Luchino Visconti, regizor italian

Luchino Visconti (n. 2 noiembrie 1906, Milano – d. 17 martie 1976, Roma) a fost un regizor italian renumit pentru abordarea sa realistă în portretizarea indivizilor confruntați cu conflictele societății moderne. Prin această viziune, el a adus o contribuție majoră revoluției neorealiste din cinematografia italiană postbelică, fiind adesea considerat părintele acestui curent. Visconti s-a remarcat și ca regizor inovator de teatru și operă în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Provenind dintr-o familie aristocratică, Visconti a avut o educație artistică solidă: mama sa era o muziciană talentată, iar tatăl său invita adesea artiști să performeze în teatrul privat al familiei. A studiat violoncelul timp de zece ani și a lucrat o scurtă perioadă ca scenograf, având și o educație clasică de excepție. În 1935, a devenit asistentul regizorului francez Jean Renoir, ceea ce i-a modelat sensibilitatea față de problemele sociale și politice.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Luchino_Visconti#/media/Fi%C8%99ier:Luchino_Visconti_5.jpg

Primul său film, Ossessione (1942; „Obsesie”), o adaptare a romanului The Postman Always Rings Twice de James M. Cain, i-a adus recunoașterea internațională. A folosit decoruri naturale, a combinat actori profesioniști cu localnici, a experimentat cadre de lungă durată și a inclus scene surprinse cu camere ascunse, pentru un efect cât mai autentic. Această capodoperă a realismului a anticipat direcția neorealistă a unor regizori ca Roberto Rossellini și Vittorio De Sica. Șase ani mai târziu, La terra trema (1948; „Pământul se cutremură”), un documentar despre pescari sicilieni filmat în totalitate în locație și fără actori profesioniști, a câștigat Marele Premiu la Festivalul de Film de la Veneția.

Printre alte filme notabile ale lui Visconti se numără Bellissima (1951) și Siamo donne (1953), ambele având-o pe Anna Magnani în rol principal, Rocco e i suoi fratelli (1960; „Rocco și frații lui”), și Il gattopardo (1963; „Ghepardul”), bazat pe romanul lui Giuseppe di Lampedusa, despre un aristocrat cu idealuri liberale, personaj cu care Visconti se identifica. Alte filme de succes includ Lo straniero (1967; „Străinul”), La caduta degli dei (1969; „Căderea zeilor”) și Morte a Venezia (1971; „Moarte la Veneția”). Înainte de moartea sa, Visconti lucra la montajul ultimului său film, L’innocente (1976; „Inocentul”), inspirat din romanul lui Gabriele D’Annunzio.

În teatru, Visconti a introdus publicului italian piese de autori francezi și americani precum Jean Cocteau, Jean-Paul Sartre, Arthur Miller, Tennessee Williams și Erskine Caldwell, înființând o companie de repertoriu ale cărei talente aveau să fie prezente și în filmele sale ulterioare.

În anii ’50, Visconti a realizat mai multe producții de operă de succes internațional, lucrând cu soprana Maria Callas. Îmbinând realismul cu grandiozitatea spectacolului, a avut mari reușite artistice cu producțiile La traviata (1955), La sonnambula (1955) și Don Carlos (1958), aceasta din urmă la Covent Garden, Londra.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Luchino-Visconti-Italian-director