Ludmila Ghițescu, poetă și prozatoare română

Ludmila Ghițescu, (n. 1 decembrie 1918, Volintiri, Cetatea Albă, Basarabia – d. 2 ianuarie 1991, Pitești), a fost o poetă și prozatoare română.

Ludmila Ghițescu s-a născut în satul Volintiri, județul Cetatea Albă (astăzi în Ucraina), fiind fiica lui Ivan Podust, notar, și a Marfei. A urmat cursurile Școlii Normale din București și ale Universității Populare „N. Iorga” din Vălenii de Munte. La începutul anilor ’40, a fost participantă activă la Sfatul Scriitoricesc de la Putna (1943), organizat de Cercul „Bucovina literară” din Cernăuți.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/calligraphy-story-ink-feather-7188024/

Sursa foto: https://www.referatele.com/referate/romana/Ludmila-Ghitescu/index.php

După o perioadă de studii incomplete în filologie la Institutul „Maxim Gorki” din București (1954-1956), Ludmila Ghițescu a avut o carieră didactică în Piatra Neamț și Pitești, a fost inspector școlar și a ocupat diverse funcții politice la nivelul județului Argeș. A fost fondatoarea Cenaclului literar „Liviu Rebreanu” din Pitești, în 1947.

Ludmila Ghițescu a debutat cu poezie în revista Cuget clar (1938) și a publicat primul său volum de poezii, A căzut o stea (1941). A urmat Așteptare (1945), iar după o lungă pauză de aproximativ 25 de ani, a revenit cu o serie de volume de poezie: Fântâni (1969), Stampe fragile (1970), Câmpii interioare (1975), Miez de anotimp (1977), Vifor albastru (1979), Între două dimineți (1981) și Arșița stelelor (1983).

Poezia sa este marcată de un lirism sensibil, de atmosferă, evoluând între „tăcere și așteptare”. De-a lungul creației sale, Ludmila Ghițescu și-a afirmat disponibilitatea de a se solidariza cu „oamenii noi”, dar temele dominante rămân stările vagi și nedefinite, cu o cauzalitate obscură. Poezia ei evocă dorința de „liniște și vis”, „calmul zilei”, și se preocupă de introspecție și de depistarea răului prin metafore sugestive, cum ar fi în versurile:

„Vino! Mii de ochi
fac roată pe cumpăna
pământului
și îți îngroapă
prietenii
în fântână.”

În volumele sale, Ludmila Ghițescu explorează teme de purificare și regenerare, simbolizate de elemente precum pădurea și fântâna. Afirmarea vieții este un leitmotiv al operei sale, iar în Arșița stelelor (1983), tonul grav și reflexiv exprimă un proces de reevaluare a creației sale și de „împăcare cu amurgul”.

Ludmila Ghițescu a publicat un singur roman, Enigma unui ametist (1984), care explorează destinele a două femei: Livia Prodan (mama) și Raluca (fiica). Ambele sunt „reprezentante ale feminității deturnate”, destinate „să poarte pe umeri pasiunea unei profesii”. Drama se conturează pe măsură ce istoria se repetă, iar eroinele trăiesc din confesiuni și introspecții, cu o conștiință autoironică a „filosofării de după-amiaza”. Romanul tratează teme de cotidianitate și reflecții asupra destinului și alegeri personale.

A colaborat cu poezii în publicații literare importante, precum România literară, Luceafărul, Cronica, Orizont și Argeș. În 1984, a primit Premiul Revista Argeș pentru întreaga activitate literară.

Opere

• A căzut o stea, 1941
• Așteptare, 1945
• Fântâni, 1969
• Stampe fragile, 1970
• Câmpii interioare, 1975
• Miez de anotimp, 1977
• Vifor albastru, 1979
• Între două dimineți, 1981
• Arșița stelelor, 1983
• Enigma unui ametist (roman), 1984.

Referințe critice

• F.I. Manolescu, în România literară, nr. 51, 1969
• D. Dumitriu, în Argeș, nr. 11, 1969
• G. Muntean, în Argeș, nr. 4, 1975
• M. Blaga, în Cronica, nr. 44, 1975
• I. Petrache, în Orizont, nr. 38, 1976
• Doina Uricariu, în Luceafărul, nr. 13, 1978
• P. M. Gorcea, în Argeș, nr. 1, 1980
• G. Muntean, în România literară, nr. 31, 1980
• St. Albota, în Argeș, nr. 12, 1984.