuturor românilor!…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on decembrie 1, 2022
Motto: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […] O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional. ”- Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Ed. Univers Enciclopedic, 1997
Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, de obicei, ne întâlnim, joia, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența. Astăzi, vă propun „să stăm acasă” pentru că azi este ziua noastră națională și aș dori să trecem în revistă doar câteva elemente pe care eu le consider importante a fi știute de către fiecare om trăitor pe aceste meleaguri și care se definește ca fiind român. Știu că sunteți „bombardați” cu diverse informații pe această temă în aceste zile, dar, din păcate, patriotismul adevărat ne ține prea puțin și „trece” prea repede…De ce asta? Pentru că totul pleacă de la carențele educaționale care se regăsesc în toate domeniile vieții sociale de pe întreg teritoriul național, acele carențe care ne fac să devenim, din păcate, din ce în ce mai mult, doar o populație și nu un popor. Să nu-mi ziceți că nu e așa, că doar trăim în aceeași țară! Scriu cu amărăciune aceste rânduri și aș vrea să fiu contrazis că nu este așa, dar realitatea o vedem, zi de zi, și nu e una care să ne facă să privim viitorul cu optimism! Un viitor tot va fi, firește, dar nu unul în care să ne regăsim, așa cum ar fi firesc ca o nație puternică și stăpână pe destinele sale, într-un concert european autentic. Dar să revin la „oile noastre”…
Știm cu toții (sau ar trebui să știm…) că 1 decembrie este Ziua naţională a României, adică reprezintă data la care Marea Adunare Naţională din 18.XI/1.XII.1918, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”). Această zi, sărbătorită ca Zi naţională a României pentru prima dată în anul 1990, pe baza Legii adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (la 15.VII.1990); cu prilejul acestei prime sărbătoriri s-a desfăşurat, la Alba Iulia, o şedinţă solemnă a Legislativului român. Trebuie să reamintesc faptul că, în timpul dictaturii comuniste, Ziua naţională se sărbătorea la 23 august (data când România a întors armele şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei). Iar înainte de aceasta, ziua națională se sărbătorea la 10 mai, aceasta fiind o zi a regalității române. Există și azi destui ne-citiți ori mai frivoli în gândire sau chiar răuvoitori care insistă pe „mutarea” zilei naționale către un anotimp mai călduros, mai propice ieșirilor la grătare și la „consumat” de mici și bere, de parcă asta ar trebui sărbătorit, festinul burdihanului și nu sacrificiul înaintașilor, împlinit, că așa a fost istoria, la 1 decembrie 1918. Că vrem, că nu vrem, așa a hotărât istoria pentru noi, ca acea zi să fi fost „ora astrală” a României, perioadă care a fost expresia clară a voinței tuturor românilor, conduși de o clasă politică care, cu toate tarele sale inerente, a știut să „cârmească” țara spre Unire. Nu cunosc în istorie (și nici în ultimii ani, din păcate) vreun moment în care să ne fi exprimat, cu toții, atât de clar și răspicat, în aceeași voce, pe baza acelorași gânduri de unitate. Și e bine să nu uităm că eram la finele unui război mondial devastator, că aproape fiecare familie din toate provinciile istorice românești își plângea fie morții fie răniții din război, că gripa spaniolă secera viețile cu miile, că tifosul nu-și terminase, încă, perioada sa de „coasă” a vieților, că era foamete, că bolșevicii se uitau și acționau hapsâni împotriva românilor, că ungurii erau neîmpăcați cu perspectiva „pierderii” Ardealului și procedau la nenumărate samavolnicii…Și așa mai departe…Ce vreau să subliniez este că vremurile de atunci erau infinit mai grele decât ceea prin ce trecem astăzi, dar depinde de fiecare dintre noi cum se raportează la timp, la vreme și la vremuri…
Revenind la subiect, ziua de 1 decembrie marchează Ziua Naţională a României, sărbătoare instituită prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990 şi menţionată de Constituţia României din anul 1991, la articolul 12, alineatul 2. Sună „tehnico-juridic”, dar Unirea cea mare din 1 decembrie 1918 a fost precedată de câteva momente importante. În fapt, cam de toată istoria românilor de până atunci, care, prin toate cele întâmplate, a mers, pas cu pas, spre Unire. Chiar și Unirea Principatelor o consider doar un pas spre cele întâmplate în 1918. Părintele profesor Vasile Oltean, cel ce a fost, timp de o viață, custode al Muzeului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului, are o lucrare monumentală denumită „Pași spre Marea Unire”, apărută acum patru ani și pe care v-o recomand s-o citiți neapărat dacă doriți să înțelegeți cu adevărat ceva din „traiectoria” acestui neam! Dar, înainte de începutul lui decembrie 1918 s-au mai întâmplat lucruri mărețe. Astfel, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării din Basarabia proclamă Republica Democratică Moldovenească, moment urmat, la 24 ianuarie/6 februarie 1918 de adoptarea declaraţiei de independenţă.Trebuie să amintim aici că la 20 februarie/5 martie 1918 se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, care avea ca bază câteva concesii: cedarea Dobrogei până la Dunăre, rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei şi impunerea unor grele condiții economice. Ulterior, la 24 aprilie/7 mai 1918 a avut loc semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. Ce a fost bine, a fost că regele Ferdinand n-a amendat (sau promulgat, cum zicem azi) acest Tratat… Că altfel era mult mai greu la Conferința de Pace de la Paris! Între timp, la 3/16 martie 1918, Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adopta, în unanimitate de voturi, o moțiune prin care se cere unirea Basarabiei cu Regatul României. Imediat după aceasta, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti. Epopeea Basarabiei a continuat, dar decizia istorică fusese luată. Cam tot pe atunci, la data de 17/30 aprilie 1918 s-a înființat, la Paris, „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, cel pe care lumea-l știe mai mult ca aviator, dar care a fost și un mare român, iar mai apoi sub președinția dr. Ion Cantacuzino, marele savant care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România. În noiembrie, de fapt la 15/28 noiembrie 1918, Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina, convoacă un Congres General al Bucovinei, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, unde preşedintele Congresului, Iancu Flondor, citeşte moţiunea în care se afirmă că Bucovina este parte organică a Moldovei. Congresul hotărăşte unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.
În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării cauzate de război, popoarele asuprite din cadrul Imperiului Habsburgic, rebotezat, din 1867, Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari manifestații populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai târziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând un nou stat, Cehoslovacia. În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor sud-slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie, în aceeași zi cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Iugoslavia. Pe 16 octombrie, marele om politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența statului polonez independent“. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorțul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanții românilor nu aveau decât să ia act de această nouă realitate și să acționeze în consecință. La 31 octombrie, Partidul Național Român și Partidul Social- Democrat constituie la Arad, Consiliul Național Român Central, „ca unicul for care reprezintă voința poporului român”. Totodată, pe întreg teritoriul Ardealului se formează consilii naționale regionale și gărzi naționale, care se subordonează C.N.R.C. La 18 octombrie 1918, Vaida- Voevod este împuternicit de Partidul Național Român să declare în Parlamentul de la Budapesta celebrele cuvinte ce aveau să declanșeze furia deputaților maghiari, gata să-l linșeze: „Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională”. Guvernul ungar a încercat, firește, să oprească secesiunea românilor prin trimiterea lui Oszkár Jászi, ministrul naționalităților, la Arad, pentru tratative cu fruntașii transilvăneni. Acestor negocieri le-a pus capăt, sec, Iuliu Maniu, la 14 noiembrie afirmând:„Noi vrem separarea deplină de Ungaria”. Adică le-a zis, în maghiară, că:„Teljes elszakadás!” Drept consecință, Consiliul Național Român a hotărât convocarea Marii Adunări Naționale și alegerea delegaților reprezentativi. Convocarea s-a publicat pe 20 noiembrie în următorii termeni: „Convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) a.c., la orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh. Crișan, prezident dr. Ștefan Cicio-Pop”.În aceeași zi de 20 noiembrie în care se decidea convocarea adunării naționale, a fost dat publicității și manifestul-protest intitulat „Către popoarele lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, dar și un apel puternic la respectarea drepturilor românilor din Ardeal: „Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”.
Astfel că, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane venite din toate colţurile ţării, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor, şi crearea unui singur stat naţional. Pe lângă cei 1.228 de delegați oficiali trimiși de comunitățile din toate zonele Transilvaniei, Banatului, Maramureșului ori „părților ungurești”, învestiți cu credenționalele care le dădeau dreptul de a participa și a vota, peste 100.000 de români, mai cu seamă din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor din Alba Iulia, locul unde s-a desfășurat faptic adunarea românilor.
Delegații propriu-ziși au urmat un alt „traseu” al dezbaterilor și voturilor pe care nu am să-l dezvolt acum. Siguranța delegaților și a adunării era asigurată de trei cordoane de gărzi naționale românești prin care nu se putea trece decât în grupuri compacte sau cu legitimații dedicate. Mobilizarea maselor participante la Adunare se făcuse, evident, în primul rând prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii. E bine să ne gândim la viteza relativ scăzută de circulație a informației din acea vreme, ca să putem aprecia puterea de mobilizare a românilor pentru a se coagula în acea mare masă critică participantă la Albă Iulia. În presa vremii se scria: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc”.Astfel că în preajma zilei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor. Trenurile, după cum relatează documentele vremii, erau împodobite cu mlădițe verzi de brad și cu drapele naționale. La fel și convoaiele de căruțe care veneau din toate colțurile Ardealului. Și se cânta și lumea se bucura. S-a cântat mult atunci: „Deșteaptă-te, române“, „Treceți batalioane române Carpații“, „Ardealul ne cheamă“, „Hora Unirii“ etc.
Pentru a vă exemplifica atmosfera din perioada premergătoare adunării, vă redau un fragment din amintirile lui Ion I. Lapedatu, strălucit economist, viitor ministru de Finanțe, fratele istoricului și omului politic Alexandru I. Lapedatu (doi oameni deosebiți despre care am mai scris aici, pe la Jurnal de Brașov, Jurnal FM ori Jurnal Spiritual), participant activ la evenimentele ce au premers actul de la 1 decembrie: „Orașul furnica de lume românească. Cunoscuți și prieteni din toate părțile te agrăiau la tot pasul. Pe la 11-12 noaptea avea să sosească trenul de la Cluj, cu care știam că sosește și Badea Gheorghe Pop de Băsești, președintele partidului (adică Partidul Național Român, n.r.). La despărțirea de Badea Gheorghe, am plecat și eu spre locuință. În drum, m-am întâlnit cu câțiva prieteni tineri, dintre care îmi amintesc pe Silviu Dragomir, Iosif Șchiopu, Constantin Bucșan și Ghiță Pop, care căutau încă unul-doi colegi să redacteze o telegramă care, după părerea lor, trebuia trimisă monarhului (Regele Ferdinand) a doua zi după prima ședință. Am redactat noi un text care nu ne-a convenit. La despărțire, către casă m-am întâlnit cu Iuliu Maniu. I-am spus de textul telegramei, dar el, rece ca întotdeauna, mi-a răspuns: «Să nu vă pripiți. Nu știm dacă statul nostru va fi republică sau monarhie»“. La 1 decembrie 1918, şedinţa în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a ţinut într-un cazino militar, care, după această dată, s-a numit Sala Unirii.
Tuturor negocierilor, părerilor și speculațiilor posibile, autonomiste, unioniste ori republicane li s-a pus capăt pe 1 Decembrie, când Badea Gheorghe, adică Gheorghe Pop de Băsești, a deschis lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului românesc”. I s-a dat apoi cuvântul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive“ (Goldiș era el însuși un strălucit profesor de istorie) precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România“. După ce a făcut un aspru rechizitoriu monarhiei habsburgice – „Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pământul său strămoșesc” – Goldiș a clamat: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor legate de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.
De asemenea, în document se mai solicita: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.
În esență, hotărârea formula un șir de prevederi destinate să asigure, inițial, individualitatea acestor teritorii în faza de tranziție spre desăvârșirea instituțională și unirea deplină, precum și alte cerințe, absolut indispensabile funcționării unui stat cu adevărat democratic: votul obștesc, egal, direct și secret pentru toți cetățenii indiferent de sex, de peste 21 de ani, reforma agrară, drepturi pentru muncitori și multe altele. Istoria consemnează că au fost și diverse ezitări, dar, finalmente, hotărârea a fost adoptată în unanimitate. Referitor la aceasta, istoricul Florin Constantiniu consemna în celebra sa lucrare „O istorie sinceră a poporului român” că: „Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și cel social și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. (Există mărturii că un grup de tineri ofițeri ardeleni, alarmați de zvonurile despre o unire condiționată, au pătruns în camera unde se redacta hotărârea și au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiționate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii necondiționate.” Trebuie să ne aducem aminte că referitor la Rezoluţia Adunării (sau „Rezoluțiunea”, cum a fost cunoscută), deşi a fost adoptată oficial la 1 decembrie, decizia fusese luată, practic, cu o seară înainte la Hotelul „Ungaria” din Alba Iulia, locul în care fuseseră găzduiţi majoritatea liderilor politici de vază ai românilor ardeleni. Din păcate, hotelul denumit apoi „Apulum” şi „Dacia” nu mai există, el fiind demolat undeva prin anii ’80 ai secolului trecut. Manuscrisul original al documentului se păstrează la Muzeul Național al Unirii. Manuscrisul original a ajuns în patrimoniul Muzeului din Alba Iulia în anul 1929. În partea centrală a primei coperţi este înscrisă fotografia lui Vasile Goldiş, încadrată în partea stângă de frunze de stejar, iar în dreapta de măslin, sub care stă scris cu majuscule: „Cuvântarea lui Vasile Goldiş la 1 Dec. 1918“. De jur împrejur, are o cusătură cu sârmă de culoare roşu, galben, albastru.
Totodată, la Adunarea de la Alba Iulia s-a constituit și Marele Sfat Naţional Român, în fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Sfat/ Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (care avea să devină viitorul Patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I, „Declaraţia de la Alba Iulia.” Apoi, legea unirii este ratificată prin Decretul-Lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918, de către regele Ferdinand, fiind votată de Adunarea Deputaţilor în şedința din 29 decembrie 1919, în unanimitate.
Lupta nu se terminase, însă. A mai trebuit ca țara să mai treacă printr-un război, cel cu Ungaria sovietică din 1919, să lupte tot atunci cu bandele bolșevice din Ucraina și cu cele care mai acționau în Basarabia, precum și să lupte pe plan diplomatic la Conferința de Pace de la Paris, acolo unde mai marii lumii uitaseră ce ne-a „mânat în luptă” la 1916 și acordurile de atunci…Cert este că recunoașterea internațională a deciziilor de la Alba Iulia va veni odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, dintre România și Ungaria, pe 4 iunie 1920. Deşi extrem de importantă, Adunarea de la Alba Iulia (și mă refer aici la lucrările din Sala Unirii) nu a fost imortalizată în nicio fotografie. Explicaţia este una destul de simplă. Fotograful Bach care fusese angajat de autorităţile române să fotografieze momentele importante ale evenimentelor nu şi-a respectat contractul. Probabil speriat de evenimentele tumultoase ale acelor clipe ori nevrând să se implice (alții zic că a absentat voit, sabotându-și contractul), fotograful Bach nu a mai ajuns la Alba Iulia. Este de menționat, aici, faptul că armata germană încă nu se retrăsese complet din Ardeal, iar unele unități mai erau dispuse chiar în apropiere, la Oarda. Totuşi, ne-au rămas de atunci cinci imagini, dar ele au fost realizate în afara Sălii Unirii, pe Platoul Romanilor, în zona unde se găsea mulţimea cea mare. Aceste fotografii au fost realizate de Samoilă Mârza, un român din Galtiu, care, cu un aparat foto ce i-a rămas din război, a reuşit să imortalizeze trei imagini cu mulţimea şi două cu tribuna oficială. Cred că le cunoașteți cu toții. Sau ar trebui să le cunoaștem cu toții!
Au apărut, mai ales în ultimii ani, când „puseele” anti-Trianon ale guvernanțiolor actuali maghiari renasc tendințe vădit iredentiste, diverse opinii că, vezi, Doamne, s-a zis atunci la Alba Iulia, în vestita „Rezoluțiune” despre „autonomie teritorială”. Sigur că da, iepurele vede doar morcovi și lucernă în fața sa! Despre acest subiect, vă voi reda părerea domnului academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române care spunea într-un articol de-al domniei sale: „Ce comentarii se pot face în legătură cu acest document, din perspectiva trecerii unui secol de la elaborarea sa?
- Nicăieri în textul Rezoluției nu se face vreo referire la autonomia vreunei părți din Transilvania după criterii etnice. De altminteri, „autonomiile istorice“ din Transilvania, inclusiv „Pământul secuiesc“, fuseseră desființate de către statul dualist austro-ungar (mai exact, de către parlamentul și guvernul de la Budapesta) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
- Cea mai numeroasă minoritate din România, cea maghiară (care reprezintă peste 6% din populația țării), se poate „instrui“ în limba proprie pe teritoriul României, de la grădiniță până la universitate, la nivelele licență, masterat și doctorat.
- Aceeași minoritate maghiară se poate „administra“ în limba proprie peste tot unde deține majoritatea simplă și unde organele de conducere, de la primari până la membrii consiliilor locale, județene etc. sunt de limbă maghiară. Nu există localitate mixtă în România în care minoritățile să nu fie reprezentate prin vot, în funcție de număr.
- Aceeași minoritate maghiară se poate „judeca“ în limba proprie acolo unde se îndeplinesc condițiile cerute de lege. Orice membru al minorității ungare poate vorbi în fața instanțelor de judecată în limba maghiară, asigurându-i-se, la nevoie, traducător.
Rezoluția Adunării Naționale nu „decretează“, adică nu hotărăște decât un singur lucru, care este capital, anume unirea Transilvaniei cu România. În rest, face propuneri de respectat către „noul stat român“, din care decisese ca pomenitele teritorii să facă parte. Statul român, atât în perioada interbelică, cât și ulterior, a respectat, în linii mari și în funcție de regimurile politice, aceste propuneri privind drepturile minorităților. De altminteri, dreptul moral al liderilor minorității ungare din România de a chestiona autoritățile române de stat în legătură cu aplicarea deplină a rezoluției de unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, rămâne discutabil, dintr-un motiv foarte simplu. Maghiarii, în postura lor de comunitate globală, nu au recunoscut niciodată unirea Transilvaniei cu România în chip explicit, fără echivoc, așa cum au făcut-o sașii, șvabii, ucrainenii, romii etc. Ce înseamnă asta? Înseamnă neacceptarea „decretului“ de la 1 Decembrie 1918, emis de majoritatea absolută a populației Transilvaniei, în acord cu toate prevederile internaționale aflate atunci în vigoare și ratificat de Conferința de pace de la Paris din 1919-1920, revalidat apoi la Conferința de pace din 1946-1947, recunoscut de alte documente cu valoare juridică internațională, deopotrivă înainte și după 1989. În acest caz, liderii comunității ungare care au agreat și agreează această poziție (nu toți maghiarii!) se situează nu doar în afara legilor românești, ci și în afara celor internaționale și nu au dreptul să invoce un document pe care nul acceptă în esența sa. Cu alte cuvinte, nu poți lua din Rezoluția adunării de la Alba Iulia doar ceea ce îți convine. Dar chiar și așa, făcând pledoarie pro domo, cum s-a văzut, liderii maghiari se înșală: declarația respectivă, cu putere de lege doar în privința Unirii, nu prevede nicăieri autonomie pentru minoritățile etnice din Ardeal.” Cred că este destul de clar ceea ce ați putut citi aici!
Înainte de a încheia, am să răspund unor întrebări care circulă periculos, zic eu, în spațiul public și care spun că „de ce aș mai fi mândru că sunt român”? Că și așa statul își bate joc de oamenii din popor, că nu merită să ne batem, în caz de conflict armat, pentru politicienii care ne conduc azi ori pentru multinaționalele pentru care „lucrează” aceștia etc. Sigur, există multe adevăruri în aceste frustrări care circulă, din ce în ce mai des, în spațiul public și în mediul online, dar trebuie spus răspicat că acest tip de atitudine aduce foloase doar găștii adunate în jurul pseudo-țarului de la Kremlin (care a inundat spațiul public mioritic de vreun deceniu și jumătate cu multe idei și fapte „otrăvite” și am mai scris aici despre asta) precum și găștii urmașului auto-declarat al lui nenea Horthy, adică Viktor Orban bacsi de la Budapest! Și unor tendințe centrifuge bazate pe interese strict personale ale unor așa-ziși vectori de opinie ce pozează în vajnice vârfuri de lance ale opiniei publice. Voi răspunde doar atât: se răsucesc în morminte făuritorii Unirii celei mari, aceia ce au fost uciși de comuniști în anii ‘50 în închisorile comuniste și vor muri a doua oară dacă vom continua să avem aceeași atitudine precum cea descrisă anterior! Ar trebui să luăm, cu adevărat, atitudine și să ne schimbăm clasa politică și să ne schimbăm și noi în modul de a gândi pentru a impune politicienilor căile de urmat! Sincer, n-am văzut niciun protest adevărat al nației noastre apropo de frustrările generate de actuala situație politică, economică și socială a țării noastre și de „traseul” desenat invariabil cu oiștea-n gardul istoriei de către politrucii contemporani, fie ei de dreapta, de stânga ori de stânga-mprejur! Dar acesta-i un subiect de alte „povești” viitoare! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine! Gânduri bune tuturor! La mulți ani tuturor românilor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse și surse foto:
Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Ed. Univers Enciclopedic, 1997
Iancu Gheorghe, „Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea Statului naţional unitar român (1918-1920)”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
https://academiaromana.ro/com2018/doc/d0730-Rezolutia-de-Unire-de-la-AlbaIulia.pdf
https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/
https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei-2/
http://www.cimec.ro/istorie/unire/inainte.htm
https://www.rador.ro/2018/12/01/documentar-alba-iulia-cetatea-simbol-a-marii-uniri-a-romanilor/
https://historia.ro/sectiune/general/1-decembrie-1918-ziua-in-care-romanii-au-facut-569566.html
http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_2_3/05.pdf
https://centenarulromaniei.ro/legea-ratificarii-marii-uniri-de-la-alba-iulia-din-1918/
